ALICE KANTERIAN : Erevan en vogue, o cronică la Festivalul Internațional de Film „Caisa de Aur”

În ciuda epidemiei și teribilului război, orașul nu se lasă înfrânt, înaintează, peste tot constat modernizări și noi construcții ca Centrul Cultural și Educațional AGBU sau centrul comercial Kamar, și un  surprinzător număr de hoteluri ca Ani Grand, sau Hilton, sau pur și simplu moteluri, reacția armenilor de obicei buni afaceriști pentru a face față valului de tineri ruși care au invadat capitala și care de obicei lucrează în IT, sunt bine plătiți și ale căror firme achită cazarea inclusiv la hoteluri de 4 stele și care au părăsit Rusia pentru un timp limitat sau cine mai știe cât de nelimitat din motive binecunoscute.

Întregi străzi ca Pușkin, în urma cu 7 ani cu clădiri prăbușite și curți părăsite acuma en vogue și de nerecunoscut. Minas Cocktail Room, după pictorul Minas Avetisyan atrage o clientelă internațională, nomen et omen, decorul este influențat de pictorul Minas Avetisyan și ale lui portrete (cu siguranță replici) pe pereți, totul la superlativ, inclusiv service-ul și mâncarea, ce mi-e Berlin, ce mi-e Erevan, aici se practică un standart international (inclusiv când vine momentul de plată!). Erevanul nu doarme, următoarea destinație este barul Kong pe strada Abovyan, atenție la etaj! Un bar cosmopolit și de obicei arhiplin, deci am trecut la Mamba chiar vizavi, pare și mai select, și mai scump, și într-adevar este, dar ambianța puțin prea cool pentru gustul meu.

Vara la Erevan atrage și diaspora internațională, prețurile s-au dublat, triplat, iar un latte machiato nu mă costa mai mult la Bremen decât la Erevan cu echivalentul unui EUR în drami, care a fost manipulat și acum valorează ca. 410 drami – în urma cu un an primeai 650 de drami la un euro. Cea mai bănească afacere în capitală pare deschiderea unui restaurant, unui bar sau și mai ingenios de a declara propria ta casă motel și închiria cu camera. Reduceri nu se fac dacă închiriezi pe o perioadă mai îndelungată. Același preț dacă stai o săptămână sau de exemplu ca mine trei săptămâni la reședința Yezeguelian, plătești la zi sau în cazul meu pe săptămână, ca la Londra, numai acolo chiria este atât de scumpă, încât prețul este afișat pe săptămână. Eu cel puțin mă cred cu toate că nu inițial, ulterior norocoasă, căci reședința se afla chiar lângă Parcul Englez, liniște și aer sănătos. Logica din capitala pare ar fi de ce să primești mai puțini bani când clienți sunt destui. Slogan-ul actual am impresia că este în capitală: cere cât mai mulți bani posibili depunând cel mai puțin efort. Acesta nu este un capitalism cu care sunt obișnuită în occident, ci unul feroce, „cruel capitalism“, așa l-aș numi în engleză. Evident că oamenii de rând manifestează cel puțin o data pe săptămână în capitală, pașnic și acompaniați de muzică, ca la un bâlci, nu sunt sigură de reușită, cât de mult sunt luați în serios de establishment. Nu, nu pot să spun c-am aflat cum se descurcă oamenii de rând în capitală, doarece am fost înconjurată de oameni de afaceri, de artiști de renume care s-au întors în capitală, de membrii ai diasporei și de invitații festivalului de film.

Mă aflu după o absență de 7 sau chiar 8 ani, într-o misiune la Erevan, aceea de a trimite cronica Festivalul International de Film „Caisa de Aur” jurnalelor Ararat și Nouvel Hay, ediția actuală desfășurându-se în perioada 10-17 iulie cu peste 100 de filme de autor și cinema de înaltă calitate, o ediție cu filme de la cele mai prestigioase festivaluri internaționale, cu câștigătorii de la Cannes („Triangle of Sadness”),  Berlin („Alcaràss-Ultima recoltă”) și alte festivaluri. Din păcate au intervenit probleme tehnice la proiecția filmelor, atât la deschidere cât și la închiderea festivalui când sonorul la filmul documentar de închidere „Invisible Republic“ era atât de strident încât practic nu se putea înțelege, numai când se vorbea limba armeană puteam citi subtitrajul în engleză. Păcat căci filmul în regia lui Garin Hovanissian despre Arțakh este impresionant.

