Vartan Giacomelli, Le ali della Chimera (Aripile Chimerei).

Viața și faptele lui Antonio Surian, armeanul venit din Levant care a cucerit Veneția

Vartan Giacomelli, Le ali della Chimera (Aripile Chimerei). Viața și faptele lui Antonio Surian, armeanul venit din Levant care a cucerit Veneția. Cu o notă introductivă de Antonia Arslan, Edizioni Zacinto, Milano, 2025, pp. 130[1].

Această captivantă și atrăgătoare carte, capabilă să evoce imagini, sentimente și curiozitate, cu siguranță nu lasă pe nimeni indiferent.

A fost prezentată la Padova, Milano și San Lazzaro, la Mănăstirea Părinților Mechitaristi, în prezența Excelenței Sale Înalt Prea Sfințitul Monsenior Boghos Levon Zekiyan, Arhiepiscop Emerit de Istanbul[2], a Starețului de San Lazzaro, Vardapet Hamazasp Kechichian, și a altor  Părinți ai Congregației Mechitariste Armene. Cartea povestește istoria unui armean originar din Siria, Andon sau Anton Surian, care a ajuns la Veneția în 1533, cu câteva decenii înainte de bătălia de la Lepanto, care a avut loc în 1571 și a fost câștigată de creștinii Sfintei Ligi, împotriva turcilor, în timpul papalității lui Pius al V-lea[3].

 Anton provenea dintr-o zonă relativ îndepărtată de Muntele Ararat, unde se răspândiseră cultura, creștinismul și arta armeană.

„Armenii din acea regiune aveau comunități stabilite acolo de secole, iar noi grupuri au găsit refugiu acolo în căutarea unei patrii, alungați de invaziile turcești și mongole.” [4]

Anton își părăsește patria și pe tatăl său Osep, negustor de mirodenii și plante medicinale, și pornește spre Veneția.

Grație cărții lui Vartan Giacomelli, putem înțelege, aproape vedea, primele eforturi ale tânărului armean când ajunge la destinație: Veneția.

Îl vedem căutând și vizitând cartierul armean cu biserica Santa Croce, pe care o putem admira și în zilele noastre; întâlnindu-se cu o armeancă, o doamnă care se numește Hasmig, care nu numai că îi povestește câteva întâmplări evocatoare despre familia ei, dar îi și pregătește mâncare din țara sa natală îndepărtată; de asemenea vorbește și cu preotul armean al bisericii Santa Croce, părintele Gomidas.

Treptat, Andon s-a acomodat cu viața din Veneția, păstrându-și însă dragostea, nuanțată de melancolie și nostalgie, pentru patria sa îndepărtată.

În orașul Sfântului Marc, și-a găsit de lucru la Arsenale, unde a câștigat respectul pentru perspicacitatea și expertiza sa, astfel încât a fost numit „inginer”.       

          S-a remarcat în mai multe rânduri, de exemplu când a reușit să recupereze și să repună pe linia de plutire o navă cu povara  sa, grație „unei plute uriașe cu frânghii, cârlige, flotoare și brațe de ridicare[5]”, sau când a colaborat la un nou sistem de asamblare a bărcilor, care a făcut munca mult mai rapidă și mai puțin costisitoare.

          Apoi vedem cum înflorește dragostea lui pentru Clara, fiica unui arcaș, cu toate îndoielile care vin odată cu o lume pe care el încă nu o descoperise:

„În rândul poporului său, logodna era o chestiune care ținea de familie. În echilibrul delicat dintre alegerile aranjate și abordările directe timide, totul se desfășura conform unor reguli și limite recunoscute și acceptate de toți. Sub privirea atentă a mamei logodnicei, mult temuta “ghesùr”, fiecare își cunoștea rolul și urma ceremoniile stabilite. Dar acum Andon este singur și într-o țară îndepărtată, știe că drumul este accidentat și că un singur pas greșit este suficient pentru a distruge orice speranță: apelează la inima sa și decide că cea căreia își va deschide sufletul și îi se va face cunoscut este Clara.[6]”

Este semnificativ faptul că a relatat acest dialog între cei doi logodnici:

„Locuiești singur?”, îl întreabă ea apoi, într-un ton involuntar curios. „Da, familia mea este departe”.

„În Armenia?”, întreabă Clara, regretând imediat întrebarea, simțind că era nepotrivită.

„Nu, dar acolo unde trăiesc armenii”[7].

Ea nu știe, după cum arată întrebările ei, despre vasta diasporă armeană și pare să creadă că armenii trăiesc doar în Armenia. Răspunsul ei e plin de melancolie.

Nunta e sărbătorită la Santa Croce degli Armeni și din ea se nasc șase copii.

El se remarcă și în luptă, în bătălia de la Lepanto, în care flota turcă e învinsă. Rolul său este foarte important: el elaborează noi strategii pentru victoria împotriva turcilor, datorită, în parte, modelelor pe care le-a construit.

