”Maria Nazlé Corinaldi. Memoriile unei Lady armence.

De la Constantinopol la Padova, jurnalul Mariei Nazlé Corinaldi”, editat de Antonia Arslan și Benedetta de Mari

Maria Nazlé Corinaldi. Memorie di una Lady armena. Da Costantinopoli a Padova il diario di Maria Nazlé Corinaldi, a cura di Antonia Arslan e Benedetta de Mari, traduzione di Fabrizia Andreis Casana, con contributi di Orlando Piero Cravotto, Antonia Arslan, Benedetta de Mari, Beatrice Monti della  Corte, Guerini e Associati, Milano,  2025. pp. 198+13 foto.

[Maria Nazlé Corinaldi. Memoriile unei Lady armence. De la Constantinopol la Padova, jurnalul Mariei Nazlé Corinaldi, editat de Antonia Arslan și Benedetta de Mari, tradus de către Fabrizia Andreis Casana, cu contribuții lui Orlando Piero Cravotto, Antonia Arslan, Benedetta de Mari, Beatrice Monti della  Corte, Guerini e Associati, Milano,  2025. 198 de pagini + 13 fotografii]

***

Această carte este jurnalul Mariei Nazlé, născută la Constantinopol, oraș în care comunitățile armene și grecești își păstrau spiritul și specificul confesiunilor lor religioase, până în anul 1922. Maria Nazlé era armeancă catolică, aparținând astfel unei comunități care rămânea fidelă Sfântului Scaun și Tradiției religioase armene.

            Această carte, tradusă din limba franceză de Fabrizia Andreis Casana, editată de Antonia Arslan și Benedetta de Mari, a fost prezentată la Sala Anziani a Primăriei din Padova, pe 29 aprilie. Prezentarea s-a desfășurat sub forma unei conversații coordonate de jurnalistul Cristiano Bendin. Antonia Arslan, după ce a povestit cum a cunoscut-o pe Maria Nazlé și cum a intrat în posesia acestor jurnale, s-a oprit asupra unor trăsături ale personajului, asupra faptelor și locurilor povestite, asupra întâmplărilor și personajelor familiare care îi aminteau și îi amintesc de națiunea armeană[1], apropiată de ea nu doar din motive ideale, ci și datorită originilor sale.

Cartea are meritul nu numai de a ne face cunoscute personaje îndepărtate în timp și spațiu, ci și de a ne prezenta o Turcie cu totul diferită de cea de astăzi, așa cum era înainte de masacrele din 1894-1896, comise de Abdul Hamid, care au precedat Metz Yeghérn, adică Genocidul de acum 111 ani.

            Aflăm că relațiile dintre greci și armeni erau bune și nu exista discriminare lingvistică:

„Între armeni și greci exista o afinitate dată de cultura europeană și de religie: la noi acasă se vorbeau fără deosebire cele două limbi cu aceeași ușurință. Grecii nu doreau să vorbească turca și nici să aibă relații cu musulmanii, în timp ce unii turci din familii înstărite frecventau unele case ale aristocrației armene catolice, dar era vorba de rare vizite de curtoazie și nu a existat niciodată o prietenie intimă adevărată între cele două religii.”[2].

Caietele care conțineau memoriile acestei femei nobile ajunseseră în posesia Antoniei Arslan, cu care autoarea intrase în contact, printre altele,  datorită unei recenzii scrisă de Antonia Arslan și a originii comune armenești. Ne spune acest lucru chiar Antonia într-o recenzie apărută în 1976, în același an în care a murit Maria Nazlé, recenzie care încheie acest volum de Memorii[3].

            Orlando Pietro Cravotto, strănepotul autoarei, ne povestește în introducere că, încă de mic, auzise mereu vorbindu-se despre rudele sale armene, chiar dacă bunicul său Giovanni, o persoană foarte rezervată, fusese mereu foarte reticent în privința aceasta. El a aflat de la o verișoară, Beatrice von Rezzori, un fapt care i-a stârnit o mare uimire: o scriitoare din Padova deținea două scrieri de memorii.

            Antonia Arslan a întâlnit-o pe autoare, care locuia deja la Padova într-o vilă în stil Art Nouveau lângă Prato della Valle, în urma unei recenzii a ei la o broșură de memorii publicată la Liège în 1975 și intitulată Secret diplomatique. Maria Nazlé însăși i-a lăsat dret moștenire acestei scrieri la moartea sa, care sunt acum publicate într-o carte ce ne îndeamnă să descoperim lumi îndepărtate atât prin distanță, cât și prin mentalitate.

            Limbajul cărții, simplu, îngrijit și eficient, uneori învăluit în melancolie, ne introduce într-o lume specifică comunității armene, mai ales a clasei sociale înalte, cu descrieri reușite ale mediilor și peisajelor. Din primele pagini scrise de autoare la persoana întâi, aflăm că s-a născut în 1881 la Pera, în partea europeană a orașului Istanbul.