Dar problemele nu au fost numai de ordin tehnic. Unul dintre câștigătorii „Caisei de Aur” nu a reușit să ajungă pe scenă la timp pentru a primi premiul, și juriul a trebuit să improvizeze, neavând cui să înmâneze premiul. Ce se întâmplase? Cineastul a fost trimis să-și ocupe locul la etajul/balconul 3, în conformitate cu biletul său, deci vina este a organizatorilor, a persoanei care a plasat un cineast, al cărui film rulează în concurs, la balcon în loc să-i dea, cum ar fi logic, un loc în rândurile din față. O mare gafă, cineastul cu care am discutat ulterior era foarte supărat, cu toate că s-a grăbit să ajungă la timp și a coborât scările în fugă dar, în momentul în care a ajuns jos, se trecuse la o altă categorie și faptul, adică decernarea premiului, consumat.

Festivalul nu a jucat cu cărțile deschise, seratele nu au fost comunicate și sentimentul a fost de a fi primit o acrediatare de mâna a doua. Și asta ținând cont că festivalul nu mi-a achitat nici cazarea, așa cum se întâmpla în trecut. Nici voucherele sponsorilor ca de exemplu cele de la Moscafe n-au fost distribuite. La Moscafe, cafeneaua mea preferată, mă întâlneam în trecut cu interlocutori pentru interviuri. Conform afirmațiilor organizatorilor festivalului acestea erau destinate numai membrilor juriului la actuala ediție. Și oare de ce asta, doar managementul Moscafe mi-a confirmat că au fost extrem de generoși. Și apropo cunosc cel puțin o persoană care nu făcea parte din juriu și  care consuma zilnic la Moscafe achitând nota de plată cu un voucher. Din toate edițiile la care am participat – aceasta fiind a patra – a fost cea mai ciudată, nici măcar o acreditare personalizată n-am primit, cu toate că trimisesem poza mea necesară pentru badge iar Roza Grigoryan, ofițerul de presă îmi confirmase recepția. Iar informațiile destinate presei, care circulau inițial și în engleză, s-au limitat ulterior la limba armeană. Da într-adevar sunt armeancă, dar nu stăpânesc limba armeană și acesta fiind un festival internațional comunicatele de presă trebuiau să fie și în engleză. Numai datorită prieteniilor întemeiate cu producătorul elvețian Donat Keusch (https://www.dfkfilms.com) și partenera sa austriacă Gabriele Sindler, script doc de meserie, am putut participa la unele recepții care m-au interesat.

Donat Keusch a prezentat la festival versiunea completă a renumitului film „Yol“ al cărui producător și este. Filmul turcesc YOL (Drumul) a făcut furori când a fost „salvat din închisoare” și prezentat la festivalul de film de la Cannes în 1982, unde a obținut ex-aequo un Palme d’Or  împreună cu thrillerul politic „Missing” a lui Costa Gavras. Ce surpriză, Costa Gavras invitatul de onoare al festivalului este de față în sală la premiera din Erevan în compania soției sale, producătoarea Michèle Ray-Gavras. Aflu de la Donat, la interviul acordat, că „Yol“  a fost interzis în Turcia mulți ani din cauza modului în care arăta opresiunea minorității kurde și a criticilor aspre la adresa societății turcești în general. Scenariul este semnat de Yilmaz Güney,  la acea vreme cel mai popular star de cinema din Turcia și, ca atare, un idol național. Regia tot a lui – incredibil – prin instrucțiunile pe care i le trimitea colaboratorul său Şerif Göre, din celula sa din închisoare. Un adevărat thriller constituie și modul în care Donat Keusch, actualul distribuitor al unei versiuni integrale restaurate, a mers în Turcia și l-a scos personal pe Güney din închisoare (cu documente false), apoi a reușit în mod miraculos să-l aducă în Franţa. Într-adevăr ce poveste! Drama prezintă 6 deținuți, dintre care 3 kurzi, cărora li se acordă o săptămână de permisie și care constată, spre disperarea lor, că se confruntă cu o opresiune continuă și în afara închisorii, din partea familiilor lor, a societății și a guvernului. Nu exista scăpare!

