NOTE DE LECTOR | Benny Morris & Dror Ze’evi : Genocidul de treizeci de ani

Benny Morris (n. 1948) este istoric evreu, fost profesor emerit la Departamentul pentru studiul Orientului Mijlociu la Universitatea Ben-Gurion a Negevului în Beershiba. S-a născut într-un kibbutz din Israel, părinții săi fiind imigrați din Marea Britanie. A studiat la Universitatea evreiască din Ierusalim și la Cambridge, unde a obținut și doctoratul în istorie europeană modernă. A locuit o vreme în New York, unde tatăl său, diplomat, istoric și poet, lucra pentru Ministerul de externe. A servit în Forțele de apărare a Israelului și a fost rănit în Egipt, după care a fost trecut în rezervă până în 1990. În anii 2015-18, a fost profesor invitat la Georgetown University din Washington. După absolvire la Cambridge, a fost corespondent al publicației „The Jerusalem Post” timp de 12 ani și în acest timp a cercetat arhivele guvernamentale din Israel, documentându-se pentru viitoarele sale scrieri de esență istorică, în principal având ca subiect conflictul arabo-sionist. A mai colaborat la „The Guardian”, „New York Times”, „New Republic”, „New York Review of Books”. A dovedit obiectivitate în analizele sale, a fost chiar critic la adresa guvernului Netanyahu și în general față de politica de ocupare și populare a teritoriilor palestiniene, pentru care a suferit și o scurtă detenție. A fost distins cu National Jewish Book Award pe anul 2008 pentru cartea sa 1948: O istorie a primului război arabo-israelian.

Dror Ze’evi (n. 1953, Haifa) este istoric, interesat în studiul istoriei politice, sociale, culturale a Imperiului Otoman, a Turciei și a Levantului. Tatăl lui a fost director-adjunct al Mosadului. El a petrecut câțiva ani în Franța și în Marea Britanie. A fost ofițer de contrainformații în IDF (Forțele de apărare a Israelului) până în 1983 și apoi rezervist cu grad de locotenent-colonel. Are doctoratul la Universitatea din Tel-Aviv, cu o teză despre Ierusalimul secolului XVII. Este cofondator al Departamentului de studiu al Orientului Mijlociu la Universitatea Ben Gurion a Negevului (director în anii 1995-98). A luat parte la înființarea Centrului Chaim Herzog pentru studiul Orientului Mijlociu și diplomație (director în 1997-2002). A făcut parte din grupul care a relansat vechea Societate Orientală din Israel, rebotezată MEISAI (Asociația israeliană de studii ale Orientului Mijlociu și islamice), fiind președintele ei în anii 2006-09. Este fondator, în 2014, al Forumului israelian pentru gândirea regională.

Cei doi istorici evrei israeliți au publicat ca autori volumul masiv de peste 650 de pagini ilustrate The Thirty-year Genocide (Genocidul de treizeci de ani), cu subtitlul Turkey’s Destruction of Its Christian Minorities, 1894-1924 (Distrugerea de către Turcia a minorităților sale creștine, 1894-1924), care a fost editat de Harvard University Press simultan la Cambridge, Massachusetts și Londra în 2019.

Principalul cap de acuzare a Turciei, în interpretarea autorilor, este faptul indubitabil că persecutarea până la ucidere în masă a cetățenilor creștini ai Imperiului Otoman la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX a constituit o campanie de exterminare sinonimă cu un genocid. Ca argument, masacrele hamidiene și genocidurile armean, grec și asirian se constituie într-un tot, un eveniment unitar având drept obiectiv comun eliminarea minorităților creștine din imperiu. Se apreciază că în Turcia anului 1894 trăiau acolo cinci milioane de creștini, totalizând 20% din populație, din care în 1924, deci după treizeci de ani, răstimp în care două milioane au fost uciși de musulmanii majoritari, aveau să rămână doar câteva sute de mii. Consecvența genocidală este dovedită de existența în decursul vremii, cu mici variații, a unei matrici identificate de autori: mai întâi erau vizați bărbații de vârstă militară și cei cu personalitate proeminentă, iar ulterior femeile și copiii. Ca și alți specialiști înaintea lor, Morris și Ze’evi menționează ca factori primari determinanți ai genocidurilor islamismul și fundamentalismul religios, care urmăreau ca scop întemeierea unui stat pur musulman. Este semnificativ, din acest punct de vedere, că supraviețuitorii acestui program anihilator au fost în principal cei care au acceptat să se convertească la mahomedanism, singura religie considerată demnă de a fi acceptată.

