Armenia-Azerbaidjan PE MUCHIE DE CUŢIT

Preşedintele Azerbaidjanului, Ilham Aliev, se poate considera un om de cuvînt, cel puţin în faţa propriului popor. Aşa cum a promis, bugetul militar al ţării sale a depăşit întregul buget de stat al Armeniei vecine. Anul acesta Azerbaidjanul a avut prevăzut un buget militar de 2,1 miliarde de dolari, iar la anul îşi propune să cheltuiască uriaşa sumă de 3,12 miliarde de dolari . În timp ce bugetul total al Armeniei se ridică la 2,44 miliarde de dolari pe 2010, iar pentru anul viitor la 3,1 miliarde (din care armata armeană va primi 405 milioane). Ilham Aliev a mai promis şi că Azerbaidjanul va recăpăta Karabaghul într-un fel sau altul, inclusiv prin război. Dar nu se ştie dacă cele două promisiuni sînt sau nu condiţionate reciproc. Adică, astăzi, cînd Azerbaidjanul cheltuieşte pentru armată mai mult decît o face Armenia pentru întreaga sa existenţă, războiul este ca şi hotărît? Sau nu încă?

Se pare că previziunile primului  preşedinte armean, Levon Ter-Petrosian, se adeveresc şi timpul trece în favoarea Azerbaidjanului. Resursele petroliere ale acestuia, transformate în petrodolari, impun un ritm al înarmării cu care Armenia nu are cum să ţină pasul. Probabil nici în lipsa blocadei impuse de Turcia economia armeană nu ar fi putut susţine cursa înarmării. Dezechilibrul cantitativ dintre forţele armate armene şi azere creşte de la an la an, în favoarea azerilor.

Şi totuşi, dincolo de aparenţe, lucrurile sînt mult mai complicate. Nu avem nici un motiv să ne îndoim de faptul că Azerbaidjanul ar relua ostilităţile a doua zi după ce ar avea convingerea absolută că va cîştiga războiul. De cîţiva ani încoace regimul de la Baku şi-a exprimat în mod repetat convingerea privind capacitatea armatei sale de a reocupa Karabaghul în decurs de zile sau săptămîni. Cu toate acestea, deşi superioritatea numerică şi în armament a Azerbaidjanului este o realitate de cîţiva ani deja, preşedintele Aliev se limitează la a profera ameninţări.

Pentru că, dincolo de cifre, realitatea tactică de pe teren nu este în mod copleşitor favorabilă azerilor. În ciuda volumului sensibil inferior al cheltuielilor sale militare, Armenia, în calitatea sa de membru al Organizaţiei Tratatului de Securitate Colectivă (din care fac parte Rusia, Belarus, Armenia, Kazahstan, Kirghizia şi Tadjikistan), are acces la armament rusesc la preţuri preferenţiale, uneori la anumite tipuri şi cantităţi chiar gratuit. Mai mult chiar, în baza acordurilor bilaterale încheiate cu Moscova privind baza rusă de la Ghiumri, aceasta devine, mai mult sau mai puţin disimulat, o sursă pentru aprovizionarea Armeniei cu armament. Ca dotare, Armenia nu îi este inferioară Azerbaidjanului decît la capitolul aviaţie, unde cele zece avioane de atac la sol Suhoi-25 cumpărate cu bani puţini din Slovacia şi cele cîteva elicoptere Mi-24 armeneşti nu se pot măsura cu zecile de avioane şi elicoptere ale Azerbaidjanului. În schimb, Armenia s-a concentrat pe mai ieftinul sistem de apărare antiaeriană. În plus, linia frontului şi relieful din Karabagh le oferă un evident avanjat tactic forţelor armene care le pot rezista cu efective sensisibil inferioare eventualilor atacatori azeri. În eventualitatea reizbucnirii luptelor pe frontul din Karabagh, războiul de apărare pe care-l vor purta armenii va cere resurse umane şi materiale mult mai mici decît cele necesare ofensivei azere.

