NOTE DE LECTOR | Armen T. Marsoobian : Crâmpeie dintr-o patrie pierdută

Armen T. Marsoobian (n. 1951), armean rezident în Guilford, Connecticut (SUA), este doctor în filozofie, șeful catedrei de filozofie la Southern Connecticut State University, profesor la facultatea Institutului pentru drepturile omului la aceeași universitate. A fost profesor invitat la Facultatea de studii armene de la Columbia University în primăvara lui 2022. Este prim-vicepreședinte al consiliului de administrație la International Association of Genocide Scholars, totodată membru în consiliile de administrație la Columbia University’s Armenian Center, la Yale Genocide Studies Program și la Community Advisory Committee al Programului Alice K. Norian pentru studii armene la Universitatea din Connecticut. Este redactor-șef al revistei „Metaphilosophy” publicată de Editura Wiley. A ținut prelegeri și a publicat articole în domenii ca filozofia morală, studii asupra genocidului, drepturile omului, estetică, fotografie și cinematografie armeană, filozofie americană. A ținut cursuri pe teme ca drepturile omului, studii asupra Holocaustului evreiesc și asupra Genocidului armean, replici literare și artistice la crimele în masă. Colaborează strâns cu departamentul Digital Media & Design de la University of Connecticut pentru un proiect de memorie armeană care include mărturii orale și de arhivă expuse digital sau filmate de studenți. Este membru în Connecticut State Department of Education Advisory Committee pentru studiul Genocidului și al Holocaustului. A fost co-redactor la șapte cărți despre genocid în relație cu memoria, morala, compasiunea, politica, responsabilitatea, reparațiile și criticismul. Marsoobian lucrează strâns cu organizații neguvernamentale din Turcia care sunt centrate pe problemele tratamentului minorităților și responsabilității pentru Genocidul armean.

Cartea sa Fragments of a Lost Homeland: Remembering Armenia (Crâmpeie dintr-o patrie pierdută: Rememorând Armenia), editată în 2015 de I. B. Tauris Publishing la Londra și la New York, este bazată pe cercetări aprofundate făcute de el asupra istoriei familiei lui, Dildilian, ai cărei membri au fost fotografi profesioniști de performanță în Imperiul Otoman. O a doua ediție, amplificată, se află în pregătire la aceeași editură combinată cu Bloomsbury. Marsoobian a organizat expoziții cu fotografii din arhiva Dildilian în Turcia (Istanbul, Ankara, Merzifon, Diyarbakır), în Armenia (Erevan), în SUA (New York, Chicago, New Haven, Storss, Watertown, Glendale), în Marea Britanie (Londra), în Grecia (Atena). Alte expoziții similare sunt în perspectivă în Grecia (Salonic) și în Franța (Valence). O carte însoțind aceste expoziții și intitulată Reimagining a Lost Armenian Home: The Dildilian Photography Collection a fost publicată de aceeași editură I. B. Tauris Publishing în engleză și în turcă. Marsoobian a primit în 2022-23 un fond național pentru a dezvolta o versiune digitală virtuală a expoziției.

Ceea ce a realizat Armen T. Marsoobian este o performanță nu doar personală, ci și  colectivă, deoarece el ca autor a așternut și comasat coerent și cursiv într-un volum o adevărată saga de familie, dar „colaboratorii” săi din aceeași seminție cu el au contribuit cu refacerea faptelor pe baza amintirilor personale. Spre deosebire de alte familii, înaintașii lui Armen T. Marsoobian au făcut relatări despre genealogia lor. Două generații de astfel de martori și-au împărtășit amintirile în lungi memoriale, în scrisori, în jurnale, în înregistrări audio și video. Povestirile lor acoperă o durată de 50 de ani care cuprinde trei momente fatale în istoria armenilor din Imperiul Otoman: perioada până la masacrele hamidiene din 1894-96, deportarea și masacrarea armenilor în 1915-18, masacrarea și expulzarea armenilor din Imperiul Otoman în cursul războiului civil pentru independență din 1919-23. Familia Dildilian et co. a reușit să supraviețuiască acestor încercări, mai mult – a ascuns și salvat numeroși tineri armeni; la capătul acestor avataruri trăite personal, membrii familiei au părăsit plaiurile natale și au găsit adăpost în țări străine.