***

Când organizatorii festivalului au trimis invitații pentru vizitarea Proiectul Gagarin, pe care țineam neapărat să-l văd doarece are un interesant aspect ecologic, învățasem lecția și nu m-am mai bazat pe aranjamentele festivalului ci l-am contactat direct pe Arsen Aghajanyan, finanțatorul și fondatorul proiectului care m-a pus în contact cu asistenta să Anahit Nahapetyan, care mi-au organizat transportul independent de programul festivalului. Și bine am făcut, am aflat ulterior că nici renumita actriță Nora Armani nu primise o invitație și, cu controlul la urcarea în autobuz, numai datorită intervenției unei amice a putut participa la eveniment. Apropo lui Nora Armani i se va decerna trofeul Lifetime Achievement Award la Festivalul International al Țărilor Mediteraneene care se va desfășură pe 05-10 octombrie la Alexandria, în Egipt și a cărui consultantă sunt.

Gagarin se află la 55 de km de Erevan în satul Tsaghkunk, în regiunea Gegharkunik. Este un proiect impresionant de dezvoltare rurală. Scopul proiectului Gagarin este dezvoltarea durabilă a unei comunități autosuficiente cu tehnici inovatoare, care să contribuie la bunăstarea, creativitatea și fericirea locuitorilor săi și folosirea potenţialul uman existent. Proiectul implică sătenii la fel ca și co-investitorii, folosește expertiza celor mai buni arhitecți locali și internaționali, creând un model pentru o reușită dezvoltare rurală ( https://gagarinproject.am). Și într-adevăr la reuniunea care a avut loc chiar am constatat această integrare a comunității locale, ne-am bucurat cu toții, invitații festivalului, finanțatorii, arhitecții olandezi împreună cu sătenii. Adulți și copii am dansat alături radiind de fericire. Serata a început prin vizionarea filmului „The shore“ în regia lui Terry George, care în 2012 primea un Oscar pentru cel mai bun scurtmetraj. Regizorul, originar din Irlanda de Nord, născut la Belfast, este  invitatul de onoare în această seară și de altfel președintele juriului international la actuala ediție. După vizionare Karen Avetisyan, directorul artistic al festivalului a decernat premii la 3 categorii, după care am fost cu toții invitați la o cu totul altă ceremonie, una tradițională.

Am fost invitați la o tipică „brutărie“ armeneasca, unde tărăncile frământau și coceau sfânta pâine armeneasca Lavaș. După aceasta am fost invitați la restaurantul Tsaghkunk & Glkhatun, unde am stat la masa superb decorată cu plante și fructe ecologice alături de Gabriele Sindler și vizavi de Nora Armani și am savurat cele mai gustoase bucate.

Evenimentul Gagarin și serata de la ambasada Franței, cu ocazia Zilei Naționale au fost cele mai reușite serate la care am participat și doresc să profit și de această ocazie și să le mulțumesc organizatorilor. Și domnul Raymond Yézéguelian a avut amabilitatea de a mă invita la cocktail-ul „Heartfelt Encounters“ pe care l-a organizat la Grand Hotel pentru invitații festivalului, o serată restrânsă și selectă, cu ocazia căreia l-am revăzut pe producătorul Jack Bogossian din Buenos Aires după mulți ani de zile.

***

La Ziua Națională a Franței am fost invitată de Guillaume Narjollet, noul consilier de cooperare și acțiune culturală, pe care îl cunoscusem cu ocazia conferinței de presă a festivalului. Însoțită am fost de cântăreața  de operă/profesoara de franceză Lyuba-Seriné Tatevosyan și pianista/compozitoarea Shushan Sargsyan. După o pauză de doi ani, ambasada a sărbătorit din nou Ziua Bastiliei. Domnul Narjollet și doamna Anne Louyot, noua ambasadoare a Franței în Armenia au organizat un fantastic garden party cu bucate tradiționale armenești, printre care nu lipseau nici caisele care n-au decât în Armenia acest  gust deosebit.

Peste 500 de invitați, printre care majoritatea reprezentanții comunității franceze, ai corpului diplomat sau politicieni, ca de exemplu primarul Erevanului, Hratchya Sargsyan (care mi-a fost prezentat cu această ocazie) și ministrul adjunct al Economiei Arman Khojoyan au participat la acest eveniment. Unii chiar până după miezul nopții, au dansat și au petrecut de minune. Printre invitați le-am întâlnit pe Nora Armani și pe regizoarea Nora Martirosyan (membră în juriu), ambele stabilite la Paris. Cu Pauline Ginot, care și ea a făcut parte din juriu la GAIFF am stat de vorbă despre o eventuală cooperare cu Festivalul de Film de la Alexandria. Pauline este delegata generală ACID, o asociație franceză formată din regizori care se ocupă cu distribuția filmelor independente în sălile de cinema și care promovează o selecție de filme inclusiv la Festivalul Internațional de Film de la Cannes (ACID-Cannes: 9 filme selectate și prezentate la Cannes într-o secțiune paralelă).

