NOTE DE LECTOR | Julien Zarifian : Statele Unite și Genocidul armean: istorie, memorie, politică

Julien Zarifian, de origine armeană și născut și educat în Franța, actualmente rezident în SUA, este profesor de istorie a SUA la Universitatea din Poitiers (Franța) și membru al Institutului Universitar din Franța (IUF) din anul 2020. Între 2011 și 2022, a fost profesor agregat la universitatea pariziană CY Cergy. A obținut titlul de doctor în geopolitică la Institutul francez de geopolitică al Universității 8 Paris în 2010. A fost bursier Fulbright al Universității Berkeley din California în 2007. Studiază în mod curent politica SUA și investighează cu precădere politica nord-americană în Eurasia, concentrându-se asupra cercetării rolului jucat de lobbyurile etnice în modelarea acestei politici. Este autorul a numeroase cărți și articole de specialitate pe tematici adecvate preocupărilor sale științifice. Face parte din colegiile de redacție ale publicațiilor „Politique Américaine” și „Études Arménienne Contemporaines”.

O recentă și – cel puțin din punctul nostru de vedere – poate cea mai importantă lucrare a lui Julien Zarifian de până acum este The United States and the Armenian Genocide, cu subtitlul atotcuprinzător menționat chiar pe copertă History, Memory, Politics și editată de Rutgers University Press la London și la Oxford în 2024. Volumul face parte din seria Genocide, Political violence, Human rights a Centrului pentru studiul genocidului și al drepturilor omului și a fost redactat de Alexander Laban Hinton, Nela Navarro și Natasha Zaretsky, ceea ce nu dăunează câtuși de puțin prestigiului auctorial al lui Zarifian, ci dimpotrivă: truda obstinată a istoricului se cuvenea parafată cu o supervizare egal de scrupuloasă asupra unei cărți dense și migălite. Densă pentru că cele 310 pagini mărunt scrise (inclusiv 70 de pagini de note explicative și o bibliografie de circa 320 de titluri) însumează o impresionantă cantitate de informații. Și migălită pentru că aceste informații sunt culese, stocate, arhivate, comentate, interpretate cu minuțiozitate și cu acribie în scopul demonstrării convingătoare a unui adevăr oricum evident: SUA nu au dorit vreme îndelungată să recunoască oficial realitatea existenței Genocidului armenilor. Lectorul care va parcurge cu răbdare această relatare istorică va fi – dacă nu este aprioric – un partizan câștigat pentru cauza armeană.

Zarifian își face cu prisosință datoria de istoriograf consemnând ca un scrib conștiincios într-un jurnal ținut la zi faptele și intențiile pendinte de dezbaterea asupra Genocidului și petrecute la Casa Albă și la Congres, dar și în împrejurimi. Titulatura capitolelor (părți) este ea însăși revelatoare pentru succesiunea cronologică a evenimentelor de altfel oricum detaliate în corpul subcapitolelor (și ele sugestiv titrate): Statele Unite, Armenia și Genocidul armean înainte de Convenția asupra genocidului; Statele Unite și deșteptarea armeană după Al Doilea Război Mondial; Primii pași dintr-o luptă dusă vreme de multe decenii pentru recunoașterea Genocidului armean de către guvernul american (anii 1970-1980); Intensificarea și diversificarea opoziției între facțiunile adepte ale recunoașterii și cele împotriva ei (anii 1990-2000); Spre deplina recunoaștere a Genocidului: epocile Obama, Trump și (timpuriu) Biden; De ce a luat Statelor Unite cincizeci de ani ca să recunoască Genocidul.