Reprodus integral în carte, arborele genealogic al familiilor Dildilian, precum și – prin înrudiri inerente – Der Haroutiounian, Nakkashian, își are înfipte rădăcinile pe o durată de peste două secole și jumătate, de la patriarhul Garabed Mouradentz (1768-1840) până la cel mai recent descendent înregistrat, Armen Tsolag Marsoobian, și își întinde ramurile pe o suprafață generoasă din teritoriul armenesc al statului care avea să devină Imperiul Otoman: Sivas (Sebastia), Marsovan (Merzofan), Bagheș (Bitlis), Zmyurna (Smyrna), Konya, Samsun, Amasya sunt localitățile din care se trag majoritatea membrilor familiilor implicate în înrudiri succesive.

Armen T. Marsoobian, descendent pe line maternă, este fiul lui Alice Dildilian (măritată Marsoobian și unul dintre cei șase copii ai lui Tsolag Dildilian și Mariam Nakkashian), deci nepotul lui Tsolag Dildilian (unul dintre cei 11 copii ai lui Krikor Dildilian, un nepot dintre cei trei ai lui Garabet Mouradentz). Așadar, autorul nostru este nepot al strănepotului șefului de clan. Operația pe care el a dus-o la bun sfârșit demarase pe la mijlocul anilor 1980, când doi unchi de-ai săi (frați ai mamei), Humayag (corect în fonetica armeană Hmayac) și Ara Dildilian, au purces împreună la alcătuirea istoriei ginții lor. Ce îi unea pe aceștia și pe ceilalți a fost pasiunea pentru arta (și meseria) fotografierii: șase Dildilieni o practicaseră, inclusiv Humayag, care avea o colecție de fotografii de familie. Moartea lui Ara și căderea fizică a lui Humayag au împiedicat executarea planului, deși cei doi frați adunaseră un material bogat constând în documente, scrisori, amintiri. Moștenitorul colecției avea să fie Armen cu puțin înainte de moartea, în 1990, a fratelui rămas în viață. Acum, materializarea proiectului devenea o obligație morală, chiar dacă urma să se întindă pe o durată de 20 de ani din cauza altor obligații personale, familiale și profesionale.

Este interesant că fotografia – ca artă sau ca meserie, dar în acest caz mai curând ca meserie – a salvat în bună parte destinul familiei care era solicitată oficial să realizeze comenzi guvernamentale, deci îi făcea pe fotografi necesari în ani dintre cei mai negri. Prețul pe care, totuși, au trebuit să-l plătească membrii familiei a fost apostazia, adoptarea identității turce fiind singura modalitate de a scăpa de urgie și de a rămâne în Marsovan (actualul Merzofan). Mai mult, Dildilienii et co. au izbutit să mântuiască în acei ani 30 de tineri, băieți și fete, până când, în 1923, au fost siliți să-și părăsească nu doar căminele, ci și patria ancestrală, reclădindu-și viața în străinătate.

Cele mai consistente, deși uneori contrazicându-se între ele, sunt memoriile lui Aram și Maritsa, doi dintre cei șase copii ai Haïganouchei (Haiganuș), una dintre cele 11 odrasle ale lui Krikor mai sus menționat. De exemplu, opiniile lor diferă sensibil în privința etimologiei numelui de familie Dildilian. Aram, care la rândul său a scris o biografie a „dinastiei”, povestește că un străbun al său, Garabed, era fierar în Sivas (arta fotografică pe care Dildilienii aveau s-o practice a fost inventată abia în 1839). Pe atunci, Dildilienii se  numeau Keledjian și stră-stră-străbunicul autorului, Garabed Mouradentz Keledjian, era un iscusit fierar. Tsolag, bunicul lui Armen care îi poartă numele, cel mai mare dintre copiii lui Krikor, a povestit familiei în ianuarie 1928: bunicul său, Murad, avea o „Carte a viselor” în care stătea scris că pe la sfârșitul anilor 1700 un pașă militar venise la Sivas și comandase fierarului să-i potcovească cei 400 de cai ai săi în patru zile, altfel avea să fie descăpățânat. Bietul om, pus în fața alternativei, a îndeplinit comanda și a pus marfa la picioarele pașei, care a spus: „Aferim, usta, duel duel mi oldun”, adică „Bravo, meștere, te pricepi de minune la duel duel”, acesta fiind numele dat unor cai iuți de picior de pe insula grecească Militene, în turcește Midillisi. Aprecierea a devenit poreclă, porecla – supranume și s-a încetățenit drept Dildilian.

