Anexe la Dosar 1915. O rezolutie la Washington si o lucrare de licenta la Constanta

Recunoaşterea evenimentelor tragice din 1915 drept genocid de către SUA tulbură atît scena politică americană cît şi cea internaţională. Votul pozitiv dat de Comisia de Politică Externă a Camerei Reprezentanţilor, chiar dacă la limită, a pus pe jar administraţiile de la Washington şi Ankara. Ambasadorul turc în SUA a fost chemat înapoi în Turcia pentru consultări – dar este şi o modalitate diplomatică de a exprima nemulţumirea părţii turce. Preşedintele Abdulah Gul şi Primul Ministru Erdogan au făcut deja declaraţii prin care îşi exprimă cu fermitate regretul şi iritarea. Şi ameninţînd cu măsuri. La fel se aude scrîşnit din dinţi şi huruit de şenile la Baku, unde oficialităţile azere şi-au exprimat vehement opoziţia.

Ce se întîmplă? Nimic nou, dar situaţia e fluidă. Interesele rămîn aceleaşi, ca şi actanţii regionali. Rusia are interesele ei în Caucaz, Turcia are pe cap şi problema kurdă, dar se şi vrea un soi de mediator în conflictul isreliano-arab, plus e dispusă să asigure interfaţa dintre occident şi Iran. Turcia e e veche membră NATO şi baza americană de la Ingirlik o realitate. Aici etica dispare, militarii decid ce si cum. Pragmatismul devine primordial şi nu mai ramîne loc pentru divagaţii morale. No comment. După o eventuală admitere ca Genocid de către SUA a ceea ce s-a întîmplat, din nefericire, în realitate.

Deja se fac presiuni asupra Casei Albe, Preşedintele Barack Obama tace, dar Şefa Departamentului de Stat Hillary Clinton a dat deja asigurări părţii turce că nu se va ajunge la o decizie care să stîrnească nemulţumirea Ankarei. Un astfel de moment şi astfel de incident a mai avut loc în SUA. Ca şi acum, cînd presiunile Pentagonului şi ale Departamentului de Stat, dar şi situaţia geostrategică americană, războiul contra terorismului, războaiele mocnite din Irak şi Afganistan, tensiunile din Orietul Mijlociu – vizita de ultimă oră a vicepreşedintelui Joe Biden în Israel şi teritoriile palestiniene etc au condus şi conduc la suspendarea unui proces de natură, în priumul rînd etică. Sunt puţine şanse de a se ajunge la recunoşaterea genocidului acum, dar nu este exclus ca într-un viitor astăzi incert, ca el să aibă loc. In ecuaţia asta nu intră doar armenii şi turcii, ci, poate în primul rînd, intersele globale şi regionale ala SUA. Pe fondul acestor evoluţii politice drama a ceea ce noi am pus sub sigla DOSAR 1915 începe să intereseze, lumea academică românească Chiar dacă marele public este departe de acest subiect atît de sensibil pentru armeni, de ieri şi de azi, din Armenia sau de aiurea în lume. Am primit sub semnul surprizei un set de întrebări din partea unei studente ce pregăteşte o lucrare de licenţă în istorie.

Andreea Pavel este studentă la Facultatea de Istorie şi Relaţii Internaţionale a Universităţii „Ovidius” din Constanţa. Şi-a ales ca temă pentru lucrarea de licenţă „genocidul armean” prin care încearcă să reconstituie un episod dramatic, nu contenim să asociem dramatic şi tragic acestei pagini din istoria Europei. Şi nu doar a armenilor. Să mai spunem că la data acelui măcel colectiv din 1915 nu exista un stat armean, ci doar un „Oblast” în Rusia ţaristă, şi doar un „millet” – comunitate etnică, conform statului dat armenilor din Imperiul Otoman. Prin care li se consfinţeau atît drepturile cît şi obligaţiile – care îngloba toată suflarea armenească din imperiu. Sau cetăţenia rusă, dincolo de graniţa stabilită după anexarea unei felii din Armenia persană. Istorie deja. Ne-am imaginat că răspunsurile noastre la întrebările puse de tînăra istoric ar putea interesa şi pe cititorii revistei „Ararat”. Şi eventual ar genera şi alte puncte de vedere.

Răspundem,deci, pe scurt acestor întrebări.

1.Care sunt revendicările poporului armean, în cazul în care genocidul ar fi recunoscut?

