farodiroma.it | Restaurarea statuilor și demolarea bisericilor. Scurtcircuitul dintre diplomația culturală a Vaticanului și anularea culturii creștino-armene din Nagorno-Karabah (Alfonso Bruno)

Există o imagine care, numai din pricina ei, este suficientă pentru a ilustra acest paradox. La Roma, în Bazilica papală închinată Sfântului Paul în afara Zidurilor, Azerbaidjanul finanțează restaurarea unor statui creștine: Sfântul Petru, Sfântul Pavel, Sfântul Luca. La Stepanakert, în Nagorno-Karabah, în același aprilie 2026, Catedrala armeană a Sfintei Maici a Domnului și biserica Sfântului Iacob dispar sub buldozere. Pe de o parte, piatra creștină curățată, păstrată, care devină accesibilă vizitatorilor. Pe de altă parte, piatra creștină ștersă, îndepărtată, redusă la tăcere.

La 29 aprilie 2026, Guvernoratul Statului Cetății Vaticanului și Fundația Heydar Aliyev au semnat un nou acord de colaborare pentru lucrări de restaurare și curățare a patru sculpturi din Bazilica Sfântul Paul în afara Zidurilor. Acordul a fost semnat de Anar Alakbarov, director executiv al Fundației, și de sora Raffaella Petrini, președinta Guvernoratului. Atunci când s-a semnat a fost de față și ambasadorul azer la Sfântul Scaun, Ilgar Mukhtarov. Fundația susținuse deja, pentru Jubileul din 2025, lucrări de protecție și securizare a elementelor din marmură ale aceleiași bazilici.

Până aici, aparent, nimic scandalos. Diplomația culturală trăiește și pe gesturi simbolice, restaurări, fundații, mecenat și punți de legătură. Sfântul Scaun, prin natura sa, dialoghează cu toată lumea. Nu este o ONG pentru drepturile omului, nu este un tribunal internațional, nu este o putere militară. Menține deschise canalele de comunicare chiar acolo unde alții le închid. Și totuși, problema apare atunci când puntea culturală riscă să devină un paravan. Când restaurarea statuilor creștine din Roma coexistă, fără o poziție suficient de fermă, cu demolarea bisericilor armene din Caucaz.

Pentru că, în aceeași lună, la celălalt capăt al peisajului moral al Europei, situația este cu totul alta. Radio Free Europe/Radio Liberty a confirmat, pe baza imaginilor satelitare din 26 aprilie 2026, demolarea Catedralei Sfintei Maici a Domnului din Khankendi-Stepanakert; aceeași anchetă documentează și dispariția bisericii Sfântului Iacob, un alt important lăcaș creștin al orașului. “Vatican News”, preluând informațiile de la Œuvre d’Orient, a vorbit în mod explicit despre catedrala armeană din Stepanakert care „nu mai există”, încadrând distrugerea acesteia într-un proces mai amplu de ștergere a patrimoniului cultural armean din Nagorno-Karabakh după cucerirea teritoriului de către Azerbaidjan în septembrie 2023 și exodul forțat a peste 120.000 de armeni.

Iată unde apare contradicția. La Roma, Azerbaidjanul se prezintă ca un păstrător al patrimoniului creștin universal; în Nagorno-Karabah, este acuzat de surse jurnalistice, ecleziastice și culturale că ar contribui la dispariția patrimoniului creștin-armean local. La Roma se restaurează apostoli; la Stepanakert se șterg altare. La Roma se invocă dialogul între culturi; în Caucaz se preconizează o rescriere materială a memoriei. Nu este pur și simplu o contradicție diplomatică. Este o rană simbolică.

Desigur, trebuie să fim serioși. Nu se poate transforma automat un acord tehnic de restaurare într-o complicitate morală. Guvernatoratul nu a semnat un tratat politic privind Nagorno-Karabah; a acceptat o contribuție pentru lucrări de conservare într-o bazilică papală. Sfântul Scaun face adesea distincție între planul diplomatic, cel pastoral și cel cultural. Dar tocmai această distincție, dacă nu este însoțită de un cuvânt profetic, riscă să devină, înaintea ochilor victimelor, o neutralitate insuportabilă.