Antonia Arslan observă:

    „Cu o vervă a spiritului pe care vârsta înaintată nu a estompat-o deloc, scriitoarea vă prezintă un tablou ușor melancolic, dar plin de observații precise și conturat cu siguranță, al vieții cotidiene din micul univers care gravita în jurul ambasadelor marilor puteri, în Atena din ultimii ani de pace care au precedat izbucnirea Primului Război Mondial.” Secret Diplomatique de Maria Nazlé Carinaldi: o recenzie de Antonia Arslan”[4]

            Apar informații despre familie, despre frați și despre tatăl său, om de încredere al sultanului, precum și despre atitudinile armenilor gregorieni, adică ale adepților Bisericii Apostolice Armene, care, se pare, erau puțin ostili față de bunicul Mariei, care, fiind catolic de rit oriental, a refuzat să facă compromisuri cu Biserica Apostolică Armeană. La acea vreme, armenii apostolici, sau cel puțin cei din Constantinopol, nu se aflau întotdeauna în relații bune cu armenii catolici.

    În același timp, el a fost în dezacord cu Patriarhul Anton Hassoun (1809/1884) care, numit cardinal de Pius al IX-lea, părea să dorească să renunțe la Liturghie și la riturile catolice armene.

„Tatăl meu s-a revoltat împotriva acestei schimbări și s-a opus cu tărie acestor inovații religioase, luptând împotriva cardinalului care, prin această reformă, ar fi slăbit coeziunea națiunii armene, deja supusă Turciei, privând-o de vechea sa limbă liturgică, singura forță culturală care îi mai rămăsese.” [5] 

Deoarece în Turcia gregorienii erau puternici, l-au determinat pe sultan să-l alunge pe bunicul său în Asia, dar apoi același sultan a fost convins să retragă pedeapsa exilului, după ce a înțeles că era vorba de intrigi și jocuri de putere.

            Nu lipsesc descrieri ale comunităților, sau mai bine zis națiunilor, realizate cu tușe sobre care ne permit să înțelegem mai bine mentalitatea lor, precum și referirile la grupuri de meșteșugari sau muncitori italieni, venețieni sau genovezi, precum și la proprietățile achiziționate de tatăl său, din care putem deduce condițiile economice și sociale bune ale familiei, ai cărei membri aveau posibilitatea de a trăi în cercurile nobililor și diplomaților și, în consecință, de a-și lărgi orizonturile și cercurile de prietenie.

Descrierile evenimentelor și ale diverselor întâlniri sunt uneori însoțite de scurte referințe istorice, precum și de narațiuni legendare.

    Sunt deosebit de reușite descrierile marilor reședințe, precum cea de la Pera, precum și descrierea spațiilor interioare și înconjurătoare.   

            „Un prieten al tatălui meu care locuia la Paris se ocupase de amenajarea apartamentelor; era sfârșitul celui de-al doilea Imperiu francez, al stilului Napoleon al III-lea care împodobise Opera franceză, Tuileries și Malmaison care se răspândise pretutindeni cu stucaturile și aurul său. Ferestrele erau împodobite cu perdele mari din mătase de Lyon laminată cu aur, șemineele din onix susțineau pendule și sfeșnice din bronz aurit cu statui semnate de Barbedienne, iar fiecare salon era mobilat cu canapele din lemn sculptat și aurit, acoperite cu satin capitonné de diferite culori; statui de femei din bronz, de înălțime naturală, susțineau torțe care luminau la fiecare palier marea scară, ale cărei pereți erau, de asemenea, acoperiți cu statui și auriri.”[6]

 Trei au fost evenimentele care au schimbat-o, dar nu au zdruncinat-o pe Maria Nazlé: moartea tatălui său, în 1893, masacrele care au curmat viața multor armeni și căsătoria cu nobilul italian Leopoldo Corinaldi, care o curtase în tăcere timp de doi ani. L-a luat de soț și a devenit astfel soția unui diplomat care o va duce în diverse misiuni diplomatice. Cu el a avut trei copii: Dario, Iolanda și Livio. Dânsul a fost declarat dispărut în război, în timpul retragerii din Rusia în 1943.

            Interesante sunt călătoriile sale care o vor duce la Londra, Atena, Roma și Veneția. În cele din urmă,  în 1922 s-a stabilit pentru o perioadă la Lispida, în Monselice, în provincia Padova, castel care l-a găzduit și pe regele Vittorio Emanuele al III-lea. Povestirile sale se împletesc adesea cu scurte reflecții și note în care apar momente de nostalgie și de durere sinceră.

