ARIODANTE sau feeria vocilor baroce

Pură magie la Ateneu, în compania ansamblului Il Complesso Barocco, condus de renumitul Alan Curtis! Trei ore târzii de noapte în care publicul a stat cu răsuflarea tăiată, sedus de vocile soliştilor, de sunetul orchestrei, de fluidul radiant transmis de dirijor în tălmăcirea concertantă a operei Ariodante, HWV 33 de Haendel. Şi dacă sonorităţile instrumentelor originale ale muzicienilor ne erau cunoscute din înregistrări, impactul audiţiei live a fost şi mai mare. Înalta clasă a  coloristicii de sunet, în primul rând, a venit direct către senzorii noştri de percepţie şi a creat o atmosferă în care rafinamentele, cursivitatea, omogenitatea, îngemănarea partidelor au ajuns la ţintă, în suflete, în minţi. Alan Curtis este un măiastru care nu trece nimic cu vederea, de la acordajul atent, de rară minuţiozitate, la inducerea teatralităţii de care un opus înfăţişat în concert are maximă nevoie spre a nu deveni arid. În gestica sa, neajutată de baghetă, se simte vigoare şi preocupare pentru detaliu, subtilitate şi eficienţă.

Ariodante, opera seria în trei acte cu premieră în 1735 la Covent Garden din Londra, este o capodoperă care abia acum 40 de ani, la reluarea ei mondială, şi-a văzut validat acest statut. Cu subiect complicat, ca şi al altor opusuri din epocă, fără să excludă iubirea, intrigile politice şi amoroase, confruntările, loviturile de teatru dar şi finalul fericit, Ariodante place prin sensurile recitativelor, ca şi prin lamento-urile sau ariile de bravură care expun întregul evantai al vocalităţii baroce.

Este momentul de a spune că Alan Curtis a venit la Bucureşti cu artişti de extremă magnitudine, specialişti ai stilului haendelian, voci excepţionale, proaspete, cu înaltă şcoală de gen. Exemplara pregătire muzicală şi stilistică a fost evidentă la fiecare măsură. S-a cântat cu sunete pure, cu preocupare pentru rostiri scânteietoare, cu virtuozitate expresivă, cu siguranţă tehnică, cu rafinamente atât în canto spianato cât şi în canto fiorito. De fapt, conductul impecabil al glasului, derularea spectaculoasă a ornamentaţiilor, accentele, legato-ul, supleţea, echilibrul între sunetul vibrato şi non-vibrato au fost precepte la care au răspuns toţi vocaliştii. Un adevărat regal!

În rolul titular, excelenta mezzosoprană Ann Hallenberg a impresionat prin incisivitate şi cascadele vocalizate. Toţi artiştii au fost minunaţi dar, ordonând, notez timbrul tulburător al formidabilei (şi frumoasei!) contralte Varduhi Abrahamyan (Polinesso)(foto stânga), fabuloasa ei ştiinţă de împletire a sonorităţilor glasului cu expresia, frazarea sopranei Ana Quintans (Dalinda), cântul instrumental al altistei Roberta Mameli (Ginevra), vocea caldă şi nobilă a basului Matthew Brook (Regele Scoţiei), sunetele plăcute ale tenorului Nicholas Phan (Lurcanio). Mai presus de orice, peste bucuria auditivă, pentru tot ce a oferit ca glasuri şi cultură stilistică fără fisură, Ariodante cu Hallenberg, Abrahamyan, Quintans, Mameli, Brook, Phan, sub bagheta lui Alan Curtis a fost şi o lecţie…

Costin POPA

by Redactor