NOTE DE LECTOR | Denis Donikian : Mică enciclopedie a Genocidului armean ՄԵԾ ԵՂԵՌՆ [MEDZ YEGHERN]

Denis Donikian (născut la 19 mai 1942 în Viennes, districtul Isѐre din Franța) este o personalitate armeană complexă, nu în ultimul rând activist și militant social, un creator multilateral și prolific, care abordează numeroase și variate domenii artistice: eseist, poet, prozator, dramaturg, traducător, pictor, sculptor. Este mezinul dintre cei trei copii ai unei familii de supraviețuitori din Malatya (Armenia apuseană, azi în Turcia de est). Părinții lui nu vorbeau despre Genocid, discutau între ei în turcă și foloseau doar noțiunea eufemistică axor (աքսոր – exil). „Subconștientul meu – spune Donikian – s-a format din vorbele nerostite.” Bunica lui, Djohar Tjetakian, salvase din incendiul unei piețe caseta cu bani a unui kurd avut care drept recunoștință a luat-o apoi sub protecția sa. Primarul orașului Malatya, Mustafa ağa Aziz oğlu, a făcut scăpați numeroși armeni în cursul deportărilor, opunându-se ordinului de dislocare a familiilor locale (la cât de abundent și de des îi pomenim pe torționarii și ucigașii poporului armean, merită să-i amintim uneori și pe puținii oameni de bine care au existat în populația turcă). Primarul a fost ucis de unul dintre fiii săi pentru că îi salva pe „ghiauri”.

Întrucât armenii din Imperiul Otoman erau luați sub protecție de către cardinalul Angelo Maria Dolci, vicar apostolic de Constantinopol, părinții lui Denis s-au convertit la catolicism în speranța că vor fi cruțați. Ei – Takuhi și Iskender – au părăsit Malatya pe catâri, plecând din Alep la Beirut. Când autoritățile libaneze au trebuit să-i stabilească identitatea, Iskender a absentat și ca urmare a fost numit „Fiul lui Dono”, de unde ulterior numele de familie Donikian, în locul celui real, Keșișian. El a plecat singur în Franța, unde, după ce a locuit și lucrat în diferite localități, în cele din urmă a deschis o măcelărie în Vienne. Franța a încetat imigrarea din Orientul Mijlociu în 1924 și ca atare unchii și mătușile lui Denis, rămași în Alep, s-au „repatriat” plecând în 1947 în Armenia sovietică.

Donikian a scris prima sa poezie, închinată părinților lui, în armeană, pe când era – în anii 1953-58 – elev la Colegiul Samvel-Murat din Sѐvres al călugărilor armeni catolici mkhitarieni. Cele dintâi creații literare ale sale publicate au apărut în revista „Lien et Art” (1961-65), pe care el o fondase împreună cu doi prieteni. La 21 de ani, s-a angajat la Centrul de studii armenești din Paris, condus de Dr. Georges Khayiguian, unde el și colegii săi au elaborat un manifest dedicat semicentenarului Genocidului și au sugerat comercianților armeni să-și închidă prăvăliile în ziua de 24 aprilie 1965. Denis a absolvit facultatea de literatură modernă în 1969 și a plecat în Armenia cu o bursă, sub pretextul studierii literaturii armene, în fapt ca să se documenteze pentru a scrie o carte intitulată Ethnos despre traiul cotidian în republica sovietică. S-a întâlnit clandestin cu Serghei Paradjanov la Tbilisi și a publicat interviul rezultat în cartea sa Les chevaux Paradjanov. A lucrat ca profesor de franceză la Kiev și la Universitatea din Dalat (Vietnamul de Sud).

A călătorit mult în Europa, în SUA, în Orientul Mijlociu, în Oceanul Indian, însă Armenia i-a rămas principala sursă de inspirație. În anii 2009-11, a efectuat călătorii de investigații în Syunik, în Tavuș, în Zanghezur, pentru a cerceta prin întâlnirile cu localnicii starea morală a țării. Ca observator din partea organizației Transparency International, a fost martor la evenimentele din timpul alegerilor prezidențiale, soldate la 1 martie 2008 cu reprimarea dură a demonstrației antiguvernamentale din Erevan. Această experiență i-a furnizat material pentru câteva cărți: Le peuple haï, Un nôtre pays, Hayoutioun, chronique d’une Arménie virtuelle,Vidures. La începutul anilor 2000, a participat activ la dialogul armeano-turc, a luat parte ca redactor-șef și cronicar la discuțiile pe internet la Yevrobatsi.org, o fereastră armenească în  Europa, în contextul unui eventual acces al Turciei în Comunitatea Europeană. Împreună cu francezul de origine turcă Michel Atalay, a inițiat o comemorare anuală în fața statuii lui Komitas din Place du Canada în Paris, care s-a ținut în anii 2007-11. Continuă să militeze pentru recunoașterea Genocidului și este cosemnatar al unei petiții colective care cere promovarea unui dialog cu societatea civilă din Turcia.

A fost tradus în armeană, în germană, în spaniolă. Pe lângă numeroasele lui cărți,  a scris puzderie de articole și a avut intervenții la posturile de radio și pe internet. A fost distins cu Premiul Armenia al Fundației Bullukian din Lyon în 1994. În 2012, a părăsit definitiv atelierul său de artist plastic, din cauza unei boli profesionale survenite în cursul procesului de creație prin contactul cu substanțe chimice nocive.