Poporul armean are doua componente: Republica Armenia de astazi, adică ce a mai rămas din Regatul Armean de odinioară şi Republica Armenia de la începutul secolului trecut, mai aproape de noi, şi asa numita Diaspora. Un popor, nici mic , nici mare, fără patrie, chiar dacă aici se vor găsi mulţi-destui care sa mă contrazică. Există cele două milioane de armeni ce sunt şi cetăţeni armeni. Şi restul ? restul sunt prin lume.Sunt generaţii întregi de desţăraţi şi poate chiar asimilaţi, care nu-şi contestă apartenenţa etnică şi nici nu-şi reneagă strămoşii, fără să facă însă caz de Armenia actuală ca „patrie” a lor. Exemple nenumărate, discuţie laterală actualului subiect.Genocidul din 1915 nu mai este doar un subiesct strict armenesc, ci atinge o chestiune gravă, de principiu.Cea a crimelor împotriva umanităţii care sunt imprescriptibile şi ţin de memoria colectivă a omenirii. Revenind însă. Cei ce traiesc in afara teritoriului national , aşa numitul ‚Heimat’. „Homeland”, „Patrie’ sau cum spun armenii ‚Hairenik”etc, care sunt mai numerosi decit cei de „acasa”. Care armeni, Care casa, care patrie?”Limba e casa fiinţei” ne tot amintea Heidegger, dar dincolo de aspectul cultural intervin chstiuneile politice. Statul republica armenia va gira, eventual, in numele intregii comunitati de armeni din lume. Are acest mandat? Teoretic da,si, probbail si practic da. Ce revendicari ar putea ridica? Teritoriale? Greu de presupus. Eventual niste despăgubiri cu titlu individual.Dar ar fi o chestiune de timp.In cel mai fericit caz

2. Ce contează mai mult pentru armeni: revendicările teritoriale, sau simpla recunoaştere publică a genocidului, de către turci şi restul popoarelor?

Credem că în primul rînd o recunoaştere internaţionala a Genocidului ar stinge o traumă a trecutului. Armean şi turc, deopotrivă. Chestiunea revendicărilor teritoriale nu credem ca ar mai putea fi pusă în acest context.Mai ales intr/o lume globalizată. Nu credem că problema Karabagh-ului şi a diferendumului armeano-azer ar trebui corelată cu chestiunea Genocidului din 1915.

3. Mai sunt justificate revendicările teritoriale, în condiţiile în care, în prezent, populaţia armeană din zonele respective este aproape inexistentă?

Greu de presupus revendicări teritoriale. Ar putea apare, eventual, pretenţia unor despăgubiri cu titlu individual, aşa cum s-a procedat şi în late cazuri în diferite ţări.

4. Masacrarea evreilor a avut loc ulterior masacrării armenilor (după aproximativ 50, respectiv 30 de ani). Germania a fost obligată să recunoască Holocaustul evreilor. Acest lucru s-a întâmplat în scurt timp, fără tergiversări. Ce simte un armean gândindu-se la solidaritatea marilor puteri faţă de problema  evreiască, în  comparaţie cu cea armenească?

Poate să nu simtă nimic. Aici sunt două percepţii. Una colectivă şi alta individuală. Cei scăpaţi din abatoarele din deşertul sirian au vrut să trăiască şi atît. La a doua generaţie şi a treia a urmaşilor supravieţuitorilor au începu să iasă la iveală interogatiile dramatice de genul noi cine suntem unde suntem de ce nu suntem acolo si suntem aici ce s-a întîmplat cu familia mea, cu bunicii, cu părinţii, cu prietenii noştri cu toti ceilalţi armeni, ce s-a întîmplat cu armenii. Sionismul a trezit în evrei conştientizarea de sine a fiecărui individ. După Holocaust nimic nu a mai fost ca înainte,nu mai era loc de întors, nici în isotira evreilor, nici în istoria lumii. Dar preţul plătit de ei şi de întreaga umanitate a fost incredibil.

5. De ce credeţi că nu există aceeaşi presiune asupra Turciei (cum a existat asupra Germaniei), din partea marilor puteri, în vederea determinării acesteia să recunoască genocidul? Care sunt asemănările şi deosebirile dintre genocidul armean şi holocaustul evreilor?

