Armenii ortodocşi din Bucovina: o restituire documentară

Editura Zamca din Bucureşti ne oferă, prin intermediul „Arhivei Siruni” aflată la Arhivele Statului, o lucrare-surpriză, cu valoare istorico-documentară, despre armenii ortodocşi din Bucovina. Prima ediţie a acestei cărţi datează din 1890 şi a apărut la Cernăuţi în limba germană sub titlul Die Orientalisches Armenien der Bukovina, fiind ulterior tradusă şi în româneşte (Armenii orientali din Bucovina, 1891), simultan cu apariţia unei noi ediţii a volumului la Viena, în capitala Imperiului Austro-Ungar de care ţinea, pe atunci, şi Bucovina. Autorul este un cunoscut intelectual român-bucovinean din epocă, preotul şi etnograful Dimitrie Dan, afirmat prin publicarea a numeroase studii despre istoria bisericească, tradiţiile şi obiceiurile româneşti, membru corespondent al Academiei Române din 1904. Prefaţa ediţiei Zamca, semnată de redactorul Flori Bălănescu, aduce o contextualizare oportună a lucrării în cauză, cu numeroase precizări de ordin istoric, făcînd totodată trimitere la alte titluri înrudite pe aceeaşi temă semnalate anterior şi de scriitorul Bedros Horasangian (v. Datinile, credinţele şi obiceiurile armenilor din Ţările Române de Grigore Goilav, 1911). Din păcate, numele traducătorului în română (autor, aflăm, şi al unor note adiacente) pare să se fi pierdut, cartea lui Dimitrie/Dumitru Dan fiind cunoscută, practic, mai ales prin versiunile sale germane. Reţinem, totuşi, opţiunea fericită pentru formula „armenii ortodocşi”, diferită de cea a primei traduceri româneşti din 1891 („armenii orientali”). Deşi foarte succintă, prefaţa din 1890 a autorului merită consemnată cu asupra de măsură, pentru mizele ei semnificative: „Între tipurile interesante ale popoarelor Bucovinei, armenii ortodocşi ocupă desigur un loc foarte important. În lucrarea de faţă mă silii să culeg tot materialul istoric privitor la ei şi la bisericile lor – ceea ce fu legat cu mari dificultăţi, căci pînă astăzi nimeni nu s-a ocupat special de istoria acestui popor tipic; de asemenea, să corectez mai multe păreri greşite despre istoria şi credinţele lui, să fac accesibile pentru fiecare datinile şi obiceiurile necunoscute cu privire la biserică şi la viaţa lui mireană, să scap mai multe fapte din braţele uitării şi să le păstrez pentru generaţiile viitoare”. Introducerea care urmează – însoţită de o notă a traducătorului despre colonia armeană din Amsterdam, între timp dispărută – schiţează un profil elogios diasporei armene de pe „întreg pămîntul” („Spre a scăpa de aceste cruzimi neomeneşti, în diferite timpuri, mulţi armeni fugeau din patria lor în toate regiunile lumii, lăsînd apoi toată averea cuceritorilor lacomi….”), subliniind faptul că pe teritoriul ţărilor române şi, în particular, în Bucovina „ei trebuie să fie socotiţi între locuitorii cei mai vechi”. Istoria armenilor de pe teritoriul Moldovei şi Bucovinei constituie, într-adevăr, un capitol consistent al istoriei locului, numai populaţia armenească a Sucevei (bunăoară) fiind, pe vremea lui Alexandru cel Bun, de cîteva mii bune de suflete, fără a mai vorbi despre importanţa economică a coloniei (reduse, în 1779, la cca. 131 de familii). Urmele ei se păstrează încă şi azi, chiar dacă armeni mai sunt, în zonă, foarte puţini.

Deşi succintă, de nici 80 de pagini, lucrarea lui Dimitrie Dan este foarte densă, bogată în informaţii de ordin instoric, economic, statistic, cu deschideri importante către zone geo-culturale adiacente (Europa Centrală şi de Est – în special Polonia, dar şi Armenia, Bizanţul ş.a.), insistînd inclusiv asupra contaminărilor lingvistice ale migraţiei armene. Bazîndu-se pe surse prestigioase (Gaebert, Hasdeu, Xenopol) Dimitrie Dan afirmă dintru început că provenienţa armenilor din Ţara de Sus şi din Ardeal ar fi vechea capitală Anni, distrusă de marele cutremur din 1313, iar oraşul Argeş (?) ar fi fost întemeiat de armeni, în amintirea unei localităţi de pe lacul Van. Să spunem că însăşi Zamca – de la care vine numele editurii de azi – era locul de reşedinţă, în proximitatea Sucevei, a episcopului armean. Remarcabilă prin minuţie este legătura permanentă pe care autorul cărţii o face între istoria zbuciumată, sinuoasă a armenilor ortodocşi din zona Bucovinei şi istoria bisericească, sprijinindu-se pe o bibliografie cu titluri istoriografice preponderent germane, dar şi româneşti sau maghiare. Există şi o istorie a proprietăţilor funciare deţinute de-a lungul timpului de armeni, parte dintr-o schiţă de istorie comunitară cu importante paliere economice, politice şi sociale. Capitolul al II-lea (Praticularităţile religioase şi moravurile armenilor ortodocşi ai Bucovinei) şe ocupă în mod special de dimensiunea ecleziastică a istoriei armenilor bucovineni, în vreme ce al III-lea capitol şi ultimul, cu caracter marcat etnografic, are în vedere Moravurile şi obiceiurile profane ale armenilor ortodocşi ai Bucovinei. De remarcat că istoria armenilor ortodocşi din Bucovina e întotdeauna discutată în relaţie cu cea a comunităţilor-gazdă şi plasată în contexte internaţionale mai largi.

Volumul lui Dimitrie Dan ar merita o analiză istorică amănunţită. Importanţa documentară a restituirii sale e relevantă atît pentru comunitatea armeană în sine, cît şi pentru o cunoaştere mai complexă a istoriei multiculturale şi multietnice a acestei provincii în cadrul căruia coloniile armene au deţinut, mai ales în perioada premodernă, o poziţie însemnată.

by Cristina Manuc