Interesantă filozofia organizatorilor de a nu invita presa străină la evenimente. Le explicasem că în cronicile mele includ și evenimentele adiacente unui festival, le trimisesem evidențele – cronica evenimentelor de la Cannes – și n-am constatat că se ducea lipsă de spațiu la diversele locații, ca de exemplu în gradina frumos decorată a întreprinderii “Bacon Factory”. Dar n-ar trebui să mă mir căci nici cineaști importanți ca Jivan Avetisyan n-au fost invitați, de exemplu, la petrecerea de deschidere a festivalului care a urmat după proiecția filmului „Amerikatsy” (nu se traduce din armeană și înseamnă american) de Michael Goorjian.

Nu mi-am reîntîlnit toți prietenii, de fapt doar pe Gabriel Chenberjyan și pe acesta abia la decernarea premiilor și mare mi-a fost bucuria să stăm la taifasuri…o revedere după atâția ani. Ultima oara îl întâlnisem întâmplător la Berlin pe timpul festivalului de film, cu aproximativ 5 ani în urmă în februarie, unde se afla ca sponsor al festivalului cu Harutyun Khachatryan și Susanna Harutyunyan.

Cu mare tristețe am aflat de la Gabriel că unul dintre cei mai fideli sponsori ai festivalului, care îmi devenise la fel ca Gabriel un bun prieten de-a lungul anilor, nu se mai află printre noi. Este vorba de omul de afaceri Khachik Manukyan, decedat în 2019, a cărui firmă Max Group Concern a sponzorizat GAIFF-ul de-a lungul anilor. N-am să uit niciodată cum l-am cunoscut. În primul meu an la GAIFF am fost invitată împreună cu toți participanții la o petrecere (pe atunci primeau toți participanții invitații), la care venea mult tineret ba chiar copii. Pe parcurs am aflat că aceasta era de fapt aniversarea zilei de naștere a Sonei, fiica lui Manukyan și, cum era el generos, invitase și participanții la festival care avea loc în acele zile. Regret acele zile și am rugat-o pe Sona să-mi trimită pozele pe care le mai are de atunci, dar sunt bucuroasă s-o revăd pe Alisa, mama lui Sona, pe Armen, fratele ei și s-o cunosc pe descurcăreața și inteligenta Astghik, sora ei cea mai mare, capul familiei, conform Sonei. Tot Astghik mi-a pus deoparte o sticlă de vin vechi, de colecție, pe care tatăl ei îl primise de la Hakob Hakobyan. Au mai rămas câteva sticle, iar pe una este scris acum numele meu și mă așteaptă să mă întorc la Erevan. Hakob, colecționar de vinuri, era un munte de om și radia de energie. Țin minte că am fost atât de impresionată de statura sa încât l-am poreclit instantaneu Dinamit! Nici el nu se mai află printre noi.

M-am bucurat să-i revăd pe fondatorii festivalului, pe Susanna Harutyunyan și pe Harutyun Khachatryan, care par neschimbați dar posibil ca bucuria să fi fost unilaterală ! Pe Susanna am întâlnit-o la conferința de presă, iar pe Harutyun la ceremonia de deschidere a festivalului pe 10 iulie, când m-a întâmpinat pe covorul roșu și pe 14 iulie ( vezi imaginea) la lansarea cărții „Harutyun Khachatryan: eternal return“ scrisă de Kirill Razlogov.

Ceremonia a avut loc în absența autorului, criticul de film și co-organizatorul Festivalului Internațional de la Moscova, Kirill Razlogov.  Pe Kirill îl cunoscusem cu ani în urmă când am participat la Festivalul de Film de la Moscova. De fapt după festival, când stabilisem să aibă loc interviul, și spre marea noastră surpriza când l-am întrebat spre final care sunt următoarele sale planuri de călătorie mi-a spus că va pleca la Erevan, fiind co-fondatorul unui festival de film care se desfășoară la Erevan. Așa am constatat că ambii eram armeni, pe jumătate, și ambii urmam să participăm la Erevan la GAIFF. De atunci ne-am tot reîntâlnit la festivaluri, Kirill era pretutindeni, la Berlin, la Veneția, la Cannes… La ceremonia de lansare au asistat colaboratoarea lui Kirill și producătoarea Anastasia Razlogov, fiica lui Kirill.

