Redactor

ALICE KANTERIAN : Legendarul Festival Internațional de Film de la Cairo la a 42-a ediție [fizică] a avut loc în decembrie 2020

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Yes, we did it again, șocând probabil organizatorii festivalurilor de film din Europa și America, ce nebunie să te încumeți să organizezi nu numai unul ci două festivaluri de amploare internațională în Egipt. Ne apropiem de Crăciunul și Revelionul anului 2020, sezonul cadourilor. Vă scriu din Bremen pe 16 decembrie iar începând de astăzi întreaga Germanie se află în lockdown. Cu 4 zile în urmă m-am întors din Cairo, la aterizare era vorba încă de numai o interdicție de a părăsi casa între orele 9 seara și 5 dimineața începând cu 16.12. Stare de urgență ca în filmul “Curfew” m-am gândit, în Cairo vizionasem premiera noului film a lui Amir Ramses prezentat în competiția oficială. 

Cu două săptămâni în urmă mi-am oferit un ultim și ultimativ cadou pe anul acesta, râvnit de mulți cineaști și cinefili din întreaga lume, căci e ceva să participi pe timpul pandemiei la un festival internațional de film, și chiar unul de renume. M-am decis spontan de a participa pentru prima oară la renumitul Festival Internațional de Film din Cairo/CIFF la invitația directorului festivalului Mohamed Hefzy, tocmai mă întorsesem cu o lună în urmă de la un alt festival de film de renume din sudul Egiptului. 

Nu mică mi-a fost surprinderea să aflu la interviul pe care Moh Hefzy mi l-a acordat în Cairo, că este un mare admirator al lui Cristian Mungiu, căruia îi și propusese postul de președinte a juriului, sperând că la următoarea ediție CIFF Mungiu va prezida juriul internațional. România era prezentă la Cairo cu două filme: “Tipografic Majuscul” în regia lui Radu Jude”în selecția oficială din afara competiției, iar Servants/ Servitorii, în regia lui Ivan Ostrochovský, cu Vlad Ivanov în rol principal, coprodus în România de Oana și Tudor Giurgiu în secțiunea Panorama Internațională. 

“Tipografic Majuscul” în regia lui Radu Jude cu Şerban Lazarovic în rolul principal

Vizionasem filmul lui Radu Jude la Berlinale în februarie, dar pe cel al realizatorului slovac Ostrochovský îl ratasem la Berlin, n-am scăpat și această ocazie. Banda sonoră și muzica din film realizate de multpremiatul român Cristian Lolea, componistul slovac Miroslav Toth și sound designer-ul Michal Novinski este dea dreptul halucinantă, te ține într-un suspans continuu de-a lungul filmului, crează o atmosferă sufocantă nereușind să te sustragi imaginilor care parțial, par de a fi de pe o altă lume. Muzica introduce elementul de divinitate, palpabil dea lungul filmului, a unei forțe suprimante sau poate a unei tulburate de poliția secretă așa cum exprimă și imaginile, când are loc suprapunerea icoanelor creând o figură tulburătoare (căci nu sunt icoanele o fereastră spre o altă lume), adăugând un nou element de nesiguranța. Nesiguranța, primejdia continuă, acestea sunt sentimentele trăite atât de spectator cât și de ținerii care s-au înrolat la seminarul teologic și care se văd siliți să colaboreze cu poliția politică, dacă nu vor să devină ei însuși ținta regimului.

Acțiunea se petrece în anul 1980 în Cehoslovacia comunistă dar este valabilă pentru întregul bloc comunist, iar ținerii îndemnați de profesori să colaboreze cu Partidului Comunist, temându-se ca școala lor să nu fie inchisă, sunt Michal interpretat de Samuel Polakovič și Juraj interpretat de Samuel Skyva. Și apoi mai sunt acele scene bizare în care Dr. Ivan, măcinat de o boală, interpretat de Vlad Ivanov, acest ofițer al poliției secrete care este insărcinat să-i urmărească și să-i convertească pe seminariști, sau să-i inlăture pe cei care refuză să colaboreze, iși lecuiește rănile vizibile de pe piele cu lampa de ultraviolete, desprinzându-și de pe corp fâșii de piele care par arse sau putrede. Este dea dreptul impresionant cât de bine actorul român vorbește limba slovacă în film, consolidandu-și astfel reputația sa de actor talentat și versatil după roluri în maghiară, spaniolă, germană sau ucraineană. Regizorului slovac i-a reușit un misterios film în alb-negru în tradiția filmului noir, premiat pentru cea mai bună bandă sonoră/sound design cu trofeul Delerue la competiția de la Film Fest Gent și cu Marele Premiu al CinEast Festival din Luxemburg. 

