Sergiu Selian

ARA GHAZARIANS : Note despre Șuși

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Sub acest titlu ad-hoc care nu aparține autorului, textul care urmează constituie una dintre notele explicative (a 26-a dintr-un total de 71) alcătuite de redactorul cărții, Ara Ghazarians, la traducerea în engleză a romanului Astrologul din Karabagh de scriitorul rus Platon P. Zubov (vezi recenzia în revista „Ararat” nr. 17-18/septembrie 2021).

Fără a repeta informațiile cuprinse în acea recenzie, referitoare fie la autorul originalului în rusă, fie la redactorul ediției engleze, fie la subiectul romanului respectiv de ficțiune istorică, să menționăm doar că această notă explicativă (nu de subsol, de vreme ce toate notele sunt grupate la sfârșitul volumului) se detașează de celelalte – altfel toate foarte necesare și utile – nu numai prin lungimea ei ieșită din comunul unei note, ci și prin caracterul său substanțial informativ și subtil polemic, pentru a repune adevărul în drepturile sale.

Miza este orașul Șuși (a se citi în două silabe, cu accentual pe i) din Republica Arțakh (Karabaghul de Munte), ocupat de Azerbaidjan după războiul de 44 de zile din septembrie-noiembrie 2020 între azeri și armeni. Atât din carte, cât și din notă, reiese avantajul poziției de excepție pe o stâncă greu accesibilă a localității, precum și destinul ei nefericit, cu un trecut alienat și cu un prezent care, împotriva voinței sale, încearcă să refacă acel trecut odios, după decenii de recuperare înfloritoare. Ce nu reiese este intenția noilor stăpânitori venetici de a serba în anul 2022 întemeierea orașului pe care ei îl socotesc leagăn al țării lor, printr-o aniversare nu a vechimii, ci a momentului acaparării lui printr-o stratagemă, în anul 1752, când pentru prima oară în istoria nu numai a Șușiului, ci chiar a Karabaghului, s-au instalat acolo musulmani.

 Dar din nota scrisă de d-l Ghazarians reiese foarte clar, cu date, dovezi și argumente, originea armeană a ținutului și a fostei sale capitale, caracterul pur armean de dintotdeauna al tuturor vestigiilor rămase și făptuirilor petrecute pe acel pământ. După Arțakh, un ținut care există (Ararat, 2013), iată – de la roman la notă – încă un instrument la îndemâna cititorului pentru a se împărtăși din adevărul istoric privind a doua Armenie contemporană.

***

Întemeierea orașului armean fortificat Șuși este datată cu multe secole în urmă, deși subtitlul acestui roman o plasează în anul 1752. În fapt, mărturii arheologice și istorice covârșitoare – cum ar fi obiecte de ceramică și de piatră, descoperite în caverne din zonă – dovedesc că în Șuși au existat așezări umane încă în secolul XIV î. Hr. În pofida acestora, discuțiile recente despre istoria Șușiului, incitate de conflictele politice din sudul Caucazului, au fost umbrite de distorsiuni. De exemplu, istorici azeri datează întemeierea Șușiului la mijlocul anilor 1750 (vezi Mirza Djemal Djavanșir Karabaghi, Tarikh-i Karabagh – Istoria Karabaghului, Baku, 1959, și Mirza Adigözal-Bec, Qarabağnamälär – Istoria Karabaghului, Baku, 1950). Scopul acestei note extinse este acela de a releva sursele de datare a localității, poate cel mai important oraș din regiune, drept o străveche așezare armenească.