Maritsa are o altă versiune pentru transformarea lui Keledjian în Dildilian: un bey care avea o cavalerie în stăpânirea sa a adus la fierar o puzderie de cai (Maritsa nu știa numărul lor) și a cerut să fie potcoviți până în zorii zilei următoare; fierarul a reușit să-i îndeplinească porunca și, când s-a constatat că nu era în stare să vorbească fiindcă era de-acum epuizat, beyul, surprins de tăcerea lui, a zis „Dilinle mi nallatın?” (I-ai potcovit cu limba?). Și, cum meșterul n-a putut articula o vorbă, a țipat la el: „Dil, dil!” (Limba, limba!) sau altfel spus: Vorbește! De atunci, fierarul a devenit Dildilian.

În anii 1870, Dildilienii au cunoscut o perioadă de prosperitate și afacerile lor au fost profitabile. În 1888, fotografia a intrat în istoria familiei și timp de 80 de ani avea să joace un rol central în viața membrilor și chiar unul salvator. Era dificil pentru un fotograf să facă o carieră în Sivas, oraș străvechi, dar departe de cosmopolitismul european. În schimb, meseria de fotograf înflorea în capitala Constantinopol, unde ființa studioul Abdullah Frѐres, de faimă internațională, condus de trei frați armeni care în 1862 erau fotografii de curte ai sultanului. Sivasul, însă, se găsea sub prejudecăți patriarhale, de aceea performanța succesului familiei Dildilian este de admirat.

După moartea părinților săi în 1894, Tsolag, aflat la cârma afaccerii, și-a mutat activitatea în Marsovan, care avea o densă populație armeană. Când Aram, fratele lui Tsolag, s-a înapoiat din SUA, unde se stabilise, a preluat afacerea de familie din Konya, în timp ce Sumpad (Smpad) rămânea cu filiala din Samsun. Apoi, pe la sfârșitul războiului, Aram (din memoriile căruia Armen T. Marsoobian avea să citeze copios în cartea lui) va sta în Amasia ca fotograf militar.

O paranteză lirică de vreo trei pagini introduce autorul scriind despre poetul Daniel Varujan, născut în 1884 în satul Prcnik populat de armeni catolici, azi Çayboyu, la nord de Sivas, și victimă a Genocidului: Aram descrie o adunare în Constantinopol la care vorbise Varujan, iar Humayag avea să-i lase moștenire nepotului său de soră, Armen, ultimul volum de poezii ale lui Varujan, Cântecul pâinii, neterminat și al cărui manuscris fusese salvat prin mituire, exemplar dus de bunicul lui Armen în SUA, unde el fusese nevoit să plece din Turcia în 1923. Poeziile – și titlurile lor, Boii, Căpițele, Carele, Lăstarii – îi amintesc lui Armen peisajele din Sivas: „Brusc am realizat că fotografiile bunicului meu captaseră imagini create de Varujan în poeziile lui. Vedeam cu ochii mei ceea ce Varujan pictase cu vorbele lui. Trebuia să știu mai mult și curând i-am identificat pe amândoi, Varujan și bunicul Tsolag, pe același pământ din jurul Sivasului.”