Întrebarea nu este, așadar: de ce Vaticanul poartă dialog cu Azerbaidjanul? Sfântul Scaun trebuie să poarte dialog și cu Azerbaidjanul. Adevărata întrebare este alta: poate o colaborare culturală cu Baku să se desfășoare ca și cum nimic nu s-ar întâmpla cu bisericile armene din Nagorno-Karabah? Poate limbajul restaurării de la Roma să nu se intersecteze cu limbajul distrugerii de la Stepanakert? Poate o fundație legată de elita politică azeră să se prezinte ca binefăcătoare a patrimoniului creștin fără ca, în același timp, să se ceară garanții verificabile privind protecția patrimoniului creștin armean în teritoriile aflate sub control azer?

Aici se atinge un punct sensibil: diplomația culturală nu este niciodată neutră. Pietrele vorbesc. Vorbesc statuile restaurate la San Paolo fuori le Mura, dar vorbesc și pietrele lipsă ale catedralei din Stepanakert. Și când o putere investește în restaurarea monumentelor creștine dincolo de propriile granițe, în timp ce pe teritoriul propriu sau în teritoriile controlate de ea dispar monumente creștine aparținând unei minorități istorice, suspiciunea de „cultural washing” devine inevitabilă.

Nu e vorba de o chestiune anti-azeră. Este o chestiune de coerență. Patrimoniul creștin nu poate fi iubit în mod selectiv: Pavel la Roma da, Maica Domnului la Stepanakert nu; Sfântul Luca în catedrală da, Sfântul Iacob în Karabah nu. Protejarea bunurilor culturale nu poate deveni o liturghie diplomatică în care se salvează pietrele prestigioase ale Occidentului și se lasă să cadă cele incomode din periferiile rănite.

Tragedia armeană din Nagorno-Karabah nu privește doar armenii. Ea privește conștiința creștină, memoria europeană, dreptul internațional, responsabilitatea instituțiilor culturale. O biserică demolată nu este doar o clădire pierdută. Este o arhivă de rugăciuni întreruptă. Este o genealogie spirituală ruptă. Este o prezență istorică făcută invizibilă. De aceea, distrugerea patrimoniului religios nu este niciodată doar urbanistică: este întotdeauna și o politică a memoriei.

Adevărata problemă nu este, așadar, să acuzăm Sfântul Scaun de ipocrizie, ci să îi cerem să ia o poziție mai fermă. Roma poate dialoga cu Baku, dar tocmai pentru ca să dialoghează trebuie să poată cere. Poate accepta colaborarea pentru restaurare, dar tocmai pentru că acceptă trebuie să pretindă reciprocitate morală. Poate mulțumi pentru îngrijirea bazilicii Sfântul Paul în afara Zidurilor, dar nu poate uita că, în timp ce acele statui sunt curățate, alte cruci sunt îndepărtate de pe pământul armean al Arțakhului.

Biserica cunoaște bine această tensiune. Diplomația evită ruptura; profeția evită tăcerea. Dacă rămâne doar diplomația, victimele se simt trădate. Dacă rămâne doar denunțarea, canalele se închid. Dar când diplomația nu păzește adevărul, devine ceremonială. Și când cultura nu protejează memoria celor slabi, devine scenografie.

Data de 29 aprilie 2026 va rămâne, așadar, una ambiguă. Poate fi interpretată ca un gest de prietenie culturală între Vatican și Azerbaidjan. Dar, în același timp, se înscrie într-o singură lună în care lumea creștină a asistat la dispariția a două lăcașuri sacre armene din Stepanakert. Coincidența nu este marginală: este revelatoare. Ea spune că epoca noastră este capabilă să restaureze statuile și să demoleze amintirile; să vorbească despre dialog interreligios și să tolereze eliminarea urmelor unui popor; să lustruiască marmura și să lase în praf pietrele vii ale unei comunități exilate.

De aceea, întrebarea finală nu poate fi doar diplomatică. Este evanghelică: ce valoare are o restaurare creștină, dacă nu devine și o protecție a creștinilor răniți și a memoriei lor? Sfântul Pavel, restaurat la Roma, nu poate fi separat de Sfântul Iacob, șters din Stepanakert. Piatra apostolului și piatra bisericii armene aparțin aceleiași gramatici a credinței. Dacă una este onorată și cealaltă uitată, nu patrimoniul este salvat: conștiința este cea care se fisurează.

Alfonso Bruno

farodiroma.it

traducere de Giuseppe Munarini

mulțumiri lui Ștefan Farcaș

imaginea reprodusă nu este inclusă în articol

by Giuseppe Munarini