Cum o trecere în revistă a analizei istorice făcute de autor în lucrarea sa ar necesita la rândul ei o scriere concurentă ca volum, mă limitez în schimb să spicuiesc din capitolul final Concluzie, care este strict rezumativ, câteva pasaje pentru a pune astfel cap la cap ideile și aserțiunile reprezentative altfel desfășurate cu generozitate de-a lungul cărții:

„Așa cum au afirmat Samantha Power, fost ambasador al SUA la ONU, și John Evans, fost ambasador al SUA în Armenia, recunoașterea Genocidului armean a fost pentru Statele Unite un subiect tabu timp de peste cinci decenii. Aflată la răscrucea politicilor externă și internă, ea reprezintă un caz exemplar de continuitate în politica SUA. Indiferent de înclinarea politică dominantă la Casa Albă și în Congres sau de contextul geopolitic, autoritățile din Statele Unite au menținut o politică de nerecunoaștere a Genocidului armean de la sfârșitul anilor 1960 până la recunoașterea oficială enunțată de președintele Biden în 2021. Această politică de nerecunoaștere, care nu este echivalentă cu o negare activă, ci mai curând încerca să evite chestiunea și – ori de câte ori acest lucru se dovedea imposibil – să evite sintagma «genocid» în caracterizarea ei, a fost aspru criticată, în special de către armenii din America. Ea și-a avut chiar suporterii săi.

Există trei aspecte izbitoare ale acestei politici și ale constrângerii impuse de ea de-a lungul deceniilor. Primul este acela că după o perioadă de relativă uitare a urmat o politică de sprijinire a armenilor imediat după Genocid. Acest sprijin a fost politic și umanitar și a avut o puternică susținere populară. În perioada aceea și în deceniile ulterioare, masacrele, caracterul lor planificat și masiv nu au fost contestate. Era limpede că armenii fuseseră masacrați pentru a fi fost cine erau ei, pentru originea lor etnico-religioasă, și că autoritățile turce otomane erau cele care organizaseră și făptuiseră masacrele. Faptul că armenii otomani fuseseră victimele a ceea ce urma să fie denumit genocid, cuvânt conceput în timpul celui de Al Doilea Război Mondial și folosit ulterior, a fost evident pentru Statele Unite.

Al doilea aspect izbitor al acestei politici îndelungate vreme de decenii de nerecunoaștere a genocidului este acela că autoritățile federale americane, în special ramura executivă, și-au menținut poziția în ciuda faptului că studiile de specialitate de după anii 1980 au confirmat fără ambiguitate natura genocidală a masacrelor din 1915 și în pofida recunoașterii acestei realități de către numeroase state, organizații și instituții.

În sfârșit, această politică a persistat în ciuda considerabilelor, neobositelor eforturi ale armenilor americani. Organizați în principal în jurul a două structuri de lobby, americanii de origine armeană, puțini ca număr, dar răspândiți în toate Statele Unite, au făcut din recunoașterea genocidului din partea țării lor adoptive o chestiune de principiu. Ei au efectuat o activitate de lobby în fiecare centru al puterii politice americane, la toate nivelurile. Deși confruntați cu un lobby puternic din partea Turciei, totuși au avut sprijinul a numeroși legislatori și au fost deseori pe punctul de a obține declarația Congresului de recunoaștere a Genocidului. În cele din urmă, au obținut-o după un număr incalculabil de bătălii în Congres, prin votul istoric din 2019.

[…]