Un subcapitol este rezervat islamizării forțate a Dildilienilor și Der Harutiunienilor – pe care am menționat-o anterior – ca unică soluție de supraviețuire într-o vreme în care ca singură altă opțiune îi aștepta moartea. De data aceasta Maritsa este cea care descrie vizita comandantului militar la familia din Marsovan a lui Tsolag, în ziua de 6 august 1915, pentru a-i avertiza ca în ziua următoare să se convertească, altfel riscând să fie uciși. Este citat și un anume Kiremidjian, care a fost nevoit să scadă numărul armenilor pe care îi putea salva prin islamizare de la 3.000 la 1.200, pentru că un decret guvernamental limitase populația armeană la 5% din totalul locuitorilor din Marsovan. Procesul de epurare etnică a continuat – scrie autorul – decenii după încetarea masacrelor și o dă ca exemplu pe Haïganouch, sora lui Tsolag, care s-a străduit să păstreze identitatea etnică a copiilor ei în ciuda faptului că erau turcizați.

Multe dintre ororile petrecute în timpul Genocidului și expuse de Aram în amintirile lui îi fuseseră relatate de către sora sa, Haïganouch, care în vara lui 1921 a scăpat cu familia ei din Samsun, de asemenea el a primit confirmarea faptelor din Marsovan de la nepoții lui de soră.

Când deviza „Turcia pentru turci” a devenit realitate pentru familiile reunite Dildilian-Der Harutiunian-Nakkașian-etc în noiembrie 1922, sub noul regim naționalist al lui Mustafa Kemal, în fapt la anunțarea avertismentului că toți creștinii, inclusiv grecii și armenii, trebuiau să părăsească țara, în caz contrar urmând să fie considerați turci, cele două familii principale și celelalte înrudite cu ele și-au făcut bagajele și s-au îmbarcat pe vapoare care navigau spre libertate în Occident. Unii s-au oprit – de voie sau de nevoie – la Pireu, alții la Marsilia, alții în Marea Britanie sau mai departe în SUA. Începutul genocidului alb era asigurat.

Armen T. Marsoobian, cum semnează autorul cărții dotat cu inițiala (și cu numele) bunicului, oprește astfel relatarea biografică a familiei sale: „Îmi închei povestea în 1923. Acest an marchează sfârșitul unei călătorii începute multă vreme în urmă cu un fierar în orașul Sivas din Anatolia centrală. (…) Trebuie să-mi termin povestea aici și să vă las, cititorii mei, cu toate aceste amintiri, amintiri care în timp ce scriam această carte au devenit ale mele.”

Sergiu SELIAN

EREVAN — Pe 9 decembrie 2025, „Ruptură și renaștere: O amintire fotografică a rezistenței armene în urma genocidului” a reunit istorici, specialiști în artă și publicul larg în jurul unor fotografii rare și arhive de familie. Expoziția a oferit o explorare vizuală a experienței armene post-genocid, amintită și reevaluată prin fotografie.

Organizată de Uniunea Generală Armeană de Binefacere (AGBU), expoziția a prezentat fotografii de la Biblioteca Nubarian din Paris, arhivele familiei Dildilian și Colegiul Anatolia din Grecia. Multe dintre aceste materiale au fost prezentate publicului pentru prima dată, dezvăluind straturi istorice păstrate anterior în memoria privată.

Invitatul special al serii, Dr. Armen Marsoobian, președintele consiliului consultativ al Asociației Internaționale a Cercetătorilor în Genocid și descendent al familiei Dildilian, în prezent bursier Fulbright la Universitatea Americană din Armenia, a oferit reflecții care au depășit prezentarea unei arhive familiale. Observațiile sale au conectat memoria istorică cu responsabilitatea actuală, începând cu o dedicație pentru peste două duzini de civili și prizonieri de război armeni deținuți ilegal de Azerbaidjan, precum și pentru cei dispăruți după războiul din 2020 și acțiunile militare din septembrie 2023.

Fotografia a fost esențială pentru prezentarea lui Marsoobian – nu doar ca artă, ci ca un act conștient de documentare. După cum a explicat el, arhiva Dildiliană nu este doar un album de familie, ci o înregistrare istorică deliberată a unei epoci, surprinzând viața civică, educația, cultura, rezistența și reconstrucția.

armenianweekly.com

by Sergiu Selian