Este deja endemic pentru conducerea Azerbaidjanului să-și exprime doar propria interpretare a istoriei într-un mod care poate fi asemănat cu ușurință ideologiilor de tipul Goebbels, adică: “dacă spui o minciună suficient de mare și o tot repeți, într-un final, oamenii o vor crede”.

Încă din momentul declinului URSS, populația autodeterminatei Nagorno-Karabakh a luptat pentru recunoașterea statutului lor garantat de dreptul internațional.

Cererile legitime ale poporului din Arțah de a-și exercita dreptul la autodeterminare, s-au intersectat cu pogromurile anti-armenești din orașul azer Sumgait — situat la 26 km de Baku. Acele evenimente, desfășurate sub deviza “Moarte armenilor”, au fost întruchiparea politicii de xenofobie, purificare etnică și deportare a armenilor dusă de conducerea Azerbaidjanului.

Acele atrocități au fost chiar motivul pentru care Andrei Saharov, laureat al Premiului Nobel pentru Pace, a scris “dacă unii mai avea dubii înainte de Sumgait că Nagorno Karabakh ar trebui sau nu să aparțină Azerbaidjanului, atunci după această tragedie nimeni nu are dreptul moral să insiste că ar trebui.”

Dacă răspunsul oficial al Baku față de aspirațiile populației din Nagorno-Karabakh de a-și exercita dreptul la autodeterminare, au fost pogromurile și acțiunile de epurare etnică a populației armene, reacția la punerea în aplicare a acestui drept în 1991, în baza legislației URSS și apoi a normelor existente de drept internațional, au dus la un război la scară largă împotriva Arțahul recent-independent, însoțit de încălcări grave ale drepturilor internaționale ale omului.

Exact acum 25 ani, armata Azerbaidjanului a început să bombardeze luni în șir capitala Nagorno-Karabakh-ului, Stepanakert, care, la acel moment, devenise adăpost pentru refugiații din pogromurile de la Sumgait, Baku și alte orașe din Azerbaidjan. La 13 februarie 1992, prin încălcarea convențiilor internaționale, Azerbaidjan a început să folosească lansatoare-multiple de rachete BM-21 “Grad” pe zonele rezidențiale ale Stepanakertului. Khojaly a fost una dintre cele șapte baze de foc ale artileriei, folosite pentru bombardarea Stepanakertului. Chiar și în perioada sovietică Khojaly a avut o importanță strategică, deoarece acesta era situat la intersecția ce lega Stepanakertul de alte regiuni din Nagorno-Karabakh. Mai mult decât atât, în anii ‘1970 a fost construit singurul aeroport din Nagorno-Karabakh lângă Khojaly, care în timpul blocadei Arțahul a fost unicul punct de ieșire spre lumea exterioară. Astfel, până în 1992 a devenit evident faptul că neutralizarea bazelor de foc ale artileriei din Khojaly a fost un imperativ pentru conservarea fizică a populației, atât din Stepanakert, cât și a Nagorno-Karabakhului în ansamblu. Operațiunea de a neutralizare a bazelor de foc ale artileriei din Khojaly a început la 25 februarie 1992.

Timp de mai multe luni, forțele de auto-apărare a Nagorno-Karabakhului au informat partea azeră prin toate mijloacele posibile cu privire la această operațiune, obiectivele acesteia și coridorul umanitar lăsat pentru evacuarea din Khojaly.

Azerbaidjan continuă să denatureze faptele legate de evenimentele sângeroase din apropierea orașului Agdam, pe care le numesc “tragedia de la Khojaly”. Cele mai simple fapte ale acestor evenimente ridică multe semne de întrebare, iar autoritățile azere, chiar și după 25 de ani, preferă să țină ascunse aceste răspunsuri.

Așadar, oare de ce Azerbaidjanul a eșuat în organizarea evacuării populației din Khojaly?
Iată un citat din Ramiz Fataliev, președintele comisiei de investigare a evenimentelor din Khojaly: “Au mai rămas patru zile până la evenimentele din Khojaly. Pe data de 22 februarie, în prezența președintelui, a primului-ministru, a șeful KGB și a altora, a avut loc Sesiunea Consiliului Național de Securitate în cadrul căreia a fost luată decizia de a nu evacua populația din Khojaly “. Source: http://www.azadliq.org/content/article/1818751.html

După cum s-a menționat, forțele de auto-apărare a Nagorno-Karabakhului au lăsat un coridor umanitar pentru populația din Khojaly, majoritatea a ajuns în condiții de siguranță la Agdam. Fostul primar al Khojaly a ajuns chiar la Baku și este în prezent deputat în Milli Mejlis. Din păcate, un grup mic de locuitori ai Khojaly, care a traversat cu bine teritoriile aflate sub controlul armean, nu a mai ajuns la Agdam pe teritoriile controlate de partea azeră.

