BEDROS HORASANGIAN : Schimbarea de generație

Șadă kănaț, kichă mănaț ( a fost mult, a rămas puțin…) tot bombănea bunica mea Mariam care s-a suit pe muntele vieții până peste 90 de ani. Și a purtat doliu după fratele ei mai mare, Agop, pe care l-a visat că a murit, fără să-l mai vadă zeci de ani. Bunica la București, fratele Agop la Boston. „De unde știi că a murit ?”, o întreba mătușa mea Siran, sora tatii și nașa mea ( în acte era Hadem, nu știu ce nume mai e și acesta) prin anii 50 din secolul trecut. Când nici pomeneală de corespondență sau telefoane cu America imperialistă din anii aceia. „Așa am visat eu…”, zicea ferm bunica. Și a purtat doliu și i-a tot aprins lumânări și a tot spus rugăciuni în memoria fratelui decedat departe. Erau cinci la început, originari din Agn (Eghine, Kemalie azi, în Turcia) înainte ca drumurile lor să se despartă.  Abia după vreo doi ani a ajuns și pe la noi  vestea că într-adevăr fratele Agop a murit. Faptul că bunica a simțit de la mii de kilometri că fratele ei cel mare Agop s-a stins (ea era următoarea, apoi urma un Garabed, rămas la Constantinopol, Pepron – și ea rămasă în Turcia, cea mai mică fiind tanti Araxi, o vrăbiuță de om, ajunsă la Constanța, soția preotului Baronian, fratele lui Zareh Bâlbul Baronian, tatăl MULT regretatului Arhimandrit Dr. Zareh Baronian) rămâne un mister încă neexplicat. Ale vieții valuri, maluri, zaruri. Khâsmet, destin, voia celui de Sus. Mai toate femeile din neamul meu au trăit mult, nu mă pricep la antropologie sau alte savantlâcuri, dar am senzația, că mai ales la armeni, ele au dus greul unor vieți erodate de multe necazuri, drame și tragedii. Cum, necum sub diverse forme, au făcut ca neamul armenesc să nu piară. Unii vin, alții pleacă. Se schimbă generațiile în mod natural și firesc. Cum constatăm și noi, cei din generația noastră, născută imediat după WW2 se cam duce și frâiele sunt luate de cei mai tineri. În Armenia sau prin lume, pe unde numeroase comunități de armeni – mulți/puțini – duc flamura identității mai departe. Încrederea în tineri nu trebuie să dispară, oricât le place armenilor să bombăne la adresa lor. Biserica a fost și a rămas un punct de reper și de sprijin a identității naționale. Dar sunt extrem de importante și celelalte instituții, de stat sau private, care să sprijine acest efort – uriaș! – de a nu pieri/fi  uitați/rătăciți în colbul istoriei. Hitiții și etruscii și alte popoare s-au pitit prin cărțile de istorie. Armenii sunt prezenți încă pe scena lumii de azi. Păstrarea identității nu este doar îndatorirea bisericii, ci a fiecărei familii. Simon Hollossy, un pictor de extracție armeană din Baia Mare, fiind la studii la Munchen, vorbea singur armenește ca să nu uite limba. Eu casc gura la comicăriile lui Vahe Berberian pe internet și râd cu poftă că înțeleg ce spune. Ce voiam să spun? Că armenii nu se lasă scoși din istorie. Mereu vin, vor veni alții să perpetueze destinul și identitatea unui neam. Bunicul mi-ar fi spus Kaffa șișiorsun…Atenție, nu mă mai bate la cap…, pe turcește. Multilingvismul nu strică niciodată.

by Bedros Horasangian