BEDROS HORASANGIAN / 2020 – Un an nou pentru armeni

lui Raymond Kevorkian

Scriu câteva rânduri/gânduri despre armeni și Armenia privind pe
fereastră fabulosul spectacol al naturii. La București, România, Europa. Peste
noapte a nins. Și totul a devenit alb, așa cum înfloresc într-o singură noapte
migdalii, cum frumos glosa pe marginea acestei minuni Albert Camus. Migdalii – un splendid eseu despre orice
început și minunile acestei lumi pe care le ignorăm adesea – înfloriți aiurea
și zăpada de ieri noapte din București ce ne oferă prilejul unei simple
paranteze. Despre armeni și Armenia. Zăpada s-a așternut cuminte pe ramurile
copacilor din fața blocului, peste mașinile parcate, peste aleile recent
asfaltate, cu negrul contrastând elegant cu albul imaculat al hlamidei de
zăpadă, precum faimoasele veșminte în alb și negru din colecțiile casei de modă
Cristian Dior, pe care le prefera Jacqueline
Kennedy. Nu știm cum ninge în Armenia, nici dacă armenii, de ieri și de azi, se
bucură de zăpadă. Sau se mai bucură de ceva, când pe frontispiciul fiecărei
zile apar numeroase probleme, chestiuni, treburi, decizii etc, mari și mici ce
rămân a fi rezolvate. Trăite. Cu titlu individual, cu titlu colectiv, dacă avem
responsabilități decizionale. Nu știm dacă armenii se bucură de zăpadă, nu știm
bine cum erau zilele de iarnă la Zeitun sau Sivas, cum ninge la Tsaghkadzor, la
Erzerum sau Van, la Malatya sau Diyarbekir, unde recent a avut loc un
devastator cutremur. Nu știm cum întâmpină copiii armenilor din California prima
zăpadă sau cum se dau cu săniuțele cei din Gherla sau  New York sau Moscova. Armeni se găsesc peste
tot. Chiar și în Armenia de azi, în 2020, când problemele climatice au devenit
la fel de importante ca și cele politice. Sau economice. Căci fără haț ( pâine ) și apă (ciur) – provocări majore ale întregii umanități, nu doar ale
armenilor din Arțakh, nu putem supraviețui. Ca indivizi, ca popor. Unde batem
cu aceste divagații? Am mai spus-o. E vorba de un anume etos, de spiritul
identitar. Nu putem fi români, turci, evrei, islandezi, paraguaieni – degeaba
râdea la Paris subtilul Cioran despre sentimentul
paraguaian al ființei în fața unui Noica ( as ov e?, ăsta cine e?) proaspăt ieșit fără dinți din pușcăriile românești
și încercând să-și redefinească nu doar propriul destin, ci și o anume
identitate, un etos de care nu se
putea desprinde, dincolo de răsucelile istoriei și sucelile propriului destin –
sau de ce nu, armeni, de unul singur. Nu poți fi paraguaian sau armean de unul
singur. E mereu nevoie și de ceilalți,
ca să poți fi ceva. Cu o anume identitate, cu apartenența la un grup, un crez,
să știi că aparții unei națiuni, că faci parte dintr-un popor. Oricare ar fi
el. Chiar și cel armean. Nu am cum să nu mă gândesc la fratele meu Eduard,
dispărut dintre noi într-o zi cu soare intens, chiar acum un an, când deja
ninsese din belșug, care era foarte mândru și zâmbăcios când spunea, așa copil
bătrân cum era, Es hai em! Noul an
2020, care deja a început pentru toată omenirea ne aduce laolaltă și ne atrage
atenția că avem de făcut ceea ce avem mai important de făcut.

De trăit. Trăitul ca o mare minune. Nu doar după o ninsoare neașteptată, ci după voia sorților, destinului, Celui de Sus, Astvadz Baba, cum ni se spunea când eram copii, ci și ca o formă de solidaritate cu un întreg popor. Căruia, ne place sau nu, îi aparținem. De la bătrânii de azi la acei copii de odinioară. Și ar fi util să nu uităm că am fost cândva. Și după ce ninge și după ce înfloresc Migdalii lui Camus într-o singură noapte.

Bedros HORASANGIAN

by Bedros Horasangian