Un alt film în alb-negru este cel al maestrului rus Andrei Konchalovsky, care participă la festival cu noua sa dramă “Dragi tovarăși!” în premieră în Orientul Mijlociu și Africa. Pelicula rulează în afara competiției. În rolul principal soția regizorului, actrița Julia Vysotskaya, născută în Nowotscherkassk, interesant aici are loc și acțiunea din film. Novocherkassk, Uniunea Sovietică, în 1962: Lyudmila este un membru loial al Partidului Comunist până în ziua în care are loc o grevă al forțelor de muncă la fabrica locală de locomotive electrice. Ea asistă la un masacru-armata trimisă de guvern impușcă manifestanții, iar fata ei este dată dispărută. Un alt film alături de cel a lui Ostrochovský despre ideologia comunistă și vremurile grele de trăit, aici sub regimul totalitar comunist din URSS în perioada postbelică.

Alexander Sokurov și semnatara acestui articol

Un alt mare maestru rus Alexander Sokurov a prezidat juriul internațional la această 42 ediție. Din mica retrospectivă a filmelor sale prezentate la Cairo, făcea parte “Soarele” în care portretează o zi din viața emperatorului japonez Hirohito. Cunoscut este însă petru „Arca rusească”, peliculă pe care am și vizionat-o la Cairo. O adevărată  capodoperă și o premieră în 2002, primul lungmetraj filmat într-un singur cadru, copiat ulterior de mulți regizori. „Arca rusească” portretizează întreaga istorie și cultură prerevoluționară a Rusiei printr-o trecere dintr-o încăpere în alta în Palatul de Iarnă, care face parte din faimosul muzeu Ermitaj din St. Petersburg. La interviul acordat l-am întrebat dacă am înțeles corect mesajul filmului, “…după revoluție s-a terminat cu cultura…”, da într-adevăr ințelesesem corect. Și a adăugat că obiectele de valoare, artefactele din Ermitaj nu au ajuns în muzeu în urma unor confiscări sau furturi comise pe timpul războaielor, sursă din care provin multe exponate din alte renumite muzee, dar nu în cazul Ermitajului, aici exponatele au fost achiziționate sau donate muzeului.

N-am pierdut ocazia să-i aflu opinia referitor la tragedia poporului armean din Arțakh/Nagorno-Karabakh și poziția rusească. ”Armenii nu ar fi trebuit să se bazeze pe ajutorul Rusiei și să nu se contreze între ei, să treacă de disputele interne pentru aș apăra granițele”, acesta a fost răspunsul său. Și revenind a precizat că este o mare onoare de a prezida acest festival care deține o lungă tradiție și de a se afla în Egipt unde nu a ratat ocazia de a vizita piramidele pe care încă nu le văzuse. El a fost acompaniat la CIFF de producătorul Laurent Daniélou, co-producătorul filmului său “Alexandra” și de organizatoarea de festivaluri Korinna Daniélou, care îl invitase pe regizor la festivalul său VOICES din orașul rusesc Vologda cu ani în urmă, și organizase o retrospectivă Sokurov în cadrul festivalului de film rusesc în martie 2020 la Paris, și un masterclass cu Sokurov.

Lebleba, actrița egipteană de origine armeană

Din juriul prezidat de Sokurov a făcut parte și regizorul german Burhan Qurbani, cara se făcuse remarcat la Berlinale 2020 cu “Berlin Alexanderplatz”, producătorul egiptean Gaby Khoury de la studiorile Misr Internațional Films fondate 1972 de unchiul său, legendarul realizator Chahine, actrița mexicană Naian González Norvind, directorul brazilian Karim Ainouz și directoarea palestiniană Najva Najjar, a cărui ultim film “Between heaven and earth” rulase în competiție la Cairo în 2019. Ea a anunțat că lucrează în prezent la filmul “Kiss of a stranger” un proiect foarte ambițios, un muzical plasat în Alexandria la sfârșitul anilor 30, readucând la viață acele palpitande și creative timpuri cu muzicieni, cântăreți și actori colaborând într-o perioadă intitulată “epoca de aur”. Last but not least din juriu a făcut parte și actrița Lebleba, căreia realizatorul rus, profund impresionat de actrița egipteană de origine armeană i-a făcut cu ocazia decernării premiilor pe 10 decembrie, pe scenă, o declarație emoționantă de profundă stimă și apreciere. 

