Prima respirație în Armenia

          După 3 ani în care am început să cunosc comunitatea armenească din România, să îmi fac prieteni și să înțeleg, mai mult sau mai puțin, arta și cultura armeană, a apărut această oportunitate de a vedea pământurile de unde vin toate aceste lucruri… o primă vizită în Armenia. Țara de unde a venit familia soțului meu și nu numai, mii de familii alungate și împrăștiate de nedreptățile și greutățile timpurilor trecute și chiar, cele prezente.

          A început cu o dorință și s-a terminat cu neputința de a face altceva decât ceea ce s-a propus… La începutul acestui an, Armand ne-a propus să mergem în Armenia, împreună cu un grup de prieteni. Am zis ,,Da!”, în principiu, dar nu am dat prea multă atenție… Aveam lucruri mult, mult mai importante de făcut la acel moment. În primul rând, ce facem cu copilul, cu repetițiile, cu facultatea, cu tot ceea ce înseamnă pentru o mamă tânără să își reia activitatea de la început, după naștere. Am zis doar ,,DA, ar fi tare frumos”.

          Pentru că nu e tot timpul simplu, această plecare a fost împiedicată de proiecte, timp, bani, dar pentru că atunci când Dumnezeu hotărăște că trebuie să fii undeva la un moment dat, toate se rezolvă în fața ochilor noștri. Așa că, am reînnoit pașapoartele, până în ultima zi, am făcut bagajele și am… Fugit… Am fugit în Armenia….

          Prima zi în Armenia a fost pentru mine o zi în care ochii și urechile mele s-au exacerbat ca să poată cuprinde tot ceea ce se petrecea în jurul meu. Erevanul este un oraș viu, colorat, gălăgios, ofertant și care mi-a dat impresia unei metropole europene, dar care și-a păstrat izul oriental, armenesc. Apreciez enorm că și-au păstrat arhitectura, clădirile fiind renovate, restaurate sau chiar noi, motivele armenești erau prezente și puse în valoare. M-am bucurat să văd oameni calzi, care prețuiesc de ceea ce au, curățenie, ospitalitate și lipsa de încătușare în concepții europene. Pe lângă descoperirea Erevanului, acest oraș a fost și punctul nostru de plecare înspre mănăstiri și monumente valoroase.

          Știm foarte bine că destinațiile pe care le stabilim sunt importante dar dacă știm să ne bucurăm și de drumul până la ele, vom avea o satisfacție și mai mare. În toate drumurile spre destinațiile noastre am descoperit o Armenie prin care mai mult urci și cobori, o țară muntoasă, aridă dar și friguroasă în același timp. Chiar dacă vegetația era prea puțin existentă, munții parcă se întreceau în înălțimi și forme, apogeul frumuseții fiind Symphony of Stones, de lângă Templul Garni.

O vale întreagă în care nu mai poți vedea doar munți ci o multitudine de tuburi de orgă din granit care își înalță simfoniile spre Templul Garni și mai departe spre cer. Chiar dacă Templul Garni este ultimul templu păgân prezervat în Armenia, el rămâne o emblemă a antichității și a dorinței oamenilor de a comunica și de a slăvi divinitatea.

          Trecând de la păgânism la creștinism și începuturile lui, am avut ocazia să pășim în mănăstiri și biserici vechi de sute, chiar mii de ani. Primele două mănăstiri despre care voi vorbi, există datorită Sfântului Grigorie Iluminătorul. Mănăstirea Geghard nu este doar o mănăstire, doar un locaș de cult, ci o prelungire a stâncilor de care e înconjurată. Parcă munții au rupt o parte din ei și acum sunt străjerii mănăstirii, care de altfel, a avut și denumirea The Monastery of the Cave – Ayrivank.

Și pentru că tot vorbim de munți, pentru Mănăstirea Tatev, parcă muntele are rolul unui piedestal care avântă mănăstirea spre cer, la fel și rugăciunile pelerinilor care îi trec pragul. Avântul îl resimți pe tot drumul spre Mănăstirea Tatev și chiar dacă de această dată nu am reușit să ne bucurăm de priveliștea din telecabină, am înțeles de ce se numește ,,Wings of Tatev”. Ruben Vardanyan, fondatorul acestei impresionante telecabine montane, cu cel mai lung parcurs, a visat, probabil, că drumul până la Mănăstirea Tatev trebuie să fie, de fapt, un zbor.

          Nu am cum să nu menționez faptul că Ruben Vardanyan este și în acest moment unul dintre prizonierii Azerbaidjanului, în urma pierderii teritoriului Artsakh. Am fost la 40 de km de orașul Stepanakert și nu am putut să nu dau un search pe Google. Am fost șocată să văd că orașul se numește acum Khankendi și apare ca oraș al Azerbaidjanului. Se poate șterge atât de repede numele unei națiuni? A unei istorii? Amintirile unor familii care își părăsesc casele? Nu pot spune decât ,,Îmi pare rău”.

          Aceeași senzație de durere în piept, stomac și neînțelegere față de cât rău pot face oamenii, am avut-o și la Muzeul Genocidului din Erevan. Am insistat să văd acest muzeu și ca studiu pentru personaj, însă odată intrată în poveste nu m-am mai putut concentra pe nimic altceva. Am încercat doar să îmi înghit lacrimile și să trimit gânduri și energie bună înspre sufletele chinuite care au pierit în cel mai cumplit mod.

          Au fost două locuri în care nu m-am mai simțit departe de casă. Unul dintre ele este orașul Gyumri. De la gogoșile delicioase și până la clădirile vechi din tuf, am avut impresia pentru o secundă că mă plimb prin Sighișoara, dar varianta armenească.

Cel de-al doilea loc în care am simțit că sufletul îmi plutește și Dumnezeu comunică direct cu noi a fost la Catedrala Echmiadzin. Catedrala se află într-un domeniu impresionant care nu te face să te simți mic, ci auzit. Pictura din interiorul catedralei este superbă. Detaliile, florile și motivele armenești înfrumusețează ,,casa lui Dumnezeu” cum nu se poate mai frumos.

          Pentru finalul povestirii acestei prime vizite în Armenia, am păstrat niște locuri și momente care te fac să te simți liber și doar să te bucuri. Este vorba de excursia off road pe care am făcut-o până la Lacul Gosh, vizita la Mănăstirea Goshavank și prânzul de lângă Lacul Sevan. În toate aceste 3 locuri îți poți găsi liniștea, poți râde și poți observa că oamenii simpli, cu obrazul brăzdat de soare și frig, au o pace și o bucurie interioară.

          Mai am locuri pe care îmi doresc să le văd în Armenia, mai durează până să mă obișnuiesc cu mâncarea armenească, dar un lucru e sigur… Data viitoare nu mă las până nu mă întorc cu o Lada Niva din Armenia.

          Dragi armeni, aveți o țară frumoasă care nu merită să dispară încet, încet de pe hartă. Vă mulțumesc din suflet că mi-ați oferit ocazia să vă ,,descopăr”. Și toate acestea nu s-ar fi întâmplat fără voi: Armand Agop, Erika Esztegar, Arsen Arzumanyan, Mariam Gevorgyan, Lilith Adamyan, Avetis Stepanianț și bineînțeles, Florin Kevorkian.

Shat shnorhakalem!       

Denisa MIKESZ KEVORKIAN

by Redactor