Conform intenției auctoriale, cartea este divizată în trei părți corespunzătoare celor trei mari perioade analizate ca o succesiune de programe genocidale purtând numele făptașilor de căpătâi: Abdülhamid II (1894-1908), Junii Turci (1908-18), Mustafa Kemal (1918-24). Urmărind această derulare temporală, cititorul este făcut martor la fenomenul dispariției treptate a vieții creștine din regiunea centrală a imperiului. Absența apartenenței celor doi autori la vreuna dintre comunitățile etnice afectate de genociduri le oferă acetora privilegiul obiectivității și deci al credibilității concluziilor lor. Iar ceea ce impresionează cu precădere în această operație de disecare a realității istorice este abundența dovezilor documentare etalate ca piese incontestabile ale dosarului de acuzare. Ceea ce fatalmente a lipsit ca mărturii din cauza limitatei accesibilități la arhivele turcești oricum epurate tocmai pentru a fi făcute inofensive celor aflați în căutarea adevărului istoric este compensat prin studierea documentelor provenind de la diplomați, misionari, turiști, militari imuni la eventuale susceptibilități.

Un aspect nu întotdeauna abordat cu suficientă temeritate de istorici este cel al responsabilității personajului numit tandru „Atatürk” (Tătucul turcilor) pentru că într-adevăr i-a scos pe turci din mâlul în care se scufundau, dar cu prețul aceleiași bineștiute și monstruoase purificări etnice care l-a făcut demn de antecesorii săi întru inițiative genocidale menite să netezească drumul spre un Turan monocrom. Venind după cei care au ținut sus drapelul descreștinării, Kemal și-a asumat obligația de a duce mai departe acțiunea lor, ignorând eventuala sinistră faimă de salubrizant care și-a curățat țara de resturile de populație creștină. În cartea celor doi israeliți, el ocupă pe drept locul pe care îl merită după faptele sale anticreștinești.

Diagnosticul pus de autorii generosului volum asupra motivației deportărilor de civili în decurs de trei decenii pe aceleași meleaguri, deportări care au provocat inimaginabile suferințe în condiții istorice analoage (excluzând pretextul războiului), contribuie la receptarea de principiu a specificului noțiunii de genocid ca una aplicabilă unui anumit segment de etnie torționară. Se poate conchide că violența exterminatoare a perioadei respective ar fi cel mai bine explicată nu printr-o prismă religioasă în sine, ci prin colapsul psihic al vechii ordini ierarhice a otomanismului și islamismului, sub covârșitoarea greutate a presiunii geopolitice și naționaliste. Cartea servește mai mult ca avertisment decât ca informare istorică și de aceea are o valoare premonitorie.

Cert este că, abordând simultan și în paralel mai mult decât un singur genocid, Morris și Ze’evi au făcut un mare serviciu studiului comparativ al genocidului. Este probabil prima oară că armenii, grecii și asirienii fac cauză comună nu în mitinguri și în proteste, ci în paginile unei istorii analitice care găsește pentru ei elemente de asemănare, altele de diferențiere, și le valorifică pentru a le plasa în locurile cuvenite ale victimelor terorii și fanatismului fie el religios sau etnic dintr-o eră care se dorește una a civilizației.

Sergiu SELIAN

by Sergiu Selian