OBSERVATOR CULTURAL | Paul Cernat : Dare de seamă despre Bedros Horasangian 

Cine deschide „ediția integrală“ de la Editura Cartex a romanului Sala de așteptare de Bedros Horasangian avînd deja în minte edițiile sale anterioare (1987, 2002) va fi, probabil, surprins să descopere un text substanțial diferit, dificil de recunoscut: aproape dublu (840 pagini format A4), de o masivitate care impresionează și descumpănește. Nu e totuși ceva neobișnuit la noi, mai ales în ultima vreme: în răspăr cu prejudecata curentă potrivit căreia masivitatea nu mai rentează, cîteva dintre cele mai substanțiale ficțiuni autohtone apărute în ultimii ani – sau chiar în ultimele luni –, cum ar fi Ceilalți de Ion Manolescu, Solomonarul și Orfanii de Florin Chirculescu, Mersul trenurilor din gara Fumărei al de curînd plecatului dintre noi Virgil Tănase, fără a mai vorbi de Theodoros-ul lui Mircea Cărtărescu, sînt de dimensiuni comparabile (ar fi instructiv de făcut nu doar un inventar al ficțiunilor-mamut din literatura contemporană, ci și un examen al lor din unghiul receptării). Ne aflăm, cu acest fenomen, la antipodul refuzului romanului masiv de acum patru decenii și jumătate, cînd, pe fondul surplombării mitologiilor triumfaliste ale ceaușismului, optzeciștii denunțau „autoritarismul“ romanului total în favoarea prozei scurte și a textualității modulare; un refuz pe care ei înșiși, în postcomunism, l-au depășit (secondați de urmașii lor nouăzeciști: Radu Aldulescu, Daniel Bănulescu, Florina Ilis, Sebastian A. Corn/Florin Chirculescu, Ion Manolescu ș.a.). Mai întîi prin romanul intercultural Femeia în roșu al trioului Mircea Nedelciu-Adriana Babeți-Mircea Mihăieș, prin Frumoasa fără corp și Pupa russa de Gheorghe Crăciun și joyceanul Coaja lucrurilor… de Adrian Oțoiu, prin cosmoficțiunile vizionare Orbitor și Solenoid ale lui Mircea Cărtărescu, pînă la ultimele romane ale lui Alexandru Vlad (romanul inundațiilor din Ploile amare) și Daniel Vighi (Trilogia Corso, acesta – „sintetizînd“ trei romane preexistente distincte), iar lista poate continua. Nu mai avem de-a face, desigur, cu acel „roman monumental“ de tip realist-clasic sau realist-modern, discutat cîndva de Ion Ianoși în legătură cu prozatori precum Tolstoi, Dostoievski sau Thomas Mann și emulat la noi de Marin Preda sau (în cu totul alt registru) de Nicolae Breban, ci de un nou tip, caleidoscopic, de megaficțiune globală și locală. La urma urmei, publicul cititor de ficțiune românească a devenit tot mai „nișat“, iar volumele solide impun mai mult decît „lamele de ras“, care nici ele nu prea vînd…    

Salutînd curajul Editurii Cartex și al lui Lucian Pricop de a-și asuma riscurile unei atari întreprinderi (în cadrul unei serii de autor) deloc comerciale, dar meritorii, în care au mai apărut volume noi precum microromanul Laptopul lui Dr. Love (2022), prozele greu clasificabile ale „migranților“ din Berlin, Berlin (2023) și, recent, „povestirile despre moarte“ din De ce dorm caii în picioare și cămilele culcat? (2025), nu pot să nu remarc faptul că, din păcate, lipsesc orice precizări menite să explice geneza noii construcții romanești. Căci Bedros Horasangian a amalgamat în burta încăpătoare a acestui „chit“ (un labirint subteran al istoriei și istoriilor recente), într-un ansamblu care se cere a fi analizat cu atenție, nu doar romanul omonim amintit – navă-amiral a operei sale și apariție majoră, alături de Dimineață pierdută, a prozei românești din deceniul nouă –, ci și două romane post-decembriste adiacente, care-i adaugă elemente istorice nepublicabile în anii comunismului: Zăpada mieilor (Editura Cartea Românească, București, 1996) și Obsesia – cine l-a ucis pe Olof Palme (Editura Mentor, București, 2002). Ceea ce ar putea deschide o discuție teoretică despre rescrierile post-totalitare ale unor romane, fenomen invers continuărilor ideologice din anii ’50 ale unor romane interbelice semnate de autori reorientați (Cezar Petrescu, Ion Marin Sadoveanu, Henriette-Yvonne Stahl etc.). Noua Sală… (reabilitată, era să spun, cu fonduri europene) se lasă azi citită ca o enciclopedie labirintică a istoriei românești recente, cu ambiții și detentă de roman total. O extraordinară metaforă a vieții și, într-un fel, o Arcă a lui Noe. Mă întreb însă, dincolo de legitimitatea concepției menite să unifice pe dedesubt cele trei romane într-unul singur, în ce măsură redimensionarea unei capodopere personale – omologate ca atare de critică – prin ajustarea unor volume aproape nereceptate și destul de autonome va avea efectul scontat. E un pariu riscant (dar asumat) cu receptarea prezentă și viitoare a unei „ediții integrale“ care, deși se intitulează precum precedentele, e totuși altă carte. Îți trebuie o enormă credință în puterea literaturii pentru a sfida lipsa de memorie a prezentului printr-o asemenea concurență făcută vieții. Avem de-a face, în orice caz, cu o apariție editorială majoră, care ar fi meritat primită ca atare de instanțele noastre valorizante, care vor mai fi rămas. S-ar putea glosa mult despre ce a rămas din critica noastră foiletonistică și despre cum s-a ajuns aici. O excepție notabilă, totuși: elogiul comprehensiv al lui Răzvan Voncu, în România literară, nr. 11, 2025 (Un roman postmodern total). Mai așteptăm…

