Amintește-ți de ziua de mâine a lui Edy !

Emoție. Multă emoție ar fi definiția pe care aș da-o întâlnirii de duminică, 5 iunie de la Centrul Cultural Armean din București cu autorul unei cărți pe care nu a văzut-o, dar al cărui conținut îi aparține. În vara lui 2020 ne-am despărțit de colegul nostru, Eduard Antonian. La un an de la plecarea sa, noi cei câțiva care trudim prin redacția Ararat ne-am hotărât să-i facem o surpriză! Sună ciudat, știu, dar cum poți „să-ți amintești de ziua de mâine” [ titlul cărții] și de colegul pe care-l crezi încă în viață? Așa că ne-am dat întâlnire în strada Armenească nr.13, nu la o bere, așa cum îi plăcea lui să stăm de vorbă, ci doar la o lansare de carte. Ca să sune oficial!

A fost plin, atât cât poate fi în fosta redacție Ararat, devenită Centru Cultural. Prieteni, rude, armeni și români am vorbit și ne-am amintit. E.S. domnul Sergey Minasyan, ambasadorul Armeniei în România spunea că Edy a fost ca un consilier pentru el, în sensul că încă de la preluarea atribuțiilor la București a aflat despre istoria, cultura și valorile armenești de la colegul nostru, care i-a făcut adevărate lecții de istorie. Edy a fost și în Armenia și a ajuns în Karabagh, unde s-a întîlnit cu oficiali ai guvernului și prin mijlocirea domnului Ambasador. De asemeni, un proiect nefinalizat a fost în anul 2020, cînd, în plină pandemie, au gîndit împreună la realizarea unui material online despre Prima Republică Armeană, o temă dragă lui Edy. Din păcate momentul prezentării, la 28 mai, nu s-a realizat și materialul a rămas nefinalizat. Iar în vara aceluiași an Edy a plecat… Speranța domnului ambasador este ca acest material să fie definitivat și apoi prezentat. Dar alți tineri pot urma exemplul lui Edy și să realizeze proiecte, la rândul lor, așa cum își dorea colegul nostru.

Trebuie spus că lucrarea de licență, la Facultatea de Istorie a Universității din București pe care a absolvit-o Eduard Antonian, a fost Genocidul Armean. A fost prima lucrare de acest fel care a deschis, într-un fel, drumul și altor tineri studenți spre a studia acest capitol al istoriei considerat tabu, în România.

Spuneam că lui Edy îi plăcea mult să stea de vorbă să polemizăm să discutăm pe subiecte armenești sau nu. Varujan Pambuccian, prezent la întâlnirea noastră, spunea că era o bucurie, în drumurile lui prin țară la diferite evenimente armenești să stea de vorbă cu Edy. Păcat că aceste discuții/povești de pe drum nu au fost imprimate, puteau fi obiectul unei cărți. El avea – a spus Pambuccian – o ironie subtilă, de multe ori în ceea ce spunea, era o plăcere… De asemeni a amintit de momentele dificile prin care a trecut Edy, boala care l-a țintuit la pat, dar a trecut acea etapă cu mult optimism și poftă de viață.

O plăcere și o surpriză au fost și cele relatate de colegul și finul lui, istoricul Alexandru Bădescu, care a povestit cum au intrat ei la facultate și bucuria lui Edy, după ce a ajuns în prima zi, în Amfiteatrul de la Facultatea de istorie. Dl. Bădescu a relatat că a vrut să se cunune la Biserica Armeană, dar din cauza incendiului care a avut loc la catedrală, a trebuit să mute cununia religioasă la Biserica Albă acolo unde a venit și Arhimandritul Zareh Baronian. Evident a contat legătura specială a nașului Edy cu acesta. Amintiri, emoții împărtășite și de actorul Florin Kevorkian, dar un mesaj special a venit din Scoția, de la prietenul său din copilărie, Adrian Popa. Iulia, cea care i-a fost parteneră de viață a citit această scrisoare pe care o reproducem integral mai jos.*

Am lăsat la urmă cele spuse de Mihai Stepan Cazazian, prieten și coleg de redacție la Ararat,  care a declarat că Edy este o piesă dintr-un puzzle care are ca temă comunitatea armeană din România și al cărui capăt încă nu l-am descoperit. O piesă fără de care nu am putea încheia jocul!

Și uite așa, Ne-am amintit de ziua de mâine și am ascultat, la sfârșit piesa, cu același titlul, a formației Iron Maiden, iubită de Edy !