Actuala ediție s-a ținut în perioada 02-10.12.2020 în capitala Egiptului la hotelul Marriott din cartierul Zamalek. Un vechi palat legat de Prințesa Eugenie din cel mai cotat cartier din Cairo convertit în hotel de lux și condus de un general managerul neamț, Jürgen Sterkau, a găzduit participanții la festival și la Cairo Industry Days. Tot aici au avut loc și interviurile, discuțiile și pitchurile în căutare de co-producători au fost prezentate. Invitația de participare la festival reprezintă o mare onoare, CIFF-ul este unul dintre cele mai importante festivaluri de film și deține și cea mai mare vechime din lumea arabă, în Africa și Orientul Mijlociu. Prin anii 70 Egiptul deținea o industrie de film în plină ascensiune. Care sunt însă începuturile, criticul de film Kamal El Mallakh care participa în anul 1975 la Berlinale, decide la întoarcerea sa de la Festivalul Internațional de Film de la Berlin împreună cu alți critici de film egipteni să inaugureze un festival internațional de film la Cairo. La prima ediție 100 de filme din 33 de țări, dintre care 14 filme din 14 țări în competiția oficială, inaugurează în 1976 CIFF-ul. La actuala ediție  numărul a fost redus considerabil din cauza pandemiei: 83 de filme din 45 de țări, 67 de lungmetraje și 17 scurtmetraje, 13 premieri mondiale, 7 internaționale, 52 premieri în MENA și 6 premieri în Orientul Mijlociu si Africa. 

Festivalul promovează îndeosebi industria de film egipteană, premierile realizatorilor egiptieni concurează la CIFF. În acest an, fără precedente, acesta a fost alături de Festivalul Internațional de Film din El Gouna din octombrie chiar unicul din lumea arabă care s-a ținut. Ambele festivaluri din Egipt au depus eforturi imense cu întreaga lume panicată de coronavirus, cu măsti și distanțiere socială impusă, regiuni de risc actualizate la câteva zile, guverne ca cel german și cel român care te indrumă să nu mai călătoresti, și teste Covid-19 urgente impuse la prețuri exorbitante, în caz că totuși te încumeți să mergi în voiaj în altă tară. Ce mi s-a întâmplat de altfel și mie dând curs invitației directorului festivalului Mohamed Hefzy de a participa la CIFF și de a călători la o luna după El Gouna din nou în Egipt de data aceasta la Cairo.  Și de a redescoperi și capitala Egiptului, o primă impresie în urmă cu doi ani nu era deloc satisfăcătoare. În zona din împrejurimile Pieții Tahrir orașul se afla în decădere, între timp președintele Sissi a depus eforturi vizibile de a renova Piața Tahrir unde sosesc turiștii pentru a vizita renumitul Muzeu Egiptean. În cartierul Zamalek nu fusesem în urma cu 2 ani și nu-l cunoșteam, acesta pare să fie și cel mai frumos cartier din centrul orașului, aici mai descoperi vile în stil colonian cu imense parcuri și mici restaurante și cafenele atrăgătoare, dar cu prețuri ridicate.

Aici am avut ocazia să o vizitez pe producătoare suedeză Ragnhild Ek la ea acasă, în apartamentul său spațios cu vederea spre Nil, numai clădirea vecină a Vaticanului este mai aproape de renumitul fluviu. Ragnhild colaborează ca consultantă cu organizația IEFTA care urma să invite doi tineri regizori armeni la Festival de Cannes 2020, ediție care a fost anulată. IEFTA a fost creată de realizatorul Marco Orsini, care anul acesta pentru prima oara nu participase personal din cauza pandemiei la GFF in octombrie, dar iată că la CIFF s-a încumetat să revină. Cu noi proiecte printre care cel de a înființa cinematografe mobile în regiunea MENA. Programul de mentorship IEFTA este o initiativă care acompaniază proiectul din start pană la distribuție colaborând cu rețelele de parteneri IEFTA. Pentru un mentorship au fost selecționați la Cairo lungmetrajul în post producție “Snow white/Albă că Zăpada” în regia lui Taghrid Abouelhassan și Miral El Fakharany și un documentar care se află tot la etapa de postproducție „Before The Final Picture“ în regia lui Aya Yusuf  și produs de  Kesmat El Sayed, care a încasat încă alte două premii și anume de la asociația americană de cineaști independenți Film Independent și de la organizația internatonală New Black.