Această carte abordează în profunzime fazele lungi, întinse fiecare pe o durată de câteva decenii. Cea dintâi a fost inițiată la sfârșitul secolului XIX și a durat până în anii 1920. Ea a reprezentat o perioadă de apropiere a Statelor Unite de armeni și de sprijinire a acestora, îndeosebi în cursul catastrofei din 1915. Apoi, din anii 1920 și 1930 până în anii 1960, armenii și Genocidul au căzut într-o relativă uitare la Washington DC, în ciuda conceptualizării crimei de genocid în timpul celui de Al Doilea Război Mondial și după aceea, și în pofida faptului evident până și arhitectului-șef al conceptului, juristului Raphael Lemkin, că masacrele armenești din 1915 cădeau sub incidența definiției de genocid. În cursul acelor decenii, s-a dezvoltat o apropiere progresivă și apoi una spectaculoasă între Statele Unite și Turcia. A urmat un alt îndelungat proces, în care, în termeni largi, cele două tendințe s-au opus una alteia. După comemorarea din 1965 a cincizeci de ani de la Genocid, Chestiunea armeană, în principal legată de recunoașterea Genocidului, a fost smulsă din uitare de armenii americani, însă Turcia, care avea relații strânse cu autoritățile din SUA, s-a opus vehement recunoașterii și a fost capabilă să-și impună punctul de vedere la Washington DC. În anii 1970, ramura executivă, nevoită să adopte o poziție, a optat pentru o politică ambiguă de nerecunoașere a Genocidului, situându-se până la un anumit punct pe aceeași linie cu politica negaționistă a Ankarei. Această poziție a fost inacceptabilă pentru armenii americani, care au declanșat o campanie de obținere a unei recunoașteri oficiale a Genocidului din partea guvernului SUA, ceea ce la rândul său a declanșat o reacție a Turciei și a aliaților ei din capitala Statelor Unite. Aceasta a dus la o bătălie pentru putere, lungă de decenii, între cele două tabere, care s-a încheiat cu recunoașterea Genocidului în ambele camere ale Congresului în 2019 și cu confirmarea oficială a Genocidului, exprimată de președintele Biden într-o declarație făcută în anul 2021.

În anii 1970 și 1980, pentru armenii americani ar fi fost suficientă o poziție clară a ramurii executive în favoarea recunoașterii genocidului. Însă în urma numeroaselor semnale negative trimise de guvern, mai ales de la Departamentul de Stat, a devenit limpede că acesta nu era pregătit să recunoască masacrarea armenilor otomani drept genocid. Ca atare, armenii americani, în particular cei care conduceau efortul de lobby, în primul rând Armenian National Committee și Armenian Assembly of America, au început să lupte pentru recunoașterea Genocidului în Congres prin intermediul legislației. Ei știau că legislația care avea să recunoască Genocidul ar fi fost un mesaj puternic de recunoaștere oficială de către SUA. Pragmatici fiind, au știut că era mai ușor de convins Congresul decât guvernul. Această abordare s-a dovedit a fi în același timp corectă și greșită. Corectă, fiindcă ei au obținut curând sprijinul ferm al unor membri ai Congresului (prin numeroase texte aprobate de Camera reprezentanților și alte câteva trecute prin comitetele Congresului). Greșită, fiindcă ei nu au putut obține un vot în favoarea unui proiect de lege în ambele camere decât în 2019, iar atunci a fost o rezoluție izolată care nu necesita semnătura președintelui. Cu toate acestea, s-a croit astfel drum pentru istorica proclamație a președintelui Joe Biden în 2021. Este un credit datorat președintelui, care, spre deosebire de președintele Obama, și-a ținut promisiunea făcută în cadrul campaniei sale electorale, răsturnând poziția dăinuind de decenii a executivului.

Motivul pentru care a fost atât de dificil pentru autoritățile Statelor Unite să recunoască Genocidul este unul complex, cu numeroase diviziuni. De importanță centrală a fost determinantul geopolitic legat de Turcia, cel mai des citat argument. Este clar că, dacă n-ar fi existat interesul față de reacția Turciei, Statele Unite ar fi găsit mai lesne o cale de a recunoaște Genocidul. Relațiile americano-turce sunt de natură istorică și au fost extrem de strategice atât în timpul «războiului rece», cât și după el, cu un sprijin puternic la Washington DC. Din cauza sensibilității Turciei la subiectul Genocidului, Statele Unite au fost ezitante în a periclita aceste relații prin recunoașterea Genocidului, ceea ce i-ar fi adus prea puțin câștig imediat geopolitic sau geoeconomic. Oricum, acest argument geopolitic nu explică pe deplin îndelungata politică de decenii a SUA asupra recunoașterii și ea trebuie studiată și în lumina altor factori determinanți. Unul predominant este cel de lobby. Încă de la începutul bătăliei pentru obținerea recunoașterii Genocidului, armenii americani s-au confruntat cu un lobby turcesc puternic, diversificat și bine sponsorizat.