Una dintre cele mai importante lucrări ale lui Denis Donikian – dacă nu chiar cea mai importantă – este Petite encyclopédie du génocide arménien (Geuthner, 2021), cu subtitlul Մեծ Եղեռն [Medz Yeghern] scris taman așa pe copertă. Acest subtitlu traductibil prin Marea urgie/Marea năpastă/Marea crimă/Marea catastrofă sau cum mai doriți este o sintagmă consacrată de la o vreme, dar cu care, folosind-o ei înșiși și răspândind-o cu voluptate printre străini, pentru care originalul are doar o rezonanță exotică, armenii își fac singuri un deserviciu (am argumentat mai pe larg altcândva), deoarece ea – substituind noțiunea Genocid – nu face decât să contribuie la ignorarea acestui din urmă termen, în vreme ce, pe de altă parte, ne străduim din răsputeri să-l impunem pentru a fi recunoscut ca fiind cel mai adecvat.

Cât privește titlul, nu îl suspectez de autoironie și nici de subestimare pe autorul acestui volum monumental de 660 de pagini și cu dimensiuni spațiale de 21,5/28,5/5,5 cm, dar îmi pare bizar calificativul „mică” pentru o scriere masivă cu pretenții enciclopedice. Cum chiar bizară este absența, dintr-un op altfel generos și grațios ilustrat cu fotografii sepia de toate categoriile, a unei hărți, barem 1 (una) bucată, cel puțin pentru inocenții care se vor fi întrebând „unde-i Armenia asta?”. Deocamdată, însă, epuizând observațiile cârcotașe, să trecem la aprecieri pozitive pe deplin meritate de efortul depus.

Ceea ce e enciclopedic în cartea lui Donikian este nu succesiunea alfabetică a explicitării unor noțiuni legate de Genocid (pentru că nu așa a fost conceput volumul), ci desfășurarea cronologică a evenimentelor împărțite în patru mari perioade (hamidiană, ittihadiană, kemaliană, modernă) și, în funcție de această periodicizare, consemnarea subiectelor gândite de autor ca atare și integrate unor subcapitole tematice (de pildă, Instalarea armeană în Imperiul Otoman, Realități sociologice ale prezenței armene în Imperiul Otoman, Călătorii în Armenia pe la început și Exilul și dispersara armenilor, Comemorări și tentative de reconciliere, Genocidurile secolului XX prin textele lor pela sfârșit, iar între ele, citând la fel de aleatoriu, Procesul de aneantizare a armenilor: ideologie și executare, Geografia Genocidului, Genocidul: literatura martorilor, Genocidul și negaționismul, Genocidul armenilor și distrugerea patrimoniului lor, Armenii după 100 de ani). Să menționăm, prezent aici exemplificat în cadrul literaturii Genocidului, romanul lui Varujan Vosganian, Cartea șoaptelor, alături de alte scrieri, majoritatea în franceză.  

Este interesant de originală conceperea subcapitolelor ca texte independente, ele însele purtând în chip de conglomerate titluri tematice și întinzându-se pe nu mai mult de câte o pagină, la rândul lor fiind compuse din paragrafe individuale numerotate mai întotdeauna până la 5 (rareori 4) și care constituie, astfel, cea mai mică subdiviziune a volumului. Aici găsim subiecte ca Penalizarea negării Genocidului?, ONU și Genocidul armenilor, Genocidul și insuficiența semantică, ba chiar Agos, Haratch, ziar armenesc plus fotografia directorului acestuia, Chavarche Missakian, iar două pagini succesive sunt rezervate editorului turc disident Ragıp Zarakolu, care de altfel semnează prefața cărții atât în franceză, cât și în turcă. Desigur, autorul își ia partea leului cu o introducere sugestiv intitulată Pasiunea și răbdarea armenilor, pentru ca imediat după aceasta să ne familiarizeze cu formula subdiviziunii de cinci/patru paragrafe într-un prolog de o pagină intitulat Genocidul nepedepsit al armenilor (alt titlu elocvent!).

Fără a mai detalia ceea ce este oricum detaliat în enciclopedia lui Denis Donikian, la prima vedere și apoi la următoarele contacte vizuale, scrupuloase și atente, se impune ca evidentă o constatare plină de respect și de admirație: lucrarea – fie ea mică sau mai puțin mică – este o sursă mustind de informații și de date și doar structura ei „tehnică” o face nu dificil de abordat, însă îngreuind accesul pentru a fi găsit un anumit subiect și, din acest unghi, tabla de materii și listele de nume, de toponime, de citate, de fotografii etc din anexe au rostul de a înlesni cunoștința lectorului cu această încă o prezență în literatura de specialitate a Genocidului. Altfel afirmat, nu ne rămâne decât să perseverăm până la victoria finală a bătăliei noastre nici donquijotească și nici „à la Avarayr”, ci total îndreptățită împotriva amneziei și ipocriziei. Este nu numai un drept, dar și o datorie, iar Denis Donikian nu e singurul sau ultimul care să fi înțeles și asumat acest adevăr, ci pur și simplu unul de care trebuie să se țină seamă.

Sergiu SELIAN

by Sergiu Selian