În colofoanele și izvoarele armenești antice, numele Șuși apare în mai multe forme: Șikak’ar (Granat), K’ar (Piatră, dar aici Defileu), K’erț, K’araglkhi Berd (Cetate pe culmea defileului), K’araglkhi Sghnakh (Fort pe culmea defileului), K’araglukh (Cap de defileu). Conform unor izvoare, locul a mai fost numit Șușu Berd (Cetatea Șușiului) și Șoșvakala (Cetatea Șoșului), după locuitorii satului Șoș (Șușikend în azeră), care se refugiau adesea aici, ca să se apere de invaziile forțelor inamice. Ulterior, istoricul Leo (Arakel Babakhanian, 1860-1932), el însuși originar din Șuși, a argumentat că, dimpotrivă, satul Șoș ar fi fost numit după cetatea Șuși, nu invers (Patmutyun Gharabaghi hayoț temakan hoghevor dproți – Istoria Școlii parohiale armene din Karabagh, Tiflis, 1914). Toponimul Șușa (Sticlă, în azeră), nume dat orașului în perioada apartenenței sovietice la Azerbaidjan, este datorat unei legende și nu are temei istoric și cultural.

Una dintre cele mai timpurii referiri la Șuși se află în Hayoț patmutyun (Istoria armenilor) a istoricului medieval Kirakos Gandzakețí (c. 1200/1202-1271). Acolo, el scrie că Șuși sau Karkar – numele antic al locului – împreună cu Djraberd și Akanaberd au fost trei cetăți pe care Prințul prinților al casei nobiliare Hasan-Djalalian din Arțakh i-a cerut stăpânitorului mongol Mangu Han să i le înapoieze. Cererea aceasta a fost făcută personal când prințul, în fruntea unei delegații, a vizitat curtea mongolă din Karakorum în 1265. Un alt izvor timpuriu armenesc care atestă existența Șușiului la sfârșitul Evului mediu este Biblia în limba armeană din 1428, cunoscută ca Biblia din Șuși, copiată de un preot pe nume Manuel. Ea este păstrată, ca manuscris cu nr. 8211, în Biblioteca și Institutul de paleografie (Matenadaran) „Mesrop Maștoț” din Erevan, Armenia.

În timpurile moderne, specialiștii armeni trasează originea Șușiului la începutul anilor 1700, cu aproape patru decenii înainte de înființarea hanatului de Karabagh în 1750, sub suzeranitate persană. Istoricul A. Hovhannisian (Ionasian), bazându-se pe textul unui colofon din secolul XVIII, identifică anul 1717 ca dată a sosirii la Șuși a melikului Avan (Hovhannes) Yuzbașí (centurion). A se vedea A. Hovhannisian, Drvagner hay azatagrakan mtki patmutyan (Episoade din istoria ideii de eliberare a armenilor, vol. 2, Erevan, Haykakan SSR GA Hratarakciutyun, 1959), p. 609. În continuare, el se referă la scrisori, apeluri și rapoarte păstrate în arhivele Ministerului relațiilor externe din Rusia, scrise despre Sghnakh din Șuși sau Șoș Kala (Cetatea Șoșului) și datând din 1724-26. Printre aceste documente de o particulară însemnătate, se găsește un raport amplu, scris la 18 iulie 1724 de Avan și Mirza Yuzbașii. La 15 noiembrie 1726, Avan Yuzbașí raporta comandantului trupelor rusești că otomanii „cu armata lor au atacat Șușiul, cetatea lui Avan Yuzbașí și Ohan Yuzbașí” (Ibid., p. 49). Pentru mai multe detalii și texte privind aceste documente, a se vedea Армяно-русские отношения в XVIII веке: Сборник документов (Relațiile armeano-ruse în secolul XVIII: Colecție de documente), vol. 2, cap. 1 (Erevan, Haykakan SSR GA Hratarakciutyun, 1964), p. XLI; de asemenea Arhivele Ministerului de externe din Rusia: Fond 100, 1739, document 2, p. 59.

În plus, Ivan Karapet, un reputat industriaș armean din Rusia, care fusese expediat de Țarul Petru cel Mare ca „trimis” (poslannik) al său personal într-o misiune diplomatică și informativă în Caucaz, a raportat asupra statutului ținuturilor Gandzak (Gandja), Karabagh, Kapan și Georgia (la începutul lui februarie 1724), incluzând date despre Sghnakh din Șuși și conducătorii aceleia (Relațiile armeano-ruse în secolul XVIII, Ibid., vol. 2, partea 2), p. 69.