În competiția internațională laureata trofeului Piramida de Aur la a 42 editite CIFF a fost Irune Gurtubai, producătoarea filmul britanic “Limbo” în regia partenerului său scoțian Ben Sharrock. La ceremonia de decernare a premiilor pe 10.12, pelicula a încasat încă alte două premii, FIPRESCI și premiul Henry Baraka, după numele realizatorului egiptean, pentru cea mai bună contribuție artistică. Un film despre exil, o comedie de tip Kaurismäki despre un tânăr muzician sirian adus împreună cu alți refugiați pe o insulă scoțiană în așteptarea deciziei oficialităților britanice după ce a depus cererea de azil politic.

Amir El Masry

Cu o performanță impresionantă a tânărului actor britanic-egiptean Amir El Masry prezent la Cairo, care face parte din noile talente britanice și a cărui carieră va fi promovată pe o durată de un an de BAFTĂ-Academia Britanică de Film alături de Irune Gurtubai și Ben Sharrock care și ei la rândul lor au fost selectați de a fi BAFTA BREAKTHROUGH UK 2020. Sătul de a vedea filme unde azilanții erau prezentați ca indivizi demni de milă sau demonizați, Ben cunoscător al Orientul Mijlociu după absolvirea studiilor arabe printre care și un an la Damascus, decide la întoarcerea din Dubai unde lucrase ulterior împreună cu Irune timp de un an pentru o casă de producție pentru advertising, să oferă în satira interculturala “Limbo” propria sa viziune umanistă despre cum trebuie tratați și văzuți refugiații, portretând speranțele și experiențele acelor 4 refugiați, printre care se număra și Omar, în așteptarea verdictului de a fi acceptați ca azilanți politici în Marea Britanie. 

Ivan I. Tverdovsky a primit Trofeul Juriului pentru cea mai bună regie la “Conferința”, al patrulea său lungmetraj. “Conferința” are în centru o măicuță care revine în orașul în care și-a abandonat fiica și soțul cu aproape 18 de ani în urmă, pentru a închiria o sală de spectacole pentru o comemorare. Spectatorul află pe parcurs că femeia este înstrăinată de ei, după tragedia care a avut loc în familie, pierderea fiului împușcat de teroriști ceceni cu ani în urmă. În noul său film realizatorul rus încearcă să vindece o traumă națională apelând la o formă de terapie sistemică. Pe 23 octombrie 2002, a avut loc la Moscova una din cele mai mari tragedii din Rusia soldată cu 130 de morți, când un grup de teroriști ceceni, mascați, înarmați cu pistoale-mitralieră Kalașnikov și grenade au luat ca ostatici spectatorii de la Teatrul Dubrovka. Printre teroriști și 18 femei amestecate în public, îmbrăcate în negru și cu văl pe față, arborând sloganuri islamice, cu centurile și buzunarele pline de grenade și materiale explozibile. În rolul măicuței care caută iertarea fiicei, și se simte vinovată de moartea fiului, impresionează actrița rusă Natalya Pavlenkova, răsplătită la Cairo cu trofeul pentru cea mai bună performanță feminină. 

