BARI / ARTĂ, CULTURĂ, TRADIȚIE

De multe secole, covorul reprezintă una dintre mărturiile importante ale schimburilor comerciale existente între civilizațiile Orientului și cele ale Occidentului,în pofida conflictelor și a rivalitățile dintre popoare, în cursul lung al istoriei, în lupta pentru cucerirea hegemoniei politico-religioase, de la Bosfor, până la Munții Pirinei și mai departe.

Obiect artistic, realizat manual, covorul a reușit în mod perfect să se încadreze în structurile artistice și culturale ale Europei, datorită dublului rol pe care îl are:cel practic, cât și cel ornamental.

Au fost formulate numeroase păreri privind zona de proveniență cât și originea covorului înnodat manual. Mulți specialiști care s-au documentat în acest sens, au atribuit egiptenilor, alții, chinezilor, dar și populației maya, rolul de inventori al covorului, care a cunoscut o lentă, dar progresivă evoluție, transformându-se în cursul a 25 de secole, într-o adevărată operă de artă.

Destinul coloniilor armene răspândite în lume, este caracterizat de importantul raport care s-a creat între armeni și numeroasele popoare cu care ei au intrat în contact. Stabiliți în multe țări, ei au participat cu succes la viața economică,socio-politică și culturală a multor națiuni. În acest fel cultura armeană a cunoscut și a asimilat influxul pozitiv al “noutăților” diasporei, oferind la rândul ei o contribuție specifică și semnificativă, în cadrul începerii și dezvoltării raporturilor cu alte tradiții spirituale și culturale.

Printre țările Europei occidentale care au acordat ospitalitate coloniile armene, Italia ocupă un loc deosebit de important. Unul dintre cei mai cunoscuți experți a istoriei coloniilor armene din lume, Ashot Abrahamyan, evidențiază în urma cercetărilor întreprinse, faptul că Italia, atât în perioada Evului Mediu, cât și în epoca modernă, a fost considerată, acea punte, acea legătură prețioasă, care a unit Armenia cu Occidentul.

Începând cu anul 1913, doi intelectuali armeni Hrand Nazariantz ( născut pe 8 ianuarie 1880 la Uskudar Istanbul și decedat pe 25 ianuarie 1962 la Bari) și literatul Yenovk Armen, reușind să ajungă la Bari, s-au gândit la rândul lor, să asigure sosirea și stabilirea pe aceste meleaguri a multor conaționali,cei care au supraviețuit Genocidului din 1915, deportărilor în Anatolia, cât și incendiului de la Smirn din 1922.

Mai întâi, cei doi intectuali armeni amintiți mai sus, au încheiat un acord cu Societatea de navigație”Puglia”, în baza căruia a fost asigurată îmbarcarea armenilor în portul Pireu și aducerea lor la Bari. După aceea a fost garantat exilaților dreptul la refugiu, la azil și posibilitatea de a desfășura o activitate la noua societate italo-armeană, care se ocupa de producția și comercializarea covoarelor orientale, constituită de antreprenorul Lorenzo Valerio și de avocatul Scipione Scorcia.

În anul 1924 sosesc la Bari 80 de armeni și încă alte 40 de persoane, după numai 6 luni. În 1926, pe un teren cumpărat de către inginerul Valerio, sunt instalate 6 pavilioane Docker, sosite din Germania, la scurt timp intră în funcțiune, bucătăriile, toaletele și o curățătorie, totodată, găsindu-se spațiul necesar pentru a realiza o școală, un birou administrativ și o capelă, în trei mici edificii alăturate.
În 1927, colonia armeană este legată la rețeaua de distribuție a apei potabile, și a curentului electric, îmbunătățiri,care pe mulți armeni îi determină să rămână pe loc, în timp ce alții, se răspândesc prin Italia,iar un număr imprecizat se stabilește în străinătate, mai ales în America și Franța.

Viața comunității se desfășura în mod simplu. Persoanele în vârstă, erau cei care îi sfătuiau pe cei tineri. Sărbătorile erau respectate cu rigoare. Crăciunul era sărbătorit atât pe 25 decembrie, cât și pe 6 ianuarie, iar cei care odinioară erau copii, își amintesc că primeau cadouri de două ori. De Paști se vopseau ouălele.

Deși viața de zi cu zi nu era deloc ușoară, plină de greutăți și lipsuri, dar mai ales de amintirile și suferințele înfruntate până la sosirea la Bari, armenii rămași în acest oraș, bărbați și femei, reușesc totuși să se organizeze și să pună în practică arta lucrării manuale a covoarelor, ținând cont, că marea lor majoritate, proveneau din Anatolia.

În Italia, armenii au fost “pionierii” artei realizării manuale a covoarelor, ocupându-se totodată de vânzarea lor. Mă refer la armenii stabiliți la Bari, reuniți în Satul Nor Arax, îndemânatici, talentați, în- treprinzători și răbdători, dotați cu o extraordinară abilitate artistică, care primeau comenzi nu numai din Italia, dar și de la New York, Paris, Londra, Barcellona și Germania. De vânzarea covoarelor realizate la Nor Arax, s-a ocupat și Diran Timurian, tatăl actualului președinte al comunității armene din Bari, Rupen, cel din urmă amintit, rafinat antreprenor, care a reușit să mențină activă până în zilele noastre, această activitate comercială.

În anul 1950 din numărul de circa 150 de refugiați sosiți la Bari, rămân doar 50 de armeni. Printre aceștia era și Diran Timurian, căruia Instituția Sila din Calabria, regiune din Sudul Italiei, îi propunea să înființeze o școală, în care prin intermediul însușirii și practicării unei meserii, se puteau realiza manual, covoare; activitate care
putea promova cunoașterea a acelui teritoriu, din punct de vedere cultural și turistic, asigurând totodată și dezvoltarea economică a localității, San Giovanni in Fiore(Cosenza). Această școală profesională, un adevărat “laborator” intercultural, a funcționat cu mult succes până în anul 1982, producând covoare de foarte bună calitate, realizate de circa 60 de fete și tinere femei calabreze, sub
îndrumarea atentă a rudelor apropiate ale lui Diran Timurian.
Cam în aceeași perioadă, Gazaros, fratele lui Diran Timurian, inaugura la Oria (Brindisi) o școală profesională, cu aceleași caracteristici ca și celei din Calabria, a cărei activitate, din păcate, a durat doar 3 ani,nefiind susținută de autoritățile locale.

În anul 1958 ultimii armeni rămași la Nor Arax se transferă în apartamentele puse la dispoziție de către administrația locală(azi acolo locuiesc încă 2-3 persoane).

Diran Timurian rămas la Bari, căsătorit cu Ashken Saiyan, continuă activitatea sa comercială legată de covoare, adăugând și alte obiecte pentru înfrumusețarea casei, cum ar fi perdele și draperii. Moare în anul 1979, dar fiul și nepoții lui duc mai departe cu mult succes tradiția familiei.

Simona Paula Dobrescu

by Simona Paula Dobrescu

Website