[…]

Pe lângă factorii geopolitic și de lobby, nerecunoașterea Genocidului armean trebuie privită în contextul mai larg al politicii SUA de amintire și comemorare a trecutului în general și al paginilor întunecate din istoria americană în particular. Nerecunoașterea Genocidului armean de către Statele Unite și dificultatea acestora de a se confrunta cu propria lor istorie sunt strâns îngemănate. Ambele țări, SUA și Turcia, și-au întemeiat statele pe distrugerea și pe înrobirea grupurilor lor minoritare, ceea ce trebuie avut în vedere, și nu este o coincidență că americanii conservatori și în special cei din sud s-au aflat printre oponenții aprigi ai recunoașterii Genocidului armean în Congres.

[…]

Susținerea rezoluțiilor armenești a fost aproape sistematic bipartizană, dar cantitativ și deseori calitativ a predominat cea democrată. Republicanii și democrații conservatori, cei mai mulți din sud, au fost mai ezitanți în susținerea vreunei comemorări oficiale a Genocidului armean. Ei aveau miriade de motivații, dar unii invocau similitudini cu soarta africanilor americani în perioada sclaviei și a segregației. Tragica istorie a americanilor africani și a celor nativi în Statele Unite a fost uneori menționată de oameni care nu erau împotriva rezoluțiilor privind Genocidul armean sau de oameni care li se opuneau pe temeiul argumentului că Statele Unite trebuiau să-și accepte propria istorie înainte de a judeca istoria altor națiuni. Totuși, alții (care câteodată erau aceiași cu cei care se refereau la paginile întunecate din istoria SUA când se opuneau recunoașterii) insistau de asemenea că «istoria trebuie lăsată istoricilor».

Acest argument omitea faptul că atât Congresul, cât și executivul se confruntă în mod constant cu trecutul, lucru indispensabil în abordarea complexității prezentului și în imaginarea viitorului. Ideea a fost sintetizată de William Faulkner în faimosul citat din romanul său Recviem pentru o călugăriță: «Trecutul nu este niciodată mort. Nici măcar nu este trecut.» Sau într-un mod mai savant se regăsește în vorbele specialistului în științe politice Herbert Hirsch: «Modul în care rememorăm fapte din trecut are un profund impact asupra a ceea ce urmează să facem și asupra felului nostru de a trăi. Memoria este, așadar, un fenomen politic distinct și solicită pe cât posibil o analiză a celui mai important aspect al comprehensiunii politice.» Argumentul «istoria trebuie lăsată istoricilor» poartă un mesaj primejdios pentru aceia din Statele Unite care consideră și uneori pretind ca o poziție clară asupra paginilor dificile ale istoriei Americii și lumii întregi să fie luată de cei care reprezintă statul și națiunea. În esență, pesemne că acesta este factorul cel mai problematic în nerecunoașterea Genocidului armean de către Statele Unite: evitarea recunoașterii tinde să se sustragă faptului că, în vreme ce recunoașterea a implicat o decizie politică de dimensiuni geopolitice, pe de altă parte în mod direct și personal ea îi privește pe indivizi. Opțiunea de a nu recunoaște genocidul armean a afectat demnitatea și a provocat identitatea americanilor de origine armeană, de asemenea a tulburat pe mulți alții, ceea ce explică tenacitatea cu care armenii americani au acționat, la aproape cincizeci de ani după primele tentative oficiale, ca să modifice poziția guvernului federal al Statelor Unite, care într-un final nici nu a pierdut mare lucru procedând astfel.”

Sergiu SELIAN

by Sergiu Selian