***

Anul acesta, festivalul de la Erevan nu a dus lipsă de nume celebre precum Costa-Gavras și Terry George (regizorul filmelor “The Promise” despre genocidul armean și “Hotel Ruanda”, premiat cu un Oscar la 3 categorii).

Secțiunea PRO-GAIFF, mult mai bine organizată de energetica Sona Karapoghosyan decât festivalul în sine, a organizat diverse masterclass, cu producătorul de film Philippe Bober (Palme d’Or pentru „Triangle of Sadness”), cu regizori interesanți ca Florian Hoffmann („Stille  Post/Whispers of the War“ care a deschis secțiunea filmelor made in Germany), Michael Goorjian (a cărui pelicula „Amerikatsy” a deschis festivalul) sau catalanul Albert Serra (al cărui film „Pacifiction” rula anul acesta la GAIFF și anterior în competiția oficială la Cannes).

Cel mai bun film din concurs, „Captain Volgonogov escaped“ în regia lui Natasha Merkulova și  Aleksey Chupov cu cel mai cotat actor rus la ora actuală (dacă se mai poate folosi această expresie pozitivă după boicotul mondial al Rusiei) Yuriy Borisov în rolul principal n-a câștigat. Greu de înțeles, dar hotărârile unui juriu de a alege filmul chinezesc „Return to dust“ nu sunt întotdeauna ușor de înțeles.

N-am reușit să vizionez toate filmele, ca de exemplu „The forgotten homeland“  în regia lui Essam Nagy, după ideea lui Armen Mazloumian despre războiul de 44 de zile din Arțakh și importanța orașului Syunik pentru refugiați. Neobositul critic de film american, legendarul Alex Deleon/Alex Farba, care nu este de origine armeană dar stabilit la Erevan, a fost profund impresionat de peliculă, iar acesta este link-ul pentru a citi  cronica sa foarte impresionantă și informativă: https://www.filmfestivals.com

N-am avut atât de mult timp la dispoziție, însemna peste 6 ore, să vizionez proiectul mamut „DAU. Degeneration“ în regia lui Ilja Chrschanowski și Ilya Permyakov despre un institut secret sovietic, dintre anii 1938-1968 unde s-au efectuat experimente științifice și oculte pe animale și oameni, având ca scop crearea unei „ființe umane ideale”.

Și last but not least filmul „EAMI“ de Paz Encina, un film meditativ care ne hipnotizează și ne pune pe gânduri, un apel, o alertă de a opri despăduririle. Se întâmplă în întreaga lume, mai ales în Amazon și Congo. Deoarece pădurile acoperă aproximativ 30% din suprafața terestră, multe alte zone se confruntă cu despăduriri, inclusiv Canada, Coasta de Fildeș, Statele Unite, potrivit Institutului de resurse mondiale. Cele mai cunoscute locații sunt pădurile tropicale din Amazon și Congo, dar datorită acestei recunoașteri există numeroase grupuri și eforturi de conservare dedicate luptei împotriva refrișării Alte zone, cum ar fi Paraguay, sunt adesea trecute cu vederea. Am stat de vorba cu Luc Hardy, invitat la GAIFF pentru a prezenta EAMI si membru al juriului Regional Panorama Competition, despre situația actuală în Paraguay. Rata de despădurire în Paraguay este catastrofală, cea mai mare din lume! Luc cunoaște bine zona Gran Chaco unde au avut loc filmările, el a vizitat comunitatea indigenă Ayoreo și cunoaște filozofia, tradițiile. Aici se petrece și acțiunea filmului, o fetiță din tribul Ayoreo, Totobiegosode se salvează în pădurea tropicală după distrugerea satului ei. Luc Hardy este un ecologist, explorator, antreprenor, toate la loc. Dar de fapt un om curios, și de aici pornește totul. Breton de origine, colecționar de timbre, de aici de la timbrele colorate a pornit și dorința de a călători și explora acele locuri exotice. Curiozitatea, acest elan de întreprinzător l-a dus departe: tech investor, fondator și președinte al firmei americane de consultanță SAGAX, explorator din Antarctica pînă în Himalaya, autor, fotograf… și membru al prestigiosului club Explorers Club of New York. Mi-a promis că mă va invita la club, când trec prin New York. Dar probabil ne vom revedea mai curând la Filmfest Hamburg la sfârșitul lui septembrie, EAMI face parte din competiție.

Alice Kanterian

by Redactor