Pentru că tot aminteam de noua serie de autor, ar fi, cred, de dorit, pentru cititorii mai vechi sau potențiali ai lui Bedros Horasangian, și strîngerea, într-un volum unitar, a integralei prozei sale scurte (Curcubeul de la miezul nopții, Închiderea ediției, Portocala de adio, Parcul Ioanid, Miss Perfumado și De ce dorm caii…); deși conține tot proze de dimensiuni reduse, relativ recentul volum (2023) de la Meteor Press, Trotineta lui Edi. Proze și povestiri dintr-o enciclopedie a armenilor (care a trecut, și el, aproape neobservat, ca și straniul, dar apetisantul mic roman al psihozelor „hotline“ Laptopul lui Dr. Love sau aparițiile cele mai noi), și-ar găsi locul mai curînd într-o nouă ediție a Enciclopediei armenilor, principalul volum postdecembrist al autorului apărînd, din nefericire, într-o perioadă improprie receptării ficțiunii (1994), cînd literații noștri erau mult prea confiscați de implicarea civico-politică. Edițiile vechi ale cărților în speță nu prea se mai găsesc de altfel nici prin anticariate. Cîți mai știu, spre exemplu, de funambulescul Misteriosul om în negru sau Ora melomanului, roman în foarte multe părți (1992)? Și cîți au scris, în epocă, despre el sau despre celelalte cărți „nouăzeciste“? 

În interiorul prozei scurte a generației ’80, generație în care a fost arondat, faute de mieux, de criticii și istoricii literari (deși e vecin, prin vîrstă și tipologie creativă, mai degrabă cu Gabriela Adameșteanu, Adriana Bittel, Radu Mareș sau Mihai Sin; între șaizeciști e vecin cu Constantin Țoiu, iar între optzeciști îl văd cel mai mai aproape de Stelian Tănase, mai mult decît de prietenul Gheorghe Crăciun, cu care Sala… are un instructiv dialog intertextual), autorul face o figură de franctireur: deși narațiunile sale logoreice, simpatic „sucite“ și de o mobilitate impresionantă, mimează cu vervă postmodernismul sau textualismul autoreferențial, nu experimentul rece și tăios-deconstructiv le caracterizează, ci febrilitatea asumării existențiale, uneori tandre, alteori cîrcotașe a textului, voluptatea taclalei „orientale“, a vălurilor și deghizamentelor versatile, a picanteriilor anecdotice virate dinspre comic spre tragic (căci jovialitatea aparentă e o mască a unei amărăciuni de fond), a reflecției etice (nu eticiste) deseori incomode, la care se adaugă un feeling afectiv în linia Cehov-John Cheever-Serghei Dovlatov, cu un clin d’œil-uri către stilul lui Radu Cosașu: o „proză a compasiunii“ concepută ca o suită improvizatorică (autorul meloman e, după cum se știe, și un pasionat al jazzului). Se adaugă – am mai spus-o și cu alte prilejuri – pasiunea pentru interbelici autohtoni afini precum Camil Petrescu, Anton Holban sau Mihail Sebastian, prezenți în intertextul multora dintre scrierile horasangiene. Scrieri care impresionează, înainte de orice, printr-o forfotă debordantă a tragicomediei umane. În ultima vreme, trecut printr-o prodigioasă activitate publicistică de om-orchestră, ficționarul pare să se orienteze tot mai mult spre compoziții „tematice“ scurte, dar pline de capcane (Miss Perfumado, Laptopul lui Dr. Love, Trotineta lui Edi, Berlin, Berlin, De ce dorm caii…). Ele vădesc o remarcabilă capacitate de inovare în interiorul propriei formule. 