„Sub supravegherea unui Provveditore dell’Arsenale (Administrator responsabil  cu șantierul naval) Marc’Antonio Pisani, Andon a proiectat ceva complet nou pentru navele de război ale vremii: a modificat galerele cu borduri înalte și punte, astfel încât acestea să poată transporta între treizeci și patruzeci de tunuri, fiecare de calibru diferit, multe dintre ele fiind montate pe borduri!”[8]  

Pelerinajele religioase de mulțumire și bucuria s-au răspândit în urma victoriei uimitoare, în care Andon a jucat un rol incontestabil, amintit și de alți istorici[9].

Bucuria marii victorii a durat până în 1575,  atunci când, la patru ani după bătălia de la Lepanto, a izbucnit ciuma, aducând moarte și dezastru. Ciuma s-a răspândit în tot orașul Sfântului Marc.

          Chiar și în acest eveniment sinistru, Anton l’Armeno știe să intervină cu leacuri necunoscute până atunci, mai întâi cu vindecarea fiului său Iseppo, viitorul „marangon” (cuvânt din limba venetă  care înseamnă tâmplar) la Arsenale, și apoi a multor altora, până când boala a fost învinsă, fiind declarată terminată la 21 iulie 1577.    

Astfel, el a obținut un alt succes, de data aceasta împotriva răului.

Cartea menționează sau face referire succint la mulți „profesori iluștri” care veniseră din Padova, situată în apropiere, dar care nu reușiseră să învingă epidemia. Cititorul poate găsi scene vii ale dezastrului, dar fără ca autorul să se oprească asupra detaliilor care ar putea atrage atenția unor cititori, îndrăznesc să spun, iubitori de senzațional, pe care scenele teribile ale ciumei le-ar putea încuraja.

Așa apar atitudinile dezgustătoare ale așa-numiților „picegamorti” sau ale celor pe care Alessandro Manzoni, în „I promessi Sposi”, îi numește „monatti”.

Cartea este, fără îndoială, un mijloc de a regândi și reflecta asupra valorii Armenilor în viața orașului Sfântului Marc.

          Cu toate acestea, opera nu este o hagiografie a unui personaj care, fără să ridice vocea, și-a exprimat dorința de a se integra în orașul pe care îl alesese, păstrându-și, fără ostentație, credința și atașamentul față de patria sa îndepărtată.

Cuvintele scriitoarei Antonia Arslan de la începutul cărții sunt elocvente:

„Andon Surian nu este doar unul dintre numeroșii armeni care au trăit în Italia de-a lungul secolelor, servind ca soldați sau călugări, sau făcând comerț cu republicile maritime, parte a acelei lumi comerciale extrem de active care circula între țărmurile Mediteranei. Întreaga sa viață reprezintă îmbinarea reușită între Est și Vest, desfășurarea unui destin și înflorirea unui talent născut în Est, dar care a găsit în Vest, în atmosfera stimulantă a Serenissimei Republici Veneția, ocazia de a se maturiza și de a se afirma pe deplin”.[10]

           Vartan Giacomelli îl readuce la viață drept un om al timpului său, conferindu-i o personalitate realistă și fascinantă: un erou al epocii sale și un om loial, care nu și-a uitat niciodată rădăcinile și credința strămoșilor săi.” 

Andon Surian a încetat din viață la vârsta de aproximativ 58 de ani. El poate fi și astăzi un exemplu prin entuziasmul și dragostea sa pentru patria sa și pentru țara care l-a adoptat.

          Citind cartea lui Vartan Giacomelli, și eu am fost transportat în unele cartiere venețiene. Am revăzut Biserica Santa Croce, nu departe de San Marco, unde am participat de atâtea ori la Sfânta Liturghie cu rugăciune. Am retrăit ceremonii de nuntă și m-am cufundat în situații pe care le-am trăit anterior citind cărți de specialitate. Am revăzut și eu mănăstirile și bisericile armene, al căror farmec și atracție au fost mereu prezente pentru mine, chiar și în visele mele. Acest lucru se datorează cărții lui Vartan Giacomelli, care ne permite să retrăim evenimente și situații într-un mod discret, cu un limbaj care uneori se apropie de poetic.

          Abia după ce am citit cartea, care sper să apară într-o zi și în limba armeană, am înțeles de ce autorul a ales acest personaj.

De fapt, el observă în Introducere:

„Andon vorbește despre un Orient atât de apropiat de mine, despre călătorii și nostalgie, despre războaie și epidemii, și despre un spirit armean care poate înflori oriunde. El mă duce pe mare către pietrele familiare ale indomabilei Veneții, unde inima lui neliniștită și-a găsit un cămin.”[11]

                                                                                                  Giuseppe MUNARINI

Despre autor

Vartan este magistrat și consilier la Curtea de Apel din Veneția. Are legături strânse cu viața și cultura armeană, în parte datorită bunicii sale, Hripsimè Amrighian, care a murit la vârsta de 102 ani, și mamei sale, Elena Condakgian, o armeancă (1929-1999) născută în Megliadino San Vitale, lângă Montagnana (Padova), și tatălui său, Luigi di Montagnana (Padova) (1926-2017), care era dispus să primească și să aprecieze istoria și viața armenilor, precum și bunăvoința și loialitatea sa față de cultura armeană.