Premiul a fost acordat ex aequo de asemenea actriței egiptene Elham Shahin pentru cea mai bună interpretare feminină în rolul principal din “Curfew”. Acțiunea se petrece în septembrie 2013, când Faten, eliberată din închisoare câștiga un răstimp de 24 de ore să se reimpace cu fiica sa Leila la care va trebui să stea peste noapte, doarece ora de stingere la Cairo și în alte 13 provincii egiptene, stabilită în urma instaurării stării de urgentă, are loc la oră 20 și accesul pe străzi este restricționat pană la oră 6 dimineață. Paralele între filmul rusesc și cel egiptean sunt evidente. Și aici mama și fiica sunt înstrăinate în urma unei tragedii care a afectat întreaga familie, și aici mama și fiica nu s-au revăzut din copilărie. In “Curfew” ele se reîntâlnesc abia la porțile penitenciarului, după ispășirea pedepsiei. Amir Ramses mi-a relatat la interviul acordat în exclusivitate că a trișat, creând intenționat un suspans între Ilham Shaheen care o interpretează pe Fatem și Amîna Khalil în rolul Lailei. Cum a reușit acest lucru? Simplu, a inventat fel de fel de motive, și le-a adus împreună abia cu puțin înaintea filmării acestei prime scene la porțile penitenciarului, pentru ca emoțiile la revederea după atâția ani să fie cât mai autentice. Amir Ramses, care a lucrat ca asistent pentru lengendarul realizator Youssef Chahine introduce și un personaj preluat din filmul maestrului “O poveste egipteană” din 1982, căruia îi adaugă caracteristicele tatălui său, care și el folosea de exemplu o proteză la mers. Acest personaj este Yahya, vecinul îndrăgostit în taină de protagonistă, martor în trecut al suferințelor ei, singurul care cunoaște cumplitul adevăr. Ramses l-a ales pe actorul Kamel Al Bascha pentru interpretarea acestui personaj atât de îndrăgit, cum îmi preciza la interviul acordat. Actorul palestinian este foarte apreciat, fusese recompensat la Veneția cu un Coppa Volpi pentru cea mai bună interpretare masculină din “Insulta” în 2017. Și aici ca și în filmul rusesc “Conferința” personajele principale au suferit. Și în “Curfew” mama își abandonează fiica încă copilă, aici în momentul în care este arestată pentru înjunghierea soțului. Fata ei, între timp ea insăși mama sufera de amnezie, fiind traumatizată nu-și aduce aminte care au fost circumstanțele care au dus la moartea tatălui dând vina pe mamă. Și aici este vorba de o traumă nevindecată, la care a dus abuzul unui parinte. Regizorul egiptean Amir Ramses dă dovadă de multă inteligență și sensibilitate prezentând modalitațile de depăsire a unei experiențe traumatice si analizând  consecințele unui comportament care transgresează tabu-urile sociale legate de rolurile familiale cu atât mai mult cu cât acțiunea are loc intr-o societate musulmană.

Regizoarei Mayye Zayed îi reușește în documentarul “Lift it Like a Girl”, coproducție dintre Egipt, Germania și Danemarca un manifest feminist modern. Adolescenta Zebiba are un hobby neconvențional pentru o fată, mai ales într-o țaă musulmană și un vis care ar putea mai curând aparține unui băiat. Ea vrea să devină campioana națională a Egiptului la haltere în clasamentul său. Antrenorul sau Căpitanul Ramadan crede în voința și abilitățile sale, oare ea va reuși așa cum Nahla Ramadan, fata Căpitanului Ramadan, campioană mondială și deținătoare a mai multor recorduri reușise în trecut? Acesta este debutul tinerei regizoare răsplătită cu Trofeul Piramida de Bronz pentru cea mai bună regie de debut, și cu Trofeul Youssef Cherif Rizkallah – Premiul Publicului dotat de asemenea cu  $ 15000. 

Mențiunea specială a juriului a revenit peliculei „Gaza Mon Amour” (2020). Aceasta este totodată și propunerea Palestinei la Premiile Oscar la categoria „film internațional”. Filmul, pe care îl ratasem la Filmfest Hamburg în octombrie și pe care am avut ocazia să-l vizionez la premiera MENA din Cairo unde rula în competiție. prezintă o poveste de dragosten: un pescar de 60 de ani face o pasiune pentru o croitoreasă dintr-o piată din Gaza. Filmul fraților palestinieni stabiliți la Paris, Arab și Tarzan Nasser, doi dintre cei mai importanți cineaști palestinieni ai momentului, este totodată o declarație de dragoste pentru Gaza. Aș fi vrut foarte mult să-i cunosc cu înfățișarea lor rebelă, care mă intrigase așa cum apăreau pe afișe la Filmfest Hamburg, dar la interviul din Cairo s-a prezentat co-producătorul francez de origine palestiniană-egipteană Rani Masalha, care cumva mi-a torpedat așteptările confesându-mi că cei doi Nasser sunt mai curând mielușei. L-am întrebat cum își împart sarcinile. Arab lucrează cu actorii și se ocupă de postproducție iar Tarzan srie scenariul, iar la filmari sunt impreuna. Iar personajele principale au multe îm comun cu părinții fraților Nasser. Filmările care au avut loc în Iordania s-au terminat în ianuarie, din fericire nu au fost afectați în timpul filmărilor de Covid-19, dar vânzările, distribuția filmului este afectată cu cinematografele închise. În rolurile principale m-a impresionat actorul Salim Baw și am revăzut-o pe cea mai renumită actriță din lumea arabă, Hiam Abbass, pe a cărei fiică Lina Soualem, am cunoscut-o la Festivalul de Film din în El Gouna.