Iată un fragment din spusele jurnalistului azer Cingiz Mustafaev, martor al evenimentelor: “În data de 29 [februarie[, când mă îndreptam spre Agdam dintr-o altă parte, dinspre satul Umudlu, dintr-un elicopter militar, am văzut că la 10 kilometri de Khojaly și la aproximativ 700 de metri de postul nostru militar, erau împrăștiate pe teren corpuri neînsuflețite ale populației noastre. Ceea ce m-a îngrozit cel mai mult, a fost când am filmat aceste cadavre, în jurul lor erau 10 persoane în uniforme militare din partea noastră, care se plimbau cu ușurință printre ele. Mi s-a spus că nu au existat cadavre, era imposibil să se ajungă acolo, acolo erau armenii care trăgeau. Dar, când am aterizat, în cele din urmă, trei dintre elicopterele noastre au zburat în mod neașteptat și imediat la Agdam; cele 10 de persoane au plecat de asemenea. Încă nu pot înțelege de ce la 700 de metri de posturile noastre, unde soldații noștri mișunau calmi, nimeni nu a ridicat acele cadavre? ” https://www.youtube.com/watch?v=0uLSIInPRXs

Dl. Mustafaev vorbește, de asemenea, despre principala crimă comisă în timpul evenimentelor de la Agdam — mutilarea, după câteva zile de la acele evenimente, a corpurilor descoperite. “Cine a făcut toate astea? Chiar ieri am filmat aici, nu era nimic de genul acesta”. Merită să se menționeze din nou că teritoriul pe care au fost descoperite cadavrele era sub control azer.

Și nu este deloc surprinzător că în Azerbaijan există toleranță zero față de punerea la îndoială, suspiciunea sau investigațiile jurnalistice referitoare la versiunea oficială a acestor evenimente. Aceia care au îndrăznit să vorbească deschis despre aceste evenimente, fie au fost uciși, ca în cazul lui Cingiz Mustafaev, sau închiși ca jurnalistul Eynulla Fatullayev, sau exilați la fel ca primul președinte al Azerbaidjanului, Ayaz Mutalibov (1990-1992).


În timpul interviului acordat jurnalistului ceh, Dana Mazalova și publicat în aprilie 1992, Președinte Azerbaidjanului, Mutalibov a declarat că miliția Frontului Național din Azerbaidjan a îngreunat în mod activ și a împredicat evacuarea populației civile locale din zona de operațiuni militare, prin pasajele montane lăsate special deschise de populația armeană din Karabakh. Speranța și intenția opoziției Azerbaidjanului a fost să se folosească de pierderile civile la o astfel de amploare, pentru a instiga la o revoltă populară împotriva regimului de la Baku și pentru a acapara puterea.

Să nu uităm totuși că mai mult de 700 de locuitori din Khojaly nu a părăsit satul și au fost duși la Stepanakert, unde li s-au oferit alimente și ajutor medical. Două zile mai târziu, aceștia au fost transferați pe partea azeră, fără condiții prealabile.

Autoritățile din Azerbaidjan nu au răspuns încă la aceste întrebări adresate chiar de azeri. Între timp, acestea aproape că și-au perfecționat arta denaturării faptelor menționate mai sus, pentru a-i învinui pe alții de propriile lor crime și pentru a scăpa de responsabilitate, încercând să creeze o contrapondere fictivă masacrelor pe care le-au comis împotriva armenilor din Sumgait, Baku, Kirovabad, Maragha.

Evenimentele de la Sumgait au creat un precedent al impunității și chiar al glorificării uciderii cetățenilor armeni pașnici, fapt de care ne-am convins mai târziu în timpul masacrelor împotriva armenilor din altă zonă a Azerbaidjanului. Conducerea Azerbaidjanului continuă să instige la ură împotriva armenilor. Aceasta încurajează crime, cum ar fi uciderea brutală a lui Gurgen Margaryan, care în 2004 a fost masacrat în somn de Ramil Safarov, când cei doi participau la un curs de formare al NATO de la Budapesta. Criminalul a fost proclamat mai târziu, erou național al Azerbaidjanului. Sau mai recent, în timpul agresiunii din aprilie 2016 împotriva Arțahul, cand lumea întreagă a fost martoră a rezultatelor politicii de stat a Azerbaidjanului de semănare a armeanofobiei. Decapitarea în stilul ISIS a lui Kyaram Sloyan și ale altor doi militari din Nagorno-Karabakh, sau uciderea brutală și mutilarea familiei de vârstnici din satul Talish, precum și decorarea autorilor acestor crime de război de către Președintele Azerbaidjanului, sunt inumane și trebuie condamnate de către întreaga comunitate internațională.

Ambasada Republicii Armenia în Romania

https://www.agerpres.ro