            O amintire vie este vizita privată pe care, grație intervenției episcopului armean catolic, i-a făcut-o Papei Leon al XIII-lea. Sunt interesante și referirile sale istorice la evenimente majore, precum Revoluția Tinerilor Turci și instituirea republicii sub conducerea lui Atatürk (Mustafa Kemal). Și, de asemenea, referirea la epidemia de gripă spaniolă care a zguduit Italia și Europa în anii care au precedat Primul Război Mondial:

            „La Roma mureau ca muștele, până la punctul în care nu era timp să-i îngropăm pe morți în cimitire, iar serviciul funerar era asigurat de soldații demobilizați; făceam tot ce puteam pentru a-mi proteja copiii de teribila boală, dar soțul meu, întors acasă pentru o scurtă permisie, se molipsise însoțindu-l la cimitir pe unul dintre colegii săi de la minister. L-am îngrijit pe soțul meu, dar a doua zi m-am îmbolnăvit și eu, la fel ca și bucătăreasa care ne îngrijise.”[7]

            Într-un important text final care însoțește cartea, Beatrice Monti della Torre, nepoata lui Aram, fratele lui Nazlé, ne face câteva dezvăluiri despre personalitatea autoarei pe care nu le-am putut găsi citind cartea:

„Era, de altfel, plină de umor, spirituală și puțin nerăbdătoare; așa mi-o amintesc. În amintirile mai recente, vorbea și despre copiii ei, mai ales despre Livio, de care era foarte mândră. Printre altele, era un călăreț excelent, ceea ce îl făcea să împărtășească cu ea pasiunea pentru cai.”[8] 

      Cartea se încheie cu o interesantă anexă iconografică.

Giuseppe MUNARINI

fotografie de Fabio Scarso

mulțumiri lui Ștefan Farcaș

______________________

[1]“Millet”,este un cuvânt turcesc care se poate traduce cu națiune, în anumite cazuri  milet are o valoare etnică și confesională.

[2] Citatele  originale în italiană se află pe subsol. “ Fra armeni e greci c’era l’affinità della cultura europea e della religione: in casa nostra si parlavano indifferentemente le due lingue con la stessa facilità. I greci non volevano parlare turco né avere relazioni con i musulmani, mentre alcuni turchi di grandi famiglie frequentavano qualche casa dell’aristocrazia armena cattolica, ma si trattava di rare visite di cortesia e non ci fu mai vera amicizia intima fra le due religioni.” Maria Nazlé Corinaldi. Memorie di una Lady armena, op. cit.,pp. 79-80.

[3] Antonia Arslan, Recensione a Maria Nazlé Corinaldi, Secret diplomatique,  in Padova e la sua provincia, 3, 1976.

[4] Con una verve di spirito che l’età avanzata non ha affatto appannato, la scrittrice vi traccia un quadro leggermente malinconico ma pieno di notazioni precise e disegnato con sicurezza, della vita quotidiana del piccolo mondo che nuotava intorno alle ambasciate delle grandi potenze, nell’Atene degli ultimi anni di pace precedenti lo scoppio della prima guerra mondiale.” Secret Diplomatique di  Maria Nazlé Carinaldi: una recensione di Antonia Arslan” in Maria Nazlé  Corinaldi. Memorie di una Lady armena, op. cit., p. 197.

[5] Mio padre si ribellò a questo cambiamento e si oppose energicamente a queste innovazioni religiose lottando contro il cardinale che avrebbe, con questa riforma,  diminuito la coesione della nazione armena già sottomessa alla Turchia, togliendole la sua antica lingua liturgica che era la sola forza culturale  che le rimaneva.” Maria Nazlé Corinaldi. Memorie di una Lady armena, op. cit.,pp.  87-88.

[6] “Un amico di mio padre che viveva a Parigi si era incaricato dell’arredamento degli appartamenti; si era alla fine del secondo impero francese, lo stile Napoleone III che aveva ornato l’Opera francese, le Tuileriese la Malmaison si era esteso ovunque con i suoi stucchi e i suoi ori. Le finestre erano abbellite con grandi tende di seta di Lione laminata d’oro, i caminetti d’onice sostenevano pendole e candelieri in bronzo dorato con delle statue firmate da Barbedienne e ogni salone era ammobiliato con canapédi legno scolpito e dorato ricoperti di satin capitonnédi diversi colori; statue di donne in bronzo d’altezza naturale sostenevano delle torce che illuminavano a ogni pianerottolo il grande scalone i cui muri erano anch’essi ricoperti di statue e dorature.”Maria Nazlé Corinaldi. Memorie di una Lady armena, op. cit.,pp. 47-48.)

[7] A Roma morivano come le mosche, al punto che non c’era il tempo di seppellire i morti nei cimiteri e il servizio funebre era sostituito dai soldati smobilitati; facevo il possibile per proteggere i miei figli dalla terribile malattia, ma mio marito rientrato a casa per in breve congedo, aveva preso il contagio accompagnando al cimitero uno dei suoi colleghi del ministero. Curai mio marito,, ma all’indomani avevo preso la malattia come pure la cuoca che ci aveva curato.” Maria Nazlé Corinaldi. Memorie di una Lady armena,  op. cit., p. 168.   

[8] Era poi spiritosa,  arguta e un po’ impaziente., così me la ricordo, Nei racconti meno lontani, parlava anche dei suoi figli, specialmente di Livio, di cui andava molto fiera. Tra l’altro era un ottimo cavaliere, cosa che lo portava a condividere con lei la passione dei cavalli.” Testimonianza di Beatrice Monti della Corte, in Maria Nazlé Corinaldi. Memorie di una Lady armena, op. cit.,p.195.

by Giuseppe Munarini