Simona Paula Dobrescu

ANTONIA ARSLAN : ” Noi, nepoții supraviețuitorilor și durerea care nu trece”

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Ultima duminică din aprilie, anul 2005,Times Square,
New York. O ploicică deasă și plictisitoare cădea peste cele cinci mii de
persoane adunate în mod ordonat în jurul unei tribune pavoazată cu steagurile
Republicii Armenia în culorile binecunoscute de- roșu -albastru și portocaliu.
În tribună se vedeau numai două scaune, două persoane care se ocupau de firele
unor microfoane și un ecran. Am sosit punctuală , pentru a participa la ceremonia
care în fiecare an se desfășoară în renumita piață,”inima”
fremătătoare a metropolei și care comemorează începutul genocidului
armean,”arestarea în masă”, din 24 aprilie 1915, în urma căreia, în
numai trei zile, întreaga elită a minorității armene a fost alungată din
propriile case din Constantinopol și deportată în interiorul Imperiului Otoman.
La ceremonie, au fost depănate rând pe rând amintirile  participanților, oameni politici americani,
leader religioși armeni din diasporă dar și din Patria mamă, exemple
semnificative ale curajului acestui popor, cum ar fi de exemplu: Charles
Aznavour iar pe măsură ce veneau citate, numele unor regiuni
“pierdute,” ale Anatoliei orientale, cum ar fi:Van, Erzerum, Mush, Kharpert,ca
locuri ale suferinței unei întregi națiuni,peste care se așternea vălul unei
uitări apăsătoare, mulțimea prezentă se încălzea din ce în ce mai bine. Când a
ajuns rândul meu m-am urcat în tribună, pregătită să pronunț câte o frază
legată de memorie și de prietenie, amintind că făceam parte din mica comunitate
de armeni din Italia. Am luat în mână microfonul privind în jos spre
mulțime.Doar atunci mi-am dat seama că în fața mea se găseau ultimii
supraviețuitori ai genocidului, fiecare așezat în căruciorul său de invalid,
condus de către un tânăr. Oameni și femei, care cu orgoliu fluturau un steguleț
, arătând câte o pancartă pe care era scris numele țării de unde proveneau.
Nume care evocau o antică civilizație dispărută de nouăzeci de ani în foc și în
sânge a cărei memorie reală era întipărită pe acele fețe bătrâne, cu pleoapele
care atârnau greu și a căror privire era obosită. Privindu-i în ochi  am uitat dintr-o dată frazele pe care trebuia
să le pronunț. Îi vedeam numai pe ei și doream să le transmit emoția pe care o
simțeam și nevoia de a-i îmbrățișa, deși erau fragili și bătrâni și erau
așezați în cărucioarele lor de invalizi. Când am coborât din tribună m-am
îndreptat către ei strângând mâini și cerând vești în dreapta și în stânga până
când am ajuns în dreptul ultimei persoane din acel grup care părea cea mai
bătrână și care provenea din ținutul bunicului meu . Acea persoană, un bătrân, a
refuzat să-mi strângă mâna, m-a privit pieziș și mi-a spus: ”Am 98 de ani.Aveam
8 ani când s-a întâmplat și- mi amintesc absolut tot. În fiecare an mă aduc la
Washington și câte un personaj important îmi spune că trebuie să am răbdare,că
nu este încă momentul. Dar care este momentul pentru justiție? Cât timp gândesc
ei că eu pot să mai aștept? Eu nu voi putea să aștept încă mult timp…”  (…)  

Dispar și sutele de mărturii publicate între 1915 și
1921 au fost date uitării, monumentele răspândite în întreaga Anatolia au fost
distruse iar numele locurilor au fost schimbate. Umbrele poporului pierdut
rătăceau degeaba prin Armenia de odinioară cea istorică căci nimeni nu le vedea.
Încet, încet memoria a fost restabilită  datorită
nouă, nepoții celei de-a treia și a patra generații. Numai după cucerirea independenței
Armenia s-a impus ca națiune, începând să se vorbească despre genocid. Acest
cuvânt a fost legat de figura și de activitatea lui Raphael Lemkin care, în
1944, gândindu-se la armeni a făcut cunoscute propriile idei, declarându-le
într-un memorabil interviu televizat.Unul după altul mulți parlamentari au început
să recunoască genocidul armenilor: și ieri a fost rândul Camerei Deputaților a
Statelor Unite. Este un act care face cunoscut un adevăr istoric și nu are
consecințe practice: și ar vrea să ajute poporul turc să înfrunte în sfârșit
acest imens “schelet  din dulap” care
otrăvește o Țară, căreia îi lipsește propria memorie așa cum a scris foarte
bine Hasan Djemal, nepotul unuia din responsabilii tragediei care a scris o
carte emoționantă, cu acest argument.

Antoniei ARSLAN, cunoscută scriitoare și eseistă de origine armeană, articol publicat în Corriere della Sera pe 30 octombrie 2019.

Selecția și traducerea  din limba italiană a fost realizată de Simona Paula Dobrescu