De asemenea, istoricul armean Bagrat A. Ulubabian (1925-2001) a opinat că faimoasa cetate Șikak’ar, menționată într-o cronică armeană din anul 821, era totuna cu actuala Șuși. El scrie despre eroica apărare a orașului de către prințul armean Șal Smbatian (?-885) – Sahl ibn Sunbat sau Sahl ibn Sunbat al-Armaniyy în izvoarele arabe –, descendent al casei nobiliare armene Aranșahik, ramură a dinastiei Syunid, care a dat o lovitură decisivă oștirii turce la cetatea Șikak’ar, actuala Șuși. A se vedea Movses Kaghankatvațí (secolul VII), Patmutyun Aghvaniț așkharhi (Istoria țării albanilor caucazieni) (Moscova: I tparani Lazarian Cemarani arevelean lezvaț, 1860), cartea 3, capitolele 20, 21; de asemenea, B. Ulubabian, Khaceni ișkhanutyună X-XVI darerum (Principatul de Khacen în secolele X-XVI) (Erevan: Haykakan SSH GA Hratarakciutyun, 1975).

Aceste surse scrise sunt sprijinite de excavațiile din 1981 pe versantul nordic al Șușiului, unde au fost găsite cinci stele crucifere armenești (khacikar), cele mai vechi două datând din anii 971 și respectiv 1252. Printre alte monumente din secolele IX-XVII, mai erau resturi din fortificațiile orașului, fundații de palate și alte structuri. De-a lungul vremii, poziția naturală inexpugnabilă a Șușiului a servit ca apărare fortificată populației din Varanda, unul dintre cele 15 districte ale provinciei Arțakh din Armenia Mare în timpul domniei melicilor (principi) din Karabagh, mult înainte de infiltrarea în regiune a triburilor nomade tătare (azeri). Pentru mai multe detalii, a se vedea S. Mkrtcian, Lernayin Gharabaghi patmaciartarapetakan hușarțanneră (Monumentele istorico-arhitecturale ale Karabaghului de Munte) (Erevan: Hayastan Hratarakciutyun, 1985), pp. 209-221.

Sursele rusești sprijină dovezile armenești. Istoricul Kokhva (Hadji) Celebi, în raportul său din 17 decembrie 1725, prezentat Colegiului afacerilor externe al Rusiei, scria în legătură cu negocierile sale cu armeanul Melik Avan Yuzbașí: „Cea mai apropiată cetate… era Șuși. Șuși este la patru zile distanță de Șemakhi. Armeni înarmați, sub comanda lui Avan Yuzbașí, o apără. După întâlnirea cu capii armeni, inclusiv Patriarhul, ei s-au înapoiat la Derbend prin Șemakhi. Munți stâncoși înconjoară orașul Șuși… Se aude că armenii i-au înfrânt pe turci într-o serie de ciocniri în Karabagh…” George A. Bournoutian, Armenians and Russia, 1626-1796: A Documentary Record (Costa Mesa, CA: Mazda Publishers, 2001), p. 133. Tot privitor la relațiile armeano-ruse în prima treime a secolului XVIII, „fundațiile fortificațiilor din Șuși au fost puse de centurionul Avan (Hovhannes) în 1724, dacă nu mai devreme”. O altă sursă (manuscrisul 4375, p. 264, păstrat la Matenadaran în Erevan) identifică un sat cu un nume similar celui al orașului Șuși: „În districtul Pos din provincia Varanda, într-un sat numit Șușo, sub tutela Sfântului Stepannos… în vara lui 1024 (1575)”. Într-o scrisoare datată 19 decembrie 1726 și adresată curții Rusiei, generalul rus Matyușkin scria că „centurionul Avan, ca răspuns la cererile populației din Karabagh, nu s-a dus la Ghilan cu cei zece mii de luptători ai săi. A rămas, în schimb, în Sghnakh (Șuși), unde clădește o cetate.” A. G. Abramian, Армяно-русскиe отношения в первые три десятилетия века XVIII веков: Сборник архивных документов (Pagină din Istoria popoarelor din Transcaucazia și relațiile armeano-ruse) (Erevan: Haykakan SSR GA Hratarakciutyun, 1953), p. 121.

