Mihai Stepan Cazazian

ACADEMIA ROMÂNĂ / Cuvântul prof. dr. Francisca Băltăceanu…

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

…rostit la Simpozionul organizat cu ocazia Zilei Limbii, alfabetului și culturii armene

Este o mare
bucurie declararea acestei zile de sărbătoare. Nu doar pentru armeni: termenii
se referă la realități trăite în vremuri grele, cu o scară de valori care
privilegia spiritul. Și care pot fi din multe puncte de
vedere exemplare până azi.

Vreau doar să
amintesc niște momente speciale din viața Universității București și, poate mai
important, din viața unor tineri pe atunci, care într-un fel sau altul au
primit un dar cultural, spiritual, grație studiului limbii armene clasice; și o
perioadă importantă din viața mea.

Eram studentă
la Filologie clasică. Latină mai știam din liceu, limba greacă mă ținea încă în
perplexitate (abia în anul II m-am luminat, grație neuitatului profesor Petru
Creția).

Eram deci în
anul II, în 1961, când apare în Facultate un profesor încă necunoscut; înalt, îmbrăcat
foarte „clasic”, cu o figură care avea parcă și ceva oriental. Era Vlad
Bănățeanu. Intră în clasă și ne invită, pe cei care vor, la un curs de armeană
clasică. Am spus „ne invită”: mai degrabă ne-a vrăjit de la început. Știam,
evident, unde e Armenia pe hartă, dar acum aflam lucruri minunate din trecut:
despre cum a fost prima țară declarată oficial creștină, grație lui Grigor
Lusavorici și regelui Tiridat al treilea. Despre
modul unic în care s-au făcut traducerile, născându-se astfel o
limbă literară: Biblia întâi, apoi atâtea și
atâtea. Pe bună dreptate Biserica armeană a rânduit o sărbătoare dedicată
„sfinților traducători”. Despre o limbă care seamănă – și nu seamănă – cu
celelalte limbi indo-europene. Despre o poziție geografică chinuită (la istoria
Romei întâlneam mereu războaie între romani și parți, pentru a pune mâna pe
Armenia, aflată la mijloc!) și multe altele…

Sigur că la
început au fost mulți doritori, curioși; apoi pe parcurs s-au mai lăsat, de
pildă când au auzit de un alfabet cu 36 de semne (și apoi încă vreo trei)! De
fapt acest număr mare de semne e expresia extraordinarei perspicacități
fonetice/fonologice a inventatorului lui: Mesrop Maștoț. Râvna care l-a
îndemnat să facă tot ce se poate pentru ca poporul să aibă acces la textele
sacre în limba proprie: inventezi un alfabet și te arunci în traducere. A rămas
amintirea primei fraze traduse, din Cartea Proverbelor, despre înțelepciune.

Am anticipat,
desigur, nu le-am aflat pe toate deodată… Au început oficial cursurile: curs facultativ,
două ore pe săptămână, pe trei ani (pe atunci cursurile durau 5 ani, în care tot
mai apucai să afli și să înțelegi câte ceva!). În eterna lipsă de săli a
Facultății, ne-am plimbat peste tot: îmi amintesc cum orbecăiam la un moment
dat prin subsolul clădirii din Schitu Măgureanu.

Învățam
declinare, conjugare, câte un textișor pentru începători, dar mai ales
Profesorul ne aducea reviste sau câte un album cu imagini, cu biserici, cu
minunatele miniaturi pe manuscrise. Mergeam la câte un eveniment cultural. Am
fost și la biserică (din proprie inițiativă: nu era de conceput pe atunci să te
invite profesorul la așa ceva): m-am mirat când cineva mi-a spus că nu prea
înțelege ce se spune: pentru mine hayr mer era ceva foarte clar! Și mai
ales m-a fascinat muzica, chiar dacă am aflat că unii super-specialiști nu erau
mulțumiți de aranjamentele lui Comitas, pentru că muzica originară e monodică!
Iar la biserica ce fusese a comunității armene catolice, am fost fericită să
pot citi cele scrise în armenește pe o cruce mare de lemn – amintire a unor
„misiuni”. Totul era foarte interesant, intrasem într-o lume, o cultură, o
istorie care fascina.

La un moment dat a venit la curs și Prof. Cicerone Poghirc, care de altfel se zbătuse pentru ca Forurile să accepte organizarea acestor cursuri. El era specialist în limbi vechi și, de aici, în lingvistică indo-europeană. Așa că … Profesorul Bănățeanu zicea câte un cuvânt care pentru noi era total străin, iar Prof. Poghirc se lumina la față: „Da, sigur, e același lucru cu grecescul…., cu sanscritul…, cu lituanianul…” (de ex. hayr = pater, i vera = hyper, keankh = bios etc., etc.). Așa ni s-a născut interesul pentru studiul comparat al limbilor, chiar dacă nu începeam din colțul cel mai facil, pentru că aici o limbă indo-europeană se așezase în preistorie peste un puternic substrat urartic! Dar de unde veniseră acești proto-armeni? Am aflat că erau discuții enorme, dar multe păreri îi plasau pe undeva pe la nord de Marea Neagră… Și astfel istoria se apropia de noi…

Veneam cu drag
la ore: Profesorul nu prea zâmbea, nu râdea, nu părea sentimental, dar avea o mare
bunătate funciară, într-un fel parcă eram copiii lui; ne invita și la el acasă,
în apartamentul din blocul aflat între str. Pitar Moș și str. Dionisie Lupu, ne
arăta poze, ne împrumuta cărți, ne povestea despre locurile unde studiase,
despre călătoriile în Armenia. Dna Glia – și ea om de știință – ne îndulcea și
ne spunea și ea multe lucruri frumoase.