Mona Zaki la ceremonia de deschidere foto Brigitta Portier

Actrița Mona Zaki, o mare vedetă în Orientul Mijlociu a fost răsplătită pentru performanțele sale artistice cu trofeul FATEN HAMAMA la ceremonia de deschidere a festivalului moderat de Maha Al Sagheer. Acest trofeu poartă numele renumitei actrițe egiptene Faten Hamama căsătorita cu Omar Sharif. Pe marile ecrane am avut ocazia s-o văd pe Mona Zaki pe parcursul festivalului în noul film a lui Yousry Nasrallah „Scheherezadeh, tell me a story“. Acesta a rulat în afara concursului. Este vorba despre o moderatoare mondenă, o Șeherezada modernă care are o emisiune săptămânala de televiziune unde are săptămânal o invitată cu care stă de vorba despre momentele grele prin care a trecut. Învitatele sale sunt femei care au fost abuzate fizic sau emoțional. Nimic nu pare să nu o afecteze pe această Șeherezadă modernă, până în momentul în care ea însăși va fi victima. Pe Yousry care vorbește perfect germana l-am revăzut în cadrul platformei „Cairo Film Connection“ de la Marriott unde a prezentat noul său proiect în căutare de finanțare „Legenda lui Zeinab și Noah“.

actorul tunisian Dhafer l’Abidine

Actorul britanic Rufus Sewell și actorul tunisian Dhafer l’Abidine au fost starurile internaționale prezente la CIFF. Pentru Dhafer a fost mai simplu doarece este momentan stabilit pentru un nou proiect la Cairo, un trend pe care l-am observat pe parcursul festivalui, Cairo atrage vedete de cinema.  Interviul meu cu actorul tunisian impreună cu jurnalistul polonez Artur Zaborski poate fi vizionat aici:

https://drive.google.com/drive/folders/1GGAm4S9dJ2w-rsoHh8MsN_8-vuStGcth

actorul britanic Rufus Sewell si Sir Christopher Hampton in “The father” la ceremonia de deschidere a festivalului CIFF pe 2 decembrie

Rufus Sewell participă la festival alături de Sir Christopher Hampton, onorat la Cairo, alături de autorul/scenaristul egiptean Waheed Hamed cu trofeul pentru realizările întregii sale cariere. Hampton care în 1989 primea un Oscar pentru cel mai bun scenariu adaptat, este vorba de „Legături periculoase / Dangerous Liaisons“ are mari șanse la un nou Oscar alături de Florian Zeller. Florian Zeller este de asemenea autorul piesei de teatru cât și regizorul dramei „The father“, film de deschidere al festivalului, vizionarea filmului urmând ceremoniei de deschidere de pe 2 decembrie. Pe lângă carismaticul actorul britanic Sewell, care a oferit la fel ca și Hampton un masterclass la Cairo, fac parte din distribuție Olivia Colman iar în rolul principal Sir Anthony Hopkins. Florian Zeller a avut ingenioasa idee de a prezinta o poveste de început de demență din perspectiva persoanei suferinde, oferind spectatorilor oportunitatea de a experimenta sentimentele persoanei bolnave. Acest film, are mari șanse de a intra în cursa pentru Oscar.  Zeller și Hampton au șanse la un Oscar pentru cel mai bun scenariu, iar Anthony Hopkins are șanse la o nominalizare în rolul tatălui independent, a cărui viată începe să se schimbe alarmant după ce se instalează primele semne ale bolii Alzheimer. În loc să accepte ajutorul fiicei sale Anne (interpretata de Coleman, care are și ea mari șanse la o nominalizare la Oscar), bărbatul se incăpătanează să se descurce singur și chiar o suspectează pe aceasta că ascunde un plan sinistru. Pe 02.12 am aterizat prea târziu pentru a participa la ceremonia de deschidere dar la timp pentru film, totuși am avut nenoroc, cu doi miniștrii în sală și pază la maxim porțile erau închise. Iar cum interviul acordat de Rufus urma să aibe loc prin Zoom l-am refuzat, ulterior am aflat de la colegii presei internaționale că a avut loc în condiții normale cu Rufus de față. Rufus datorează începuturile carierei sale actriței britanice Dame Judy Dench, iar actorul Anthony Hopkins a fost mereu o inspirație pentru el. El a filmat alături de Renee Zellweger în “Judy” răsplătită cu un Oscar pentru cea mai bună interpretare feminină, dar și în cel de-al patrulea sezon al foarte apreciatului serial “The Man in The High Castle”. Starul britanic va putea fi văzut în curând în miniseria “The Pale Horse”, produsă de BBC 1 și Amazon. El a jucat recent și în al doilea sezon al serialului de comedie “The Marvelous Mrs. Maisel”, care i-a adus în 2019 o nominalizare la premiile Emmy. 