Mai jos este ceea ce a binevoit să scrie pentru revista noastră „Ararat” Vartan Giacomelli:

“M-am născut în Padova în 1966, […] sunt căsătorit și am patru copii.

Tatăl meu, Luigi Giacomelli, era italian (născut în Montagnana în 1926 și decedat în 2017), iar mama mea, Elena Condakgian, era armeancă (născută în Megliadino San Vitale în 1929 și decedată în 1999).

Familia Condakgian era originară din Erzerum și a fost deportată în 1915. Bunicii paterni și rudele mele au supraviețuit (străbunica mea maternă, Mariam Dourighian, rămăsese în Constantinopol, unde familia ei din Erzerum se stabilise în 1904); Soțul ei, Megerdich Amrighian, a fost ucis în Trebizond în 1915). După o călătorie dramatică care a durat patru ani, rudele mele au ajuns mai întâi la Constantinopol și apoi, în 1921, în Italia, unde bunicul meu studiase și absolvise Facultatea de Farmacie (la Padova). Până în 1961, s-au stabilit în provincia Padova (în Megliadino San Vitale), apoi s-au mutat în Padova. Bunica mea, Hripsimè Amrighian, a trăit până la vârsta de 102 ani și a fost cea care ne-a transmis moștenirea armeană și amintirile despre „Axor” (așa cum numea ea experiența deportării). Ea a fost adevărata forță motrice din spatele identității mele armene și a fraților și surorilor mele (suntem cinci), în ciuda pierderilor și nenorocirilor pe care le-a trăit de-a lungul vieții (chiar și după sosirea în Italia). În principal datorită ei sunt conștient de rădăcinile mele armene.

Până la adolescență, am trăit cultura armeană ca pe ceva intim și familiar, datorită mamei, bunicii și rudelor mele armene (care îmi vorbeau în limba armeană și îmi transmiteau experiențele și tradițiile lor). De asemenea, a fost importantă împărtășirea experiențelor și oportunitățile de reuniuni familiale în cadrul comunității diasporei italiene. În special în Veneto, unde Congregația Mechitaristă din San Lazzaro din Veneția a servit drept centru de adunare și punct de referință cultural și spiritual (familia mea a avut întotdeauna legături strânse cu această congregație, deoarece doi dintre strămoșii mei au fost călugări acolo, iar bunicul meu, Agop Condakgian, a studiat la Colegiul Moorat Raphael din Veneția). În anii care au urmat, datorită mai ales mamei mele, care era foarte implicată și activă în comunitatea armeană, am ajuns să realizez că cultivarea rădăcinilor nu este doar necesară pentru a-ți păstra identitatea și personalitatea, ci și, mai ales pentru noi, armenii, o responsabilitate pe care o avem de a transmite valori și cultură care, altfel, ar fi în permanență expuse riscului de a se pierde și/sau de a fi asimilate în noul context de viață. Astfel, am început să particip mai activ la inițiative din Veneto și Italia, în special în cadrul asociației „Italiarmenia”, al cărei președinte am fost între 2004 și 2012. Încă sunt membru și fac parte din Consiliul de conducere.”

[1] Multumesc domnului student Ștefan Farcas care a revizuit textul meu în limba română. Amintesc, ca de obicei, că citatele au fost traduse de mine în româneste.

[2] De la  21. III. 2015 pâna la 21.X.2024

[3] Antonio Michele Ghisleri (1504-1572 , care aparținea Ordinului Dominican * Fratrum Praedicatorum. Este sfânt ( a fost canonizat).

[4] Vartan Giacomelli, Le ali della Chimera. Vita e imprese di Antonio Surian, l’armeno venuto dal Levante che conquistò Venezia, op. cit., p.21.

[5] Vartan Giacomelli, Le ali della Chimera,. op. cit., p.55.

[6] Vartan Giacomelli, Le ali della Chimera,. op. cit., p.59

[7] Ibidem.

[8] Vartan Giacomelli, Le ali della Chimera,. op. cit., p. 77.

[9] Gino Benzoni, Venezia: La città della  mescidanza, in Boghos Levon Zekiyan e Aldo Ferrari,  Gli armeni e Venezia. Dagli Sceriman a Mechitar: il momento culminante di una consuetudine millenaria,  Istituto veneto di Scienze, Lettere ed Arti, Venezia, 2004, p. 49.

[10] Gino Benzoni, Venezia: La città della  mescidanza, in Boghos Levon Zekiyan e Aldo Ferrari,  Gli armeni e Venezia. Dagli Sceriman a Mechitar: il momento culminante di una consuetudine millenaria,  Istituto veneto di Scienze, Lettere ed Arti, Venezia, 2004, p. 49.

[11] Vartan Giacomelli, Le ali della Chimera,. op. cit., p.15.

by Giuseppe Munarini