În triada prozatorilor români-armeni contemporani: Ștefan Agopian, Bedros Horasangian, Varujan Vosganian (foarte diferiți tipologic și menționați în ordinea vîrstei), autorul Sălii de așteptare are un profil aparte, de arhivar autenticist. Cu mult înainte de puternicul monografism caleidoscopic din Cartea șoaptelor, armenitatea românească și internațională a intrat, pentru prima dată, în literatura autohtonă ca ficțiune identitară – plurală, polimorfă – prin Enciclopedia armenilor. Spre deosebire de sicitatea fantastă, estet-dezabuzată, a lui Ștefan Agopian și de voluptățile fabulatorii ale lui Varujan Vosganian, „domnul Bedros“, cum îi spun prietenii, face figura unui experimentator realist febril care amestecă dezinvolt ficțiunea cu istoria, eseistica și gazetăria de atitudine într-un flux discursiv analitic-problematizant, existențial și livresc, actualist și retro, ironic și sentimental: e un comentator al spectacolului lumii, căruia nimic din ce e omenesc nu-i e indiferent. Apelînd adeseori la „fluxul conștiinței“, care e și un flux al conștiinței morale neliniștite, literatura sa crește din comentariul organizat ca monolog exterior sau interior – dar și din comentariile personajelor care-i fac concurență. Jurnalismul se dizolvă în farmecul vibratil al subiectivității artiste ca zahărul în ceai, atrăgînd, tentacular, povești de viață de pretutindeni, anecdote de tot felul, elemente autobiografice, documente istorice sau fals-memorialistice. Dacă accepți convenția acestor narațiuni, uneori dificile prin caracterul aluvionar, torențial, aglutinant al discursurilor care se întretaie, se ciocnesc, te trimit pe piste false pentru a te recupera mai apoi, nu poți să nu te lași furat de dinamismul lor acaparant; un discurs epic în care umorul ludic și dramatismul tind să se suprapună și din care lirismul (surdinizat) nu lipsește. Jucăuș sau vehement, relativist cîrcotaș sau sentențios-moralizant, mucalit sau melancolic, spiritul de trickster al autorului intră, indiscret și complice, în dedesubturile biografice ale protagoniștilor pentru a aduce la suprafață, dincolo de clișeele care le sufocă existența, partea de unicitate ireductibilă. Insolitul, vorba cu miez, mărunțișurile cotidiene, miracolul unui detaliu semnificativ, o întîmplare care luminează brusc o viață întreagă: totul participă la declanșarea emoției lecturii. Gustul pentru jocul – experimental – de-a documentul „autenticist“ al unor personaje naive e o marcă înregistrată a prozatorului nostru: de la jurnalul impecabil mimat al misterioasei adolescente antebelice din Sala de așteptare, pînă la scrisorile „pacienților“ din Laptopul… Atenția la mărturiile umanului-prea uman constituie calitatea maîtresse a acestui hiperrealism fără frontiere. Amănunt important: de la Enciclopedia armenilor încoace, angajamentul etic și istoric al scrierilor prozastice horasangiene a început să se deschidă tot mai mult către istoria mondială („mare“ și „mică“ deopotrivă), devenind tot mai mult o „literatură a lumii“, dincolo de dimensiunea autohtonă marcată. Bazarul vieții cotidiene (antebelice, interbelice, comuniste, postcomuniste, imediat contemporane) se lasă privit astfel ca un fel de arhivă existențială – a românilor, armenilor, feminităților, migranților, deprimaților și dislocaților de pe toate meridianele; e aici o simultaneitate stereo ca în buletinele de știri ritmate poematic ale lui Radu Cosașu, dar în alt registru, mult amplificată.   

Spun din nou o banalitate: nu avem de-a face doar cu un autor de vîrf, ci și cu un personaj neobișnuit, atașant, care-și trăiește proza fără rest. Căci scriitorul Bedros Horasangian seamănă frapant cu omul (și viceversa) – chiar vocea sa este identică vocii literaturii sale: mimînd retorica scrobită de tip „vechi“, el o subminează mereu cu un zîmbet poznaș, mucalit, de om fundamental bun, neacrit de toxinele nenumăratelor medii pe care le-a străbătut; un om care privește spectacolul istoric sau cotidian cu infinită înțelegere, bonom-melancolic și cu un fel de înțelepciune a firescului. Nu vreau să-i fac acum un portret extins, deși mă simt tentat: las asta pentru o aniversare rotundă. Simt în schimb nevoia de a sublinia, la finalul acestei dări de seamă, mesajul profund uman(ist) al scrisului său și al felului său generos de a fi: bucuria de a trăi pînă la capăt, în pofida tuturor nefericirilor și vicisitudinilor, inepuizabila frumusețe a acestei lumi.

Paul CERNAT

observatorcultural.ro

by Mihai Stepan Cazazian