M-am bucurat să-l cunosc pe Sameh Alaa la Cairo, spre surprinderea mea vorbea foarte bine germana. El face parte din generația arabă de mâine, și este invitat la Cairo alături de alte 5 talente promovate pe parcursul festivalului din care face parte și regizoarea Hana Alomair din Arabia Saudita care a produs serialul „Whispers“ pentru Netflix. Sameh Alaa este primul egiptean care a câștigat un Palme d’Or! Scurtmetrajul său „I Am Afraid to Forget Your Face“ a fost distins cu un Palme d’Or pentru cel mai bun scurtmetraj la reluarea festivalului într-un format fizic minimalizat pe 27-29.10 la Cannes. Tot Sameh Alaa a fost recompensat cu o zi mai târziu, și la gala de închidere a festivalului GFF pe 30.10 în El Gouna și cu Steaua El Gouna pentru cel mai bun scurtmetrajul arab. După studiile în Franța și în Germania el revine la Cairo unde pregătește primul său lungmetraj, viitorul său este aici, pe străzile din Cairo care îl inspiră cu amintiri din copilărie și peripeții care abia așteaptă să fie povestite pe marele ecrane.

Printre cineaștii reîntâlniți la Cairo se află May Odeh, făcând parte din juriul pentru cel mai bun film arab la CIFF. Realizatoarea palestiniană a produs primul său film „200 metrii“, distins cu cele mai multe premii la GFF și ales de a repezenta Iordania la Premiile Oscar 2021.

O altă cunoștintă pe care o revăd la Cairo este realizatorul Ali Mostafa din Dubai, pe care îl cunoscusem cu ani in urmă la regretatul Festival de Film din Abu Dhabi. Ali se afla aici pe post de membru al juriului din secțiunea „Horizons of Arab Cinema“.

Pe realizatorul sudanez Amjad Abu Alala stabilit între timp la Cairo îl revăzusem de curănd in El Gouna, acesta căștigase la GFF 2019 Steaua de Aur și va concura cu filmul său lansat in 2019 „You will die at 20“ pentru Sudan, care participă pentru prima oară la Academy Awards. De asemeni l-am reântâlnit pe cineastul german din Berlin Philipp Maurice Raube după festivalul din El Gouna la Cairo, unde se afla pentru a promova noua sa inițiativă de promovare profesională NewNarrative si noul său proiect „Big Boys Don’t Cry“ care participa anul trecut la platforma Cairo Film Connection și care a câstigat trofeul Film Independent cu o lună in urmă la GFF.

Printre puținii colegi jurnalisti care s-au incumetat să revină in Egipt se numără criticii de film Ajit Ray din New Delhi pentru India Today, Mimo Abdi de la Londra pentru BBC Iran si Artur Zaborski pentru Vogue Polonia, cărora li se-a alăturat Jorge Pereira, redactor șef la revista portugheză www.c7nema.net .

Pe talentata actriță și producătoare din Cairo, Bushra, care supraveghează toate operațiunile la GFF, am revăzut-o de mai multe ori la CIFF, în grădina hotelului Marriott unde aveau loc toate întâlnirile pentru a discuta noi proiecte, și la petrecerea organizată de platforma de streaming VIU, care a prezentat în exclusivitate două seriale produse de VIU Original în Egipt: “Ansaf Majaneen” și “Wadi Al Jinn”. Bushra are o apariție specială în serialul “Wadi Al Jinn”. Premiera celor două seriale a avut loc în incinta Operei din Cairo, urmată de o recepție la Ritz Carlton. Fondată în Hongkong, cu sediu principal pe Orientul Mijlociu în Dubai, VIU nu este accesibilă din Europa fiind limitată la Orientul Mijlociu și Asia de Sud-Est. Din păcate, doarece abonații la platformele de streaming ar avea mai multe opțiuni de unde alege și de a nu depinde atât de contentul propus de Netflix care are la baze un algoritm după gustul bărbaților americani conservatori. Aici l-am reîntâlnit pe Ahmed Shawky, fostul director artistic la CIFF și actual director de dezvoltare afacere pe Orientul Mijlociu la VIU.