Rachetele ruseşti S 300 reprezintă unul din cele mai avansate sisteme de apărare antiaeriană din lume. Utilizarea lor eficientă poate neutraliza superioritatea aeriană a inamicului în cazul unui conflict. Acest sistem antiaerian este deja instalat în Armenia, unde este operat în comun de ruşi şi armeni. În baza acordurilor cu Rusia, Armenia este luată practic sub umbrela apărării antiaeriene ruseşti, teritoriul său avînd un grad foarte bun de apărare antiaeriană, după cum spun analiştii militari. Însă teritoriul Karabaghului nu este la fel de bine apărat în faţa eventualelor atacuri ale aviaţiei azere, apărarea antiaeriană din regiune constînd din sisteme învechite, cele moderne fiind în special unităţi mobile sau purtate de om, cu rază medie sau scurtă de acţiune. Azerbaidjanul intenţionează să achiziţioneze la rîndul său sistemul de rachete S 300, informaţia privind eventuala livrare a rachetelor către Azerbaidjan nefiind dezminţită de Moscova. Mai mult, înalţi demnitari ruşi au susţinut că nu ar fi nici o problemă ca o asemenea vînzare să aibă loc, întrucît aceasta nu ar schimba echilibrul de forţe dintre Armenia şi Azerbaidjan, rolul rachetelor S 300 fiind unul pur defensiv.

Pe fondul acestei realităţi tactico-militare, în 2010 Armenia şi Azerbaidjanul au continuat să se înfrunte pe teren politico-diplomatic. Procesul negocierilor mediat de Grupul de la Minsk al OSCE se află într-un evident impas. Nimeni nu mai vorbeşte astăzi despre iminenţa unui acord de pace, mediatorii propunîndu-şi (şi arătîndu-se mulţumiţi cu) măcar respectarea armistiţiului încheiat în 1994, în condiţiile în care ciocnirile pe linia de contact sînt frecvente şi sîngeroase. Azerbaidjanul a refuzat propunerea armeană de retragere a sniperilor, iar anul acesta puştile cu lunetă au curmat viaţa a zeci de soldaţi de ambele părţi. Victime inutile, care nu vor schimba cu nimic sorţii unui eventual nou război. Pe de altă parte, în timp ce Grupul de la Minsk bate pasul pe loc, Kremlinul încearcă să-şi asume rolul de principal mediator în chestiunea Karabaghului. Într-atît, încît la Washington secretarul de stat adjunct Philip Gordon s-a văzut nevoit să declare la începutul lui noiembrie la Radio Libertatea că secretarul de stat Hillary Clinton „este foarte preocupată de subiect şi îi alocă mult timp în colaborare cu Franţa şi cu Rusia, cît şi cu părţile în conflict, inclusiv în timpul turneului său din iulie în cele două ţări din zona de conflict”, iar copreşedintele american al Grupului de la Minsk, Robert Bradtke, “a consacrat mult timp unui balet diplomatic între ţările interesate, împreună cu francezii şi ruşii”. Gordon a dat asigurări că “Statele Unite, în calitate de ţară ce coprezidează Grupul de la Minsk, dar şi datorită influenţei lor în Caucaz, au de jucat un rol major”. “Incidentele de pe linia de contact între cele două părţi sînt foarte frecvente şi sîntem convinşi că doar în cadrul procesului [de pace din cadrul] Grupului de la Minsk vom ajunge la un acord durabil, a cărui absenţă este o sursă constantă de îngrijorare”, spune secretarul de stat adjunct. O opinie împărtăşită nu de toţi diplomaţii aflaţi la curent cu negocierile, recentele dezvăluiri ale celebrului site Wikileaks arătînd că Parisul este rezervat, chiar sceptic cu privire la eficienţa medierii. „[Grupul de la] Minsk nu duce nicăieri”, i-ar fi declarat în februarie 2010 unui diplomat american un înalt funcţionar din ministerul de externe francez, încă de pe atunci acesta considerînd că “negocierile cu privire la Karabagh par să fie într-un punct mort”.