Mulțumim Edy ne-am simțit bine alături de tine…

M.S.

fotografii Andreea Tănase

*Sunt atâtea amintiri, încât nu pot fi cuprinse în câteva cuvinte.

40 de ani de camaraderie, veri prin praful din parc și ierni în cazemate de zăpadă, aruncând cu bulgări de la unii la alții.

Nu am cum să uit multe din aventurile și năzbâtiile făcute, îmi tot răsună în minte frazele noastre obișnuite, saluturile care mai de care mai comice.

Am călătorit împreună purtați de imaginație în balon, pe Nautilus, prin preerie cu Winnetou si Old Shaterhand, pe frontul de vest si în legiunea blestemată. Apoi am descoperit seria de cărți Regii Blestemați. De atunci am rămas și vom rămâne mereu “veri”, nu prieteni, nu frați, ci veri, precum contesa Mahaut d’Artois, care cumva, se înrudea cu mai toată nobilimea. Multă lume ne î

ntreba “cum, voi sunteți veri?”, iar răspunsul invariabil era: “da, la fel cum și Petre Roman se înrudește cu autocamioanele Roman Diesel”.

Cred ca un început al cariere jurnalistice a fost undeva prin 1989-1990, când ne făcusem ziarul umoristic al găștii, “Răcnetul Carpaților” scris pe 2-3 coli A4, în câteva copii, pe care le dădeam din mână în mână.

Anii de liceu au trecut ca prin vis și rare au fost zilele în care nu ne întâlneam pe terasa, la Akim, lângă Foișorul de Foc.

Stăteam cu cărțile de școală lângă halbă, el ajutandu-mă la română, iar eu pe el la matematică și fizică. De multe ori ne prindea ora închiderii, iar George, unul dintre patroni venea și ne zicea “Domn’ profesor, domnu’ inginer, hai că se mai duce lumea și pe acasa, hai tată să trăiești, să fii sănătos, mai e si mâine o zi”.

Locul obișnuit de întâlnire era la cel de-al treilea “văr”, Miki Podariu, eram atât de strâns legați, încât aveam cheile de la casă, iar regula era: primul care ajunge, face cafeaua, nu o sa uit “ibricul” care, de fapt, era o oală gri de un litru.

Noi reparam diverse electronice pentru bătrânii din cartier sau făceam topometrie, iar Narcis avea grijă să nu ne plictisim, ne cânta ba la o vioară, care avea 2 corzi, ba la un fluier, pe care într-un final i l-am rupt în cap …

Apoi a venit facultatea, fiecare și-a ales drumul, Narcis – istoria, care l-a fascinat dintodeauna, iar eu – ingineria, că doar nu degeaba striga după mine “inginer de șurubel legat cu ață” Și iată că tot împreuna eram, pe aceeași terasă, vara – în colt, pe dreapta, iar iarna – în pod, unde erau doar 3 mese, pentru “premianti” după cum ne spunea patronul.

Ne-a lovit și însurătoarea prin vara lui ‘96, ce-o fi fost în capul nostru, nu știu, dar, probabil, ca să îl citez pe Amza Pelea: “nimic, să trăiți” eram prea tineri și necopți. Am divorțat amândoi, cam în același timp și am plâns unul pe umărul celuilalt.

În 2007 am plecat din țară, ei bine, nici distanța, nici condițiile nu ne-au oprit, am continuat să corespondăm, să vorbim, iar uneori treceau și câteva luni fără să vorbim, ca apoi să reluăm discuțiile de unde rămăsesem, de parcă nu trecuseră nici cinci minute.

Ne-am întalnit ori de câte ori s-a putut si pot spune cu mâna pe inimă că nu am simțit vreo departare, în niciun moment, eram aceeași, doar că puțin mai uzați, ca în vremurile în care ne întâlneam în spatele blocului să ascultăm muzica la un casetofon chinezesc, furând curent de la stâlpul de lumină si bând bere de la dozator sau vin Perla Dobrogei și mai fumam pe ascuns.

Prea puțin timp, prea multe emoții pentru a cuprinde totul. Într-o zi ne vom revedea și vom face din nou schimb de cărti, vom continua discutiile de unde au rămas. Ce mai contează niște ani? Ideile sunt tot acolo și în mod sigur vom avea ce povesti și comenta. Și parca și aud în șoaptă: “Vezi că ești prost? De-asta nu răspunzi”.

Adrian Popa

[Show as slideshow]

1 2 ►

by Mihai Stepan Cazazian