Actuala ediție CIFF a întrecut asteptările mele, eforturile depuse de directorul festivalului Mohamed Hefzy și colegii săi de a face față restricțiilor impuse de poliție și sanepid chiar în capitala Egiptului au fost imense. Recepții organizate de CIFF au fost puține în afară de cea de la închiderea festivalului pe 10.12 și aceea care a avut loc la sfărsitul Cairo Industry Days pe 07.12 la care am participat la invitația ambasadorului SUA Jonathan Cohen, care urma să decerneze premiile. Unele ambasade au organizat serate, ca de exemplu cea al Irlandei care s-a ținut în casa ambasadorului Seán O’Regan. În frumoasa grădină am avut ocazia sa revăd cunoștințe și participanți ai festivalului, printre care se număra legendara actriță de origine armeană Lebleba, una dintre jurații competiției oficiale. Aș fi vrut să o reîntâlnesc la interviu dar timpul său limitat nu a permis. Hotelul ales de organizatori pentru cazarea oaspeților festivalului, unde de altfel s-au ținut în perioada 4-7.12 colocvii și au fost prezentate pitchuri în cadrul târgului Cairo Industry Days, a fost o alegere ideală. Hotelul Marriott din Zamalek, cel mai cotat cartier din Cairo, este situat chiar lângă Nil, iar de la etajul 15 unde se afla camera mea cu vederea spre renumitul fluviu puteam întrezării chiar și cupola renumitului muzeu din piața Tahrir. Un shuttle-service asigura transportul nostru între Marriott și Operă, în cazul meu și al celorlalți participanți din străinătate în compania unui ofițer care era responsabil de siguranța noastră. Vizionările filmelor din și în afara competiție s-au ținut în incinta operei din Cairo și la teatrul Hanager, pe lângă care a fost construit imensul cinematograf WE Theatre în aer liber, foarte cotat doarece cu distanțierea socială impusă oferea tocmai spațiul necesar. Aici a avut loc pe 02.12 ceremonia de inaugurare a festivalului, pe care însă am ratat-o cu toate că am aterizat la timp și o mașină urma să mă ducă la Operă, dar se pare că doi miniștrii cel al culturii și al sănătății au decis să participe la inaugurare și porțile festivaliere erau închise deja de la ora 19:15 pm, fără a avea posibilitatea (cel puțin așa am fost informată la hotel când am ajuns la ora 9 pm) de a viziona filmul de deschidere „The Father/Tatal“ în regia lui Florian Zeller. 

Eforturile au dat roade, CIFF-ul se alinează festivalurilor majore precum Festivalul de film de la Veneția. Mohamed Hefzy rezuma la interviul acordat în exclusivitate: “Am învățat multe de la San Sebastian și Veneția, am preluat măsurile lor stricte de distanțiere socială, impunerea măștilor și în timpul vizionării. Și am redus programul, numărul de filme selectate, la fel și numărul de cinematografe, în prezent 7, anul trecut participau 9.” În continuare aflu că numărul de scaune din săli a fost redus la jumătate, iar cinematograful WE construit cu ocazia festivalului, care deține și cea mai mare capacitate, permite vizionarea ideală, în aer liber și la distanță de scaunul vecin.

Hefzy continua: “Industria Hollywood deține cea mai bună tehnologie iar noi în țările arabe avem cele mai bune povești, ce ne lipsese este pregătirea profesională.” Mohamed Hefzy rămâne optimist, anul acesta 13 premieri mondiale au avut loc la Cairo, printre care și scurtmetraje.

Scurtmetrajul “Isabel” în regia lui Sarah Al Shazly este unul dintre aceste premiere mondiale, răsplătit cu trofeul Youssef Chahine pentru cel Mai Bun Scurtmetraj. Producția este cubană dar Sarah însăși nu, ea tocmai s-a întors din Cuba după ce a absolvit trei ani de facultate. Trofeul este o mare surpriză pentru mama ei. Renumita realizatoare Marianne Khoury, nu se aștepta, legendarul regizor Youssef Chahine fiind chiar unchiul ei, și stră-unchiul lui Sarah.

Aceasta este tendința pe care o constat la Cairo, tinerii cineaști egipteni ca Sarah Al Shazly sau Sameh Alaa, se întorc acasă după pregătirea în străinătate.

Și mai observ o altă tendință, Cairo devine un hub al creativității care atrage cineaști nu numai din MENA ci și din Europa sau chiar din intrega lume. Și se pare că pandemia cu care ne zbatem in momentul de față a accelerat acest proces, cu Occidentul paralizat de pandemie unii prieteni din industria cinematografiei își văd viitorul în Egipt. To be continueed!

Alice KANTERIAN

cinemagia.ro