BEDROS HORASANGIAN : Henrikh Mkhitaryan și Nikol Pashinyan

Henrikh Mkhitaryan, tata armean, mama rusoaică, fotbalist de talie internațională, actualmente fiind jucător la Internazionale Milano – echipă antrenată de Cristian Chivu, compatriotul nostru – a împlinit 37 de ani pe 21 ianuarie 2026. Un ultim meci din campionatul Italiei, faimoasa Serie A, i-a avut ca protagoniști pe Inter, pe locul întâi în campionatul din anul acesta, și nou promovata Pisa, aflată pe  penultimul loc. A câștigat, după multe osteneli, mai ales în repriza întâi, când Pisa a condus cu 2-0, mult mai titrata Inter, cu 6-2. Ultimul gol fiind dat cu capul de către Mkhitaryan. Cu ocazia asta am aflat – și aici voiam să ajungem – că jucătorul (mijlocaș ofensiv) Mkhitaryan la 37 de ani ai săi a alergat cel mai mult dintre cei aflați pe teren. Se fac astfel de măsurători, nu doar de dragul cifrelor. Nu mai contează dacă 10 kilometri a alergat armeanul sau mai mult. Ideea ar fi că omul s-a ținut de treabă și nu a cedat, jucând în folosul echipei până la fluierul final. S-a ținut tare. De așa exemple avem nevoie. Că trăim în Uniunea Europeană, în Statele Unite sau în Armenia care-și caută o nouă identate. Un nou drum. Unde?  

Între statele de pe harta lumii. După dezastrul războiului dintre Karabagh și Azerbaidjan. Armenii au pierdut un teritoriu istoric dar armenii au rămas, cum necum, mulți-puțini, destui ca să fie un popor.

Nikol Pashinyan (n.iunie 1975) este  Primul Ministru al Republicii Armenia. Fost jurnalist, are patru copii. Ne place sau nu de el, a fost ales prin vot recunoscut internațional. Este liderul unei națiuni care a trecut prin multe și caută să repoziționeze Armenia pe harta lumii. O țară mică, cu resurse limitate, dar nu mai puțin orgolioasă pentru trecutul ei. Suntem armeni. Mulți, puțini ba chiar mai puternici decât ne putem închipui dacă-i punem la socoteală și pe cei răsfirați pe toate meridianele. Când lucram la Arajnortaran prin anii 80 m-am pomenit cu un hai care era din Lahore, în Pakistan. Dumnezeu știe cum ajunseseră ai lui într-o țară care dușmănește tot timpul Armenia și armenii. Și totuși armenii există. Știm dintr-o povestire de Saroyan că nu-i poate învinge nimeni, nimeni. Și nimic. Un vers al lui Paruyr Sevak spune clar, We are few, but we are Armenians. Ca Mkhitaryan, ca generalul Andranik, ca Monte Melkonian, ca Nikol Pashinyan. De ce nu, multă lume bombăne la adresa lui. Gata, ajunge! Biografia lui e pe internet. Încearcă să țină armenimea unită și Armenia să prospere. L-am văzut cu toții la Davos, în Elveția – în primul  rând de demnitari care au semnat Board of Peace pus la cale de președintele Trump. Nu suntem printre admiratorii președintelui american, dar faptul că Pashinyan a schimbat bezele cu Aliev, Președintele azer, este un pas pozitiv pentre stabilirea unui climat de pace și cooperare în Caucaz. Unde batem? Dacă Pashinyan și  Aliev au găsit o cale de împăcare, bazat pe realități concrete și acceptarea unor compromisuri, de ce nu s-ar împăca și da mâna Vehapar Hair de la Ecimiadzin cu Primul Ministru de la Erevan? Dacă Trump se tot laudă că a stins opt războaie, de ce nu am conta pe bunele auspicii ale lui Mkhitaryan să închidă conflictul, păgubos și inadecvat pentru o națiune cu multe belele pe cap? De ce nu ar fi o personalitate, muncitoare, tenace și răbdătoare ca  Mkhitaryan cel care ar stinge un conflict păgubos pentru o întreagă națiune.  Vanitatea și orgoliul duse la extrem devin păguboase. Calmul și priceperea lui Mkhitaryan de a găsi soluții bune pe terenul de fotbal ar putea fi valorificate cu folos și în viața politică. Și mi-am adus aminte de o secvență cu Vehapar. Când a fost în România, în 2012, am fost prezentat  Catolicosului de către vrednicul de pomenire ambasador Hamlet Gasparian. Una, alta am stat de vorbă și între puțini ochi la cocktailul de după slujba de la Arhiepicopia Armeană. Nu am schimbat soarta Armeniei, dar Karekin Hair m-a reținut. După 48 de ore ne revedeam în biserica armenească din Suceava. În drum spre altar unde urma să slujească, Vehapar binecuvânta enoriașii. Ajuns în dreptul meu am spus și eu Binecuvântați Sfinte Părinte Patriarh (Orhnețek Vehapar Hair!). Și înaltul prelat mi-a pus crucea pe piept și mâna pe cap să fiu binecuvântat. I-am zâmbit și i-am spus, obraznic, „Hima mazers noriț kacen…” (Acum o să-mi crească părul din nou…) A rămas câteva secunde blocat de îndrăzneala mea necuviincioasă și apoi, cu mâna care ținea crucea m-a bătut amical pe umăr. Ca sportivii. Un  soi de solidarizare, precum își arată bucuria fotbaliștii după înscrierea unui gol. Nu știu dacă Mkhitaryan îi va împăca pe cei doi lideri ai națiunii armene, dar tare mi-ar place. Și m-aș bucura mult.

by Bedros Horasangian