Surse georgiene conțin de asemenea informații interesante despre cetatea Șuși. O altă dovadă se află în Descrierea țărilor limitrofe Georgiei și Kakhetiei, compilată în 1798 de Regele georgian Erekle, într-o secțiune consacrată melikatelor armenești din Karabagh, care conține pasajul următor: „Aici, în Sghnakhul din Șuși, exista o veche cetate cucerită ulterior de autoproclamatul han Panah Djavanșir”. În scrisoarea sa din 1769 către diplomatul Conte P. Panin, Regele Erekle II confirmă că „exista o veche cetate care a fost cucerită prin înșelătorie de un om din tribul musulman Djevanșir”. Această informație despre vechea cetate este susținută de feldmareșalul rus Alexandr Suvorov în scrisoarea sa către Prințul Grigori Potemkin, în care scria că Prințul armean Melik Șahnazar din Varanda și-a cedat fortăreața Șușikala (literal, cetatea Șuși) unui „anume Panah” pe care el îl numea „șef al unei neînsemnate părți din musulmanii nomazi care trăiau lângă hotarele Karabaghului”. Toate acestea dovedesc limpede că Șuși ca oraș fortificat exista mult înainte de apariția lui Panah Han.

Având în vedere aceste surse care confirmă rădăcinile străvechi ale Șușiului ca leagăn al unei așezări umane aflate cu precădere sub stăpânirea principilor armeni, mergând înapoi până în secolele VIII-IX, anul 1752 identificat de Platon Zubov ar trebui considerat dată a expansiunii și fortificării Șușiului mai curând decât a întemeierii sale.

Pentru o descriere concisă a geografiei și a istoriei Șușiului, a se vedea Hayastani ev harakiț șrdjanneri teghanunneri bararan, 4 (Dicționar de toponime ale Armeniei și teritoriilor adiacente), vol. 4, pp. 161-163. Pentru istoria orașului de la origini până în 1920, a se consulta Bakur Karapetian, Șuși berdakaghaki patmutyună mincev 1920 t. (Istoria orașului fortificat Șuși până în anul 1920) (Erevan: Erevani Petakan Hamalsarani Hratarakciutyun, 2000); Șahen Mkrtcian, Șuși: The City of Tragic Fate (Șuși: Orașul unui destin tragic) (Erevan: Amaras, 1999); Hracik Harutyunian, Șuși: Norahayt nyuter kaghaki patmutyan masin (Șuși: Surse nou-descoperite despre istoria orașului) (Erevan: Noyan Tapan, 2000). Pentru o descriere demografică detaliată și informații statistice despre Șuși, a se vedea The 1823 Russian Survey of the Karabagh Province: A Primary Source on the Demography and Economy of Karabagh in the Early 19th Century (Topografierea rusă din 1823 a provinciei Karabagh: O sursă primordială asupra demografiei și economiei Karabaghului la începutul secolului XIX), traducere din rusă de George A. Bournoutian a lucrării scrise de Moghilevski și colonel Yermolov (Costa Mesa, California: Mazda Publishers, 2011), pp. 34-91. A se vedea Raffi, Khamsayi Melikutyunneră (1600-1827): nyuter hayoț nor patmutyan hamar (Cele cinci melikate, 1600-1827: surse pentru noua istorie a armenilor) (Tiflis: Kovkasi karavarci. glkh. Kaghak. tparan, 1882); Leo, Hayoț patmutyun, errord hator (Istoria Armeniei, volumul al treilea) (Erevan: Haypethrat, 1946), p. 758; Eghișé (Hovakim) avag kahana Gheghamianț (Haykuní), Ughegnațakan aknarkner (Note de călătorie) (Erevan: Haykakan ciartarapetutyan usumnasirogh himnadram, 2010), pp. 8-24, 30-37, 45-47, 57-59, 90-93.

ARA GHAZARIANS

Traducere de Sergiu Selian

(din volumul în versiune română aflat în pregătire editorială)

  •  
  •  

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *