Alegeri parlamentare în Nagorno Karabagh

Arţakhul şi-a reînnoit Parlamentul în cadrul alegerilor organizate pe 23 mai a.c. Nu este sigur că Ashot Ghulyan, Preşedintele Parlamentului îşi va păstra poziţia, datorită unei schimbări în repartizarea celor 33 de deputaţi care compun Parlamentul. În 2010, numărul total de parlamentari care au fost aleşi prin reprezentare proporţională a fost de 17 (faţă de 11 în legislatura precedentă). Ceilalţi deputaţi sunt aleşi de către circumscripţiile electorale, prin vot majoritar — 16 deputaţi în 2010, în comparaţie cu 22 în 2005.  Apoi, procentul minim (prin vot proporţional) care trebuie atins de către un partid pentru a putea intra în Parlament a fost redus de  la 10% la 6% în 2010, ceea ce ar fi trebuit să contribuie la diversificarea componenţei Parlamentului. Partidul comunist a eşuat, adunînd doar 4,8% din voturi la nivelul întregii Republici.

Dacă în cadrul alegerilor precedente (2005) Partidul “Arţakhul Democrat” (Arţakhi Joghovrtakan Kusakţutiun, AJK), partidul fostului preşedinte al Republicii, Arkadi Ghukassyan, cîştigase, alegerile din 2010 au fost marcate de o victorie absolută a partidului Azat Hayrenik (Patria Liberă), condus de Araik Harutyunyan, actualul prim ministrul. S-a constatat, în schimb, un recul al tuturor celorlalte partide, în frunte cu FRA Daşnacţutiun (Federaţia Revoluţionară Armeană), care a pierdut 2000 de voturi faţă de 2005 (cînd făcea parte dintr-o alianţă din care a rămas, apoi, singurul partid care a participat din nou la alegeri).

Pe durata alegerilor au fost prezenţi mai mult de 100 de observatori internaţionali din mai multe ţări – în principal din Armenia şi din Rusia, dar şi din Marea Britanie, SUA, Canada, Ucraina, Australia, Franţa ş.a.m.d., dar şi numeroşi observatori independenţi.

Deşi cea mai mare parte a acestor osbervatori au evaluat alegerile ca fiind “conforme cu standardele internaţionale în domeniu”, după ce am fost prezentă  aici pe toată durata atît a campaniei electorale, cît şi a alegerilor propriu zise, de dis de dimineaţă de la deschiderea urnelor şi pînă tîrziu în noapte la sfîrşitul numărătorii voturilor (spre deosebire de observatori, care au fost prezenşi doar în ziua alegerilor, şi atunci nu mai mult de două ore, trebuind să viziteze mai multe secţii de votare), îmi iau libertatea de a nu fi întru totul de acord.

În ceea ce priveşte campania electorală, ceea ce mi s-a părut nu similar, ci la fel ca în România, a fost campania agresivă dusă de principalele două partide care se luptau pentru putere. “Mita electorală” este aceeaşi. Cu vreo 3 zile înainte de alegeri eram în vecini, la o cafea şi o poveste, cînd, dintr–o dată, fetiţa cea mică a familiei intră ca o furtună înăuntru, spunînd: “Mami, am fost afară şi am văzut că e o maşină cu poza lui Vladimir pe uşă unde se dă ulei şi făină”. Partidele politice au împărţit şi aici diferite produse imprimate cu logo–ul şi mesajul lor de campanie – eu am văzut pungi şi calendare de acest fel.

Chiar şi concertele organizate de partide după un miting în cadrul căruia îşi expun programul  sunt la fel. Am participat la un asemenea miting şi concert. Trebuie să recunosc că mitingul în sine mi s–a părut neinteresant, deoarece nu a tratat ceea ce ar fi trebuit să trateze – cum intenţionează partidul respectiv (de orientare socialisto–naţionalistă) să contribuie la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale locuitorilor, ce program social sau economic are, etc. Din aproape două ore cît a durat mitingul, doar 10 minute au fost consacrate acestor subiecte, mult mai concrete şi de aceea mult mai importante, restul timpului s–a vorbit despre conflict şi despre implicaţiile sale. La sfîrşit, cînd a venit timpul întrebărilor, un “cetăţean turmentat” şi în vîrstă a aruncat o săgeată: “Eu am o pensie foarte mică, abia apuc să îmi plătesc facturile şi să pun o pîine pe masă. Mie cine îmi va mări pensia şi cînd” ? Cum nu vii tu, Caragiale….

Însă ceea ce mi s–a părut oarecum diferit au fost o serie de fărădelegi şi/sau nereguli, dintre care cîteva peste măsură. Una este lipirea de afişe electorale pe clădirile instituţiilor publice, de exemplu pe uşile Ministerului Culturii sau pe geamurile unei şcoli din oraş. Alta este o situaţie concretă întîlnită in ziua alegerilor în legătură cu documentul de identificare folosit de către un alegător. Neluînd în seamă faptul că în Arţakh nu  există buletine sau cărţi de identitate, ci doar paşapoarte. Cei mai mulţi alegători s-au identificat cu paşaport…armenesc. Însă cînd un alegător s-a prezentat cu paşaport de Karabagh (a fost prima dată cînd am auzit de existenţa unui asemenea paşaport), nu  i s-a dat voie să voteze cu acesta, pînă nu a obţinut un fel de adeverinţă de la locul de muncă  Prin urmare, se pare că singurul document de identificare oficial acceptat care să permită unui cetăţean al Arţakhului să îşi exercite dreptul la vot este un paşaport…al Republicii Armenia. Şi Arţakhul este un stat independent…

În cea de–a treia situaţie am fost implicată personal, dar indirect. În ultima săptămînă înainte de alegeri, am avut o urgenţă medicală – o arsură de gradul 2 (mă arsesem accidental cu o soluţie chimică) din cauza căreia a trebuit să merg la spital. Odată ajunsă acolo, constat că nici în cabinetul doctoriţei, nici pe holuri nu este aproape nimeni. După cîteva minute reuşesc totuşi să dau de secretara doctoriţei, pe care o cunosc personal şi care îmi explică că toată lumea este ‘la miting’ şi că  ‘este absolut obligatoriu să fie acolo’ şi că ‘nimeni nu poate lipsi’.

Dacă în timpul mitingului ar fi venit cineva grav rănit sau pe moarte…?

Traseismul politic este şi el prezent – am aflat că una dintre personalităţile marcante ale oraşului a susţinut activ (adică s–a ocupat de organizarea şi activitatea sediului de campanie pe toată durata acesteia) unul dintre principalele şi cele mai puternice partide în cadrul alegerilor de acum 5 ani, iar în cadrul alegerilor din acest an am constatat personal că a făcut acelaşi lucru pentru celălalt partid. Chiar am primit un afiş electoral de format mare, colorat şi frumos, precum şi mai multe pliante de prezentare ale partidului.

Deci nimic nou sub soare.

Şi totuşi, “apa trece, pietrele rămîn”…

Cristina Popa

Corespondenţă din Shushi

by Cristina Popa