Brusc, în noiembrie 1963, ne-a căzut cerul în cap, când Prof. Poghirc ne-a spus că Vlad Bănățeanu trecuse la Domnul. Avea doar 63 de ani! Era prima dată când mergeam la cimitirul armenesc (aveam să mergem din nou, peste puțină vreme, la înmormântarea Prof. Aram Frenkian).

Dar îndată s-a născut întrebarea: ce facem cu orele? Odată puse în orar, erau acolo, dar dacă le pierdeam, ar fi fost aproape imposibil să se reia ulterior. Atunci Prof. Poghirc a decis că pune orele pe numele său: urma să predea câte ceva despre gramatica istorică și comparată a limbii armene, iar eu, care eram în anul IV, să predau efectiv limba. Și așa am făcut doi ani, până am terminat facultatea; după licență, am fost oprită la Catedra de limbi clasice, iar orele de armeană mi-au intrat în norma didactică. …Alfabet, fonetică, morfologie… dar voiam să insist mai mult pe latura culturală și mai ales să citim texte. Am făcut rost de câteva exemplare din Noul Testament și am început să citesc cu studenții. Prof. Bănățeanu ne povestise cum făcuse el să învețe o grămadă de limbi (sigur, sistemul merge doar după primele 7 știute!): citea o gramatică a limbii ca pe o poveste, apoi se arunca într-un text: de preferință în Evanghelia după Ioan, pentru că știa despre ce e vorba, iar stilul autorului te ajută să fixezi cuvintele. Deci am început cu Evanghelia după Ioan (știu și acum începutul în grabar…) . Studenții descopereau limba, dar ajungeau să cunoască și un text de o mare valoare spirituală, despre care unii nu știau nimic, și care îi îmbogățea. Nu erau foarte mulți studenți, dar erau oameni deosebiți, aș aminti doar de Donca Steriade, acum universitară în SUA, specialistă în lingvistici foarte moderne, și de …Dl Varujan Vosganian. Amuzant e că s-a apucat curând să participe la un curs facultativ de greacă veche: a citit repede o gramatică, apoi textul era pentru el joc de copii: îmi amintesc cum o doamnă profesoară, mai în vârstă și mai timidă, era de-a dreptul îngrozită, se temea să intre la oră: cum să facă față la curs unui tânăr care parcă prinde din zbor și știe totul dintr-un foc?

Era să fiu dată
afară din Universitate: Partidul se temea și de limbile orientale și de textele
religioase: conducerea Facultății a primit ordin să mă cheme la judecată, la
Rectorat. Erau totuși mai mult filologi acolo: când le-am mai spus și că Biblia
e textul de bază pentru armeană, ca pentru slavonă, m-au lăsat în pace până la
urmă.

La ideea Prof.
Poghirc, m-am apucat de doctorat, sub conducerea Acad. Alexandru
Graur, la Institutul de Lingvistică al
Academiei. Tema: Locul limbii armene între
limbile indoeuropene: relaţii între armeană şi daco-moesiană.
Am lucrat mult, era foarte
mult de citit, în fine am terminat-o. Dar ca să susții teza era nevoie de
acceptul Centrului Universitar de Partid. Și nu l-am primit, așa că teza stătea
acasă și se acoperea de praf. Într-o zi, însă, în 1979, o tovarășă mare din Facultate
mi-a răsuns la salut (nu obișnuia); am înțeles: peste câteva zile am aflat oficial
că pot susține. Ar fi trebuit apoi publicată. Mi s-a spus că nu poate apărea
așa: citam foarte mult din lucrările în domeniu ale Prof. Poghirc, iar el,
între timp, plecase din țară și nu se mai întorsese: deci era nomen
odiosum.
Am
spus că nu-l pot șterge: ori îmi lasă teza așa, ori n-o mai public. Până la
urmă a apărut ca Rapports entre l’arménien et
le daco-mésien
, în  revista,
savantă dar efemeră, Studia indo-europaea
ad Dacoromanos pertinentia
, II, Studii
de tracologie
, Universitatea din Bucureşti, 1980.

Am continuat cursurile de
armeană veche până în 1989. În primăvară (neștiind ce se va întâmpla în
continuare), am plecat din Facultate la Arhiepiscopia Catolică, unde se punea
problema traducerii cărților liturgice.

Știu că la un moment dat,
peste niște ani, s-au ținut în Facultate cursuri de armeană modernă, dar nu am
amănunte.

***

Legătura cu cultura
armeană trebuie să continue. Visez să văd traduse câteva cărți fundamentale,
care au apărut în multe limbi de cultură. La 12 aprilie 2015, Papa Francisc l-a
proclamat pe Grigor Narekați doctor (învățător) al Bisericii Universale.
Visez să avem și în română un Narek. Și de ce nu, un Movses Khorenați etc. etc.

Visez și la prezentări ale muzicii vechi armene, eventual la „Colegiul
Noua Europă”, mai ales că în ultima vreme sunt acolo multe evenimente despre
muzică…

Este în cultura armeană o bogăție spirituală de care ar fi
bine să avem parte.