CONVORBIRI LITERARE | „Amazoana” roman de Maria Erzian (Editura Institutul European)

Maria Erzian, Amazoana, Editura Institutul European,

Iași, 2026, 258 pag.

​Încărcată de trăiri, de emoții, de sensuri,

cu exprimări tranșante, semn al unei maturități de construcție epică,

proza Mariei Erzian, prin modul direct de exprimare, pare a fi o adevărată operație,

nu pe cord deschis ci mai degrabă pe corp deschis,

însumând rosturile existenței umane

ca într-un adevărat chihlimbar, sub formă de lacrimă.

Acțiunea romanului „Amazoana” se deschide cu introducerea într-o frumoasă și selectivă atmosferă, ducând cu gândul la o vacanță lejeră prin Nisa, ca imediat autoarea să transfere acțiunea într-o cafenea bucureșteană, într-o atmosferă bine studiată și discret redată de spirit armenesc, pigmentat cu spirit evreiesc. Amazoana, eroina acestui roman, se afundă într-o pânză de traume umane, într-o luptă pentru a supraviețui și mai ales de a viețui, în aceleași condiții ca până la descoperirea bolii de care suferă. Aceasta este esența prozei scrise de Maria Erzian, cea care, deși la primul ei roman are știința de a construi, etajat, pe câteva paliere, cu multă emoție și luciditate, scene deosebite, scene care redau trăiri fundamentale din existența unei femei, pusă în fața unei grave probleme medicale, dar fără a dramatiza inutil această bătălie. Alex, cel care îi este mereu alături reușește, prin scriitura autoarei, să devină un bun sprijin, fără ca efortul lui să fie vizibil. Prozatoarea, cu multă abilitate și discreție stăpânește arta dialogului lacunar, acea drămuire până la jumătatea discursului, reușind să depășească detaliile. Micile șuete pe care le descrie, întăresc ideea de… amazoană prin folosirea gândurilor trunchiate, care de cele mai multe ori sunt doar sugerate. Proza se desfășoară într-o notă colocvială dar nu frivolă. Este parcă o lecție despre terapie, anti și postoperatorie în tentativa de a depăși prăpastia în care te poate arunca o boală, o terapie de natură, mai mult psihologică decât una pur medicală, deși nu lipsesc nici unele amănunte despre boală. Autoarea stăpânește în acest roman arta dialogului, a dialogului deștept, dar nu savant, un dialog comportamental de bună calitate. Pașii, uneori timizi, alteori năvalnici întru cunoaștere, înfrumusețează viața celor două personaje: Maya și Alex, dar și altor personaje, dând cursivitate relațiilor prozastice. Lecțiile de inițiere, peripatetică, în ceea ce înseamnă suportabilitatea unei boli, a suferinței în sine și transformările psihice care cuprind starea unui bolnav, fac parte integrantă din ceea ce se poate decoda din „Amazoana”, cea care este simbolul luptătoarei mitologice, și care, pentru a fi desăvârșită își amputează sânul drept să poată folosi la perfecțiune arcul. Personajul Mariei Erzian împlinește acest ritual, cu teamă la început, cu obișnuință apoi, datorită sprijinului celor din jur și a lui Alex, cel care joacă un rol primordial în această purificare, și cu stoicism până în final pentru a putea fi o adevărată amazoană. Acest roman este și un roman de dragoste, în adevăratul sens al cuvântului, de sacrificiu, de suferință dar și o lecție de prietenie, de umanism atât de necesar în situații limită. Finalul intenționat și total nedrept, l-am ocolit, cu bună știință, pentru a lăsa o rază de speranță personajelor și a le oferi o șansă de a se realiza chiar și atunci când devin …pene. Cred în astfel de proză, cred în puterea ei educativă, dar și în puterea ei de seducție. Maria Erzian dovedește har de prozator și mână de medic de suflete.

Emilian MARCU

„Convorbiri literare” februarie 2026 (nr.362)

by Redactor