O anume presiune există din partea opiniei publice internaţionale ( mai puţin a celei din România care habar nu are de acest îngrozitor DOSAR1915) dar sunt destui alţi factori geopolitici şi strategici de politică globală care impun nişte restricţii. Real-politik funcţionează în sens contrar de această dată.

6. Consideraţi că interzicerea turcilor de a vorbi despre genocid şi pedepsirea acestora în cazul în care declară altceva decât punctele de vedere ale oficialilor turci, este o formă indirectă de recunoaştere a genocidului, dar în acelaşi timp, şi un semn că vor refuza întotdeauna orice dialog pe marginea acestui subiect?

Este o situaţie fluidă. Dovadă că acele condamnări publice ale lui   Orhan Pamuk , Elif Shafak sau Taner Akcam( care a făcut şi puşcărie pentru insistenţa cu care a clamat adevărul nu doar pentru armeni, ci, mai ales, pentru turci) sunt cumva atenuate, fără efecte mari. Totusi, apelul celor patru intelectuali turci şi cei 30.ooo de turci care au semnat un apel la iertare şi un fel de „Pardon” nu poate fi neglijat. Faptul că Turcia doreşte să intre în uniunea Europeană ar putea să lase loc altor deschideri de abordare a acestui subiect ce astăzi cade sub incidenţa codului penal turc.

7. Care credeţi că ar fi contextul în care turcii ar recunoaşte genocidul? Ce ar trebui să se întâmple pentru ca aceştia să recunoască şi să-şi asume masacrarea poporului armean?

Poate soluţionarea conflcitului israeliano-arab să constituie premiza unei păci durabile în Orientul Mijlociu. Şi atunci importanţa strategico-militară a Turciei să scadă şi pe fondul intrării în UE şi democratizării ţării să se ajungă la recunoaşterea genocidului de către autorităţile de la Ankara.

8. Recunoaşterea genocidului armean ar reprezenta un precedent pentru popoarele aflate în aceeaşi situaţie. Cât de greu „atârnă” acest lucru în refuzul actorilor politici, de pe scena relaţiilor internaţionale, fie să nu recunoască genocidul, fie să nu preseze Turcia să recunoască faptele „Junilor turci”?

Istoria e mai puţin sentimentală decăt suntem noi ca indivizi. Pe cine intersează cu advărat astăzi ce s-a întîmplat în Ruanda, în Cambodgia, în Darfur, la Srebreniţa sau Sarajevo? Morţii cu morţii, vii cu vii. Victimele comunismului clamează suferinţa lor într-un deşert de cvasi indiferenţă. Să nu ne facem iluzii.De aceea ar fi de apreciat efortul făcut de evrei pentru apelul făcut la neuitarea Holocaustului. Un bun apel si rapel la memorie.

9. Imaginaţi-vă cum ar fi decurs lucrurile, pe scena relaţiilor  internaţionale, dacă Turcia ar fi recunoscut genocidul ?

Nu are rost să facem scenarii. Probabil că Turcia ar fi avut o mai mare implicare în chestiunile legate de zona Caucazului şi Mediteranei.Dar ar fi fost şi un pas înainte pentru viaţa spirituală şi culturală a turcilor. Procesul de la Nurnberg a eliberat pe germani de povara crimelor fascismului. Chestiunea vinovăţiei, „Schuldfrage”, cum o denumesc ei, a devenit deja mai puţin apăsătoare pe conştiinţa colectivă. Nu e puţin lucru să trăieşti eliberat de orice vină, de orice coşmar.

10.Va recunoaşte vreodată Turcia genocidul armean?

Nu suntem în postura de a verdicte sau a ghici prin întorsăturile istoriei, dar am vrea să credem că da. Forţînd nota unui răspuns fără echivoc am zice DA. Fără a putea avansa şi un termen. S-ar putea prelungi, un Ataturk de tip nou ar rezolva chestiunea într-o singură noapte. Cum a decis cu alfabetul latin. Şi asta a fost tot. Un om a decis o situaţie. Istoria se poate repeta. Şi în bine, nu doar în rău.

Sigur că nici întrebările şi nici laconicele noastre răspunsuri nu pot acoperi toate detaliile şi aspectele grave ale acestui Dosar 1915. Am vrea să credem însă că şi în România se va ajunge la o masă critică  a intersului public astfel încît chestiunea recunoaşterii genocidului din 1915 să nu mai fie doar un subiect marginal şi academic.

by Bedros Horasangian