Într-adevăr, 2010 a fost un an al blocajului diplomatic, al stagnării în planul relaţiilor regionale, ceea ce cu siguranţă nu îndepărtează spectrul războiului. După oprirea aparentei apropieri turco-armene prin abandonarea celor două protocoale semnate în octombrie 2009 la Zürich (oprire marcată oficial de preşedintele armean, Serj Sarksian, pe 22 aprilie), anul acesta am fost martorii nu numai ai blocajului din cadrul negocierilor patronate de OSCE, ci şi ai lipsei de coordonare dintre poziţiile Grupului de la Minsk şi NATO. În timp ce Grupul propune ca bază a negocierilor trei principii fundamentale – nerecurgerea la forţă, respectarea integrităţii teritoriale a statelor şi dreptul la autodeterminare al popoarelor –, summit-ul NATO din 19-20 noiembrie de la Lisabona a adoptat o declaraţie cu privire la Karabagh ce sună în favoarea Azerbaidjanului, făcînd referire doar la principiul integrităţii teritoriale a statelor. În declaraţia summit-ului de la Lisabona, aliaţii din NATO îşi afirmă sprijinul pentru „integritatea teritorială, independenţa şi suveranitatea Armeniei, Azerbaidjanului, Gruziei şi Moldovei” (toate implicate în conflicte armate secesioniste), uitînd de celelalte drepturi care nu vizează statele, ci popoarele. Motiv pentru care preşedintele Sarksian a refuzat să participe la reuniunea de la Lisabona, exprimînd astfel nemulţumirea Erevanului. La Baku textul declaraţiei a fost, evident, interpretat ca fiind o dovadă a susţinerii preferenţiale de care Azerbaidjanul s-ar bucura din partea occidentalilor. Fapt dezminţit sau minimalizat indirect de secretarul general al NATO, Anders Fogh Rasmussen, în cadrul întîlnirii sale cu miniştrii de externe şi al apărării armeni, Eduard Nalbandian şi Seiran Ohanian (prezenţi, totuşi, la Lisabona), cărora le-a declarat, printre altele, că alianţa nu joacă un rol direct în reglementarea conflictului din Karabagh, OSCE oferind singurul cadru de mediere a negocierilor “pe baza principiilor enunţate de Grupul de la Minsk”. La rîndul lor, rugate să dea lămuriri după Lisabona, ambasadele Franţei şi Statelor Unite la Erevan au difuzat comunicate aproape identice. “În calitate de ţară ce coprezidează Grupul de la Minsk, Franţa rămîne ataşată reglementării negociate a conflictului din Karabagh pe baza principiilor Actului final de la Helsinki – nerecurgerea la forţă sau la ameninţarea cu forţa, integritatea teritorială şi dreptul popoarelor la autodeterminare –, precum şi pe baza elementelor incluse în declaraţiile de la L’Aquila şi Muskoka ale preşedinţilor Sarkozy, Medvedev şi Obama”, spune comunicatul ambasadei franceze.

Chiar dacă a boicotat summit-ul NATO de la Lisabona, preşedintele Serj Sarksian i-a cerut guvernului german să le prezinte liderilor aliaţilor punctul de vedere al Armeniei, alegere explicată de ambasadorul german la Erevan, Hans-Jochen Schmidt, prin faptul că Germania se arată în general mai favorabilă principiului dreptului la autodeterminare decît celui al integrităţii teritoriale.

La scurt timp după Lisabona, preşedintele armean a avut ocazia să prezinte personal poziţia Armeniei în chestiunea Karabaghului în cadrul conferinţei OSCE de la Astana din 1-2 decembrie. Sarksian a avertizat Azerbaidjanul că, în cazul unei ofensive împotriva Karabaghului, Armenia nu va avea de ales decît să recunoască independenţa regiunii şi să-şi apere conaţionalii prin toate mijloacele. Semn al impasului total al negocierilor de pace, la Astana preşedinţii Sarksian şi Aliev nu au “reuşit” să se întîlnească, dar au semnat o declaraţie comună de bune intenţii – alături de preşedintele rus, Dmitri Medvedev, de primul ministru francez, François Fillon, şi de secretarul de stat american, Hillary Clinton – în care au promis “eforturi mai hotărîte” pentru ajungerea la un acord. Atît de “hotărîte” încît, potrivit unor relatări de presă, la cîteva zile după aceea purtătorul de cuvînt adjunct al parlamentului azer ar fi declarat că războiul ar putea reizbucni “curînd”, “în lunile următoare”.

Şi aşa începe anul 2011. Pe fond de ameninţări.

VARTAN MARTAIAN

by Vartan Martaian