NOTE DE LECTOR | Simon Payaslian : Politica Statelor Unite privind Chestiunea armeană și Genocidul armenilor

Simon Payaslian (n. 1958 – Alep, Siria) este istoric, eseist, publicist armean din SUA, rezident în Worcester, Massachusetts. Este nepot de frate al Catolicosului de Cilicia Zareh I Payaslian (1915-63), al cărui nume de mirean îl poartă. A absolvit Colegiul Național Armean Haykazian din orașul său natal. În decembrie 1971, familia lui Simon s-a stabilit în SUA. El este absolvent, în 1982, al Colegiului Schoolcraft din Livonia (Michigan). A absolvit Departamentul de științe politice la Wayne State University în Detroit (Michigan), în 1988, cu teza Misiunea Marshall în China, 1946-47. Are o licență în științe politice și în literatură engleză la aceeași facultate în 1984. A obținut primul grad de doctorat în științe politice la Wayne State University, în 1992, cu disertația Drepturile omului și distribuirea de asistență economică și militară din SUA în străinătate: administrațiile Reagan și Bush, apoi a obținut al doilea grad de doctorat în istorie armeană la Departamentul de istorie al Universității din California în Los Angeles, în 2003, avându-l conducător de doctorat pe profesorul Richard G. Hovannisian și susținând disertația Politica Statelor Unite privind Chestiunea armeană și Genocidul armean. Din 2007, este șef al catedrei Charles K. și Elizabeth M. Kenosian de istorie și de literatură armeană modernă la Boston University. Înainte de aceasta, din 2002, a fost șef al catedrei Robert Aram and Marianne Kaloosdian and Stephen and Marian Mugar de studii în Genocidul armean și în istorie armeană modernă la Clark University în Worcester.

Preocupările de studiu ale lui Payaslian sunt istoria armeană (Genocidul armean, prima republică armeană, diaspora armeană), istoria diplomației americane, Imperiul Britanic, Orientul Mijlociu, relațiile internaționale, politici comparative, politică publică. El a deținut posturi și funcții didactice la diferite instituții de învățământ din SUA, din Canada, din China. Din 2007, predă istoria armeană din antichitate până în Evul Mediu, istoria armeană modernă și literatură armeană, istoria Genocidului, istoria modernă și geopolitica în Caucaz. A participat la seminarii și a publicat numeroase articole în probleme ca: Genocidul armean, diaspora și identitatea, istoria naționalismului, revoluții politice și culturale etc în reviste de specialitate din SUA, din Marea Britanie, din Armenia și din alte țări. A ținut prelegeri și conferințe cu subiecte din aceste arii tematice atât în cadrul comunităților armene din diaspora, cât și în afara lor, cum ar fi The United Nations, Armenia and the Sovereignity of Nagorno-Karabagh. A scris despre poeții armeni Hovhannes Șiraz și Paruyr Sevac și despre memoria Genocidului armean în „Journal of the Society for Armenian Studies” (16/2007). A publicat în „Middle East Journal” (59:1/Winter 2005) recenzii la cărțile The Burning Tigris de Peter Balakian, America and the Armenian Genocide de Jay Winter și Starving Armenians de Merrill D. Peterson (vezi „Ararat” 19-20/octombrie 2025, „Ararat” 23-34/decembrie 2020 și respectiv 1-2/ianuarie 2021). A colaborat cu Richard G. Hovannisian – inițiatorul și coordonatorul seriilor – la alcătuirea și redactarea unor volume colective în grupajele consacrate Genocidului și respectiv provinciilor din Armenia istorică. Este autorul volumelor The History of Armenia: From the Origins to the Present (Palgrave Macmillan – London Borough of Camden, Marea Britanie, 2007), The Armenian Genocide, 1915-1923: A Handbook for Students and Teachers (Armenian Cultural Foundation – Arlington, Massachusetts, 2001), Human rights in Armenia: Authoritarianism and Democracy in a Former Soviet Republic (I. B. Tauris – Londra, Marea Britanie, 2011).

La aceeași editură Palgrave Macmillan, dar în 2005, lui Simon Payaslian i-a apărut o carte scrisă pe baza disertației sale din 2003, United States Policy toward the Armenian Question and the Armenian Genocide (Politica Statelor Unite privind Chestiunea armeană și Genocidul armean). Volumul abordează atitudinea oficială a SUA față de armenii din Imperiul Otoman, pe o perioadă începând din anii 1890 și sfârșind în anii 1920. Analiza aceasta e făcută cu referiri ample și detaliate la contextul internațional și mai ales american al evenimentelor tragice ale dislocării, deportării, masacrării populației armene care locuia pe propriile sale teritorii istorice, opresiuni și crime comise cu deosebire atât în 1894-96, cât și în 1915-19, precum și la contextul izbucnirii și desfășurării Primului Război Mondial, cu implicarea nord-americanilor inițial de pe o poziție neutră, iar apoi ca participanți în tabăra Aliaților. Este impresionantă documentația cercetată de autor și care se reflectă în aparatul critic abundent constând în numeroase note explicative și o vastă bibliografie de cărți, articole, disertații etc.

A existat o premoniție a faptelor percepute de unele persoane. Astfel, în martie 1895, la câteva luni după masacrarea a 3.000 de armeni în Sasun, ministrul american cu rang de ambasador la Constantinopol, Alexander W. Terrell, a avertizat Departamentul de Stat (Ministerul de externe al SUA) că era de așteptat să se producă viitoare vărsări de sânge și a recomandat ca marina militară americană să facă o „vizită prietenească” pe țărmul mediteranean al Turciei, totodată cerându-i ministrului de externe otoman Said Pașa să asigure protecția fiecărei porțiuni din imperiu în care se aflau misionari americani. Evident, ministrul turc a susținut că rapoartele despre masacre erau inventate de rău-voitori față de Imperiul Otoman și că autoritățile garantau ordinea publică și tihna cetățenilor americani.

Flota comercială a SUA, însă, la rândul ei, interesată – de altfel, ca și companiile americane – în menținerea bunelor relații cu Constantinopolul, evita orice conflict cu Turcia și critica organizațiile pro-armene pentru activitatea lor anti-turcă și Congresul pentru declarațiile umanitare privind situația armenilor. În fapt, guvernul SUA se bizuia pe firmele individuale când își trasa politica față de Imperiul Otoman, deoarece afacerile jucau un rol primordial în relațiile americano-otomane. Protejarea armenilor în vremuri de criză cădea dincolo de promovarea intereselor particulare și rămânea o preocupare a organizațiilor de binefacere și a misionarilor, cărora le revenea sarcina de a colecta fonduri și de a găsi voluntari activi. Dar mulți armeni vedeau convertirea compatrioților la o credință străină drept o trădare și îi suspectau pe apostaziați de interes pentru de recompensele financiare. Astfel, în 1858, scriitorul Raffi avertiza asupra impactului negativ al școlilor misionare americane în comunitățile armene. Pe de altă parte, ca o consecință a activității misionare și a condițiilor proaste de trai, numeroși tineri armeni au emigrat în SUA, unde aveau să frecventeze universitățile locale. Între 1896 și 1898, în urma valului de masacre hamidiene, 60.000 de armeni au emigrat în Rusia și 6.900 în SUA, după pogromul din Adana alți 3.100, iar în 1910 încă 5.500 de persoane și în 1913 peste 9.300 de inși au emigrat peste ocean.

După revoluția Junilor Turci în Imperiul Otoman, comerțul bilateral americano-otoman a crescut spectaculos, valoarea lui dublându-se de la 12,7 milioane dolari în 1908 la 25,5 milioane în 1913. Germania a intrat pe piața otomană dintr-un interes financiar și față de rezervele de petrol. Negocierile dintre afaceristul armean Caloust Gulbenkian și autoritățile turce au dus la deschiderea unui birou pentru Royal Dutch-Shell în Constantinopol, urmat de formarea unui trust anglo-german. Asemenea alianțe comerciale internaționale, desigur, nu erau văzute cu ochi buni de americanii interesați în exportul țițeiului lor în Europa, care a scăzut de la 89% în 1900 la 14% în 1910.

La Washington a intrat în scenă, în 1913, guvernul condus de Woodrow Wilson, în timp ce la Constantinopol se instala regimul dictatorial, de ideologie panturcică, al Junilor Turci. Statele Unite au descoperit avantajul potențial al comerțului și al evanghelizării pentru câștigul de putere, iar prioritățile economice și geopolitice umbreau de acum ca importanță Chestiunea armeană, devenită neînsemnată. Armenii din SUA și cei din Imperiul Otoman, care sperau în ameliorarea condițiilor de viață în căminul lor patriarhal, nu puteau atrage suficient atenția opiniei publice ca să-i influențeze pe politicienii mercantili și determinați de intensa activitate maritimă, comercială și misionară a celor două țări.

La 27 decembrie 1913, ambasadorul american la Constantinopol, Henry Morgenthau, s-a întâlnit cu un grup de armeni, inclusiv patriarhul Zaven Der Eghiayan și profesorul Abraham Hagopian de la Robert College, care s-au plâns că armenii din provinciile estice ale Imperiului Otoman erau ca niște vasali ai kurzilor care îi jefuiau și le răpeau femeile. Ei l-au informat pe Morgenthau că, după estimările din 1912 ale Patriarhiei armene din Constantinopol, din cei 2,1 milioane de armeni din imperiu 1,108 milioane (48,5%) trăiau în cele șase vilayete armenești din est: Van, Bitlis, Erzurum, Sivas, Harput și Diarbekir. Ca evreu și cunoscător al situației evreilor din SUA, ambasadorul a simpatizat cu armenii, arătând o atenție sinceră față de starea de fapt. Istoricul american Robert Daniel avea să prevadă că Morgenthau urma să se afle „în mijlocul unuia dintre cele mai istorice teatre de acțiune din epoca noastră”. Compasiunea ambasadorului va spori după vizita sa la o fabrică în care erau exploatați copii de zece ani și femei, aceștia muncind desculți 14 ore pe zi pentru o sumă de nimic cu care nu aveau să reziste mai mult de 15 ani. La 4 martie 1914, împreună cu alți demnitari otomani, inclusiv Talaat, el a asistat la concertul corului lui Komitas, cu care a avut și o întrevedere, ceea ce i-a facilitat accesul la o altă latură, cea culturală, a comunității armene. Oficial, însă, se găsea la postul lui ca să promoveze interesele națiunii sale, drept care a avut întâlniri consultative cu reprezentanți ai unor companii americane, iar pe de altă parte făcea tentative de a câștiga încrederea autorităților otomane. Cu Chestiunea armeană avea să se confrunte nu peste multă vreme, dezamăgit de Junii Turci după ce investise încredere în aceia; oricum, evaluarea pe care avea s-o facă situației politice din Constantinopol, unde se declanșaseră ostilități față de populația creștină, s-a dovedit a fi corectă și, începând de atunci, acțiunile lui au fost angajate.

În timpul războiului, ca reprezentant al unei puteri neutre, Morgenthau a fost singurul ambasador interesat în securitatea populației armene. Patriarhul armean și-a exprimat încrederea în el și a înțeles precauția cu care se mișca acesta, folosindu-se ca intermediar de consilierul legal din ambasada americană, armeanul Arșak Șmavonian. La 17 mai 1915, Komitas, care se înapoiase la Constantinopol eliberat fiind din deportare – printre alții și datorită intervenției lui Morgenthau –, l-a vizitat pe ambasador informându-l că doar câțiva dintre armenii exilați reveniseră acasă. Tot Morgenthau a încercat să-l convingă pe ambasadorul german Hans von Wangenheim să coopereze cu el pentru a-i proteja pe armeni, la care acela a replicat că nu exista niciun pericol, dar a afirmat că dacă ar fi fost bombardat Constantinopolul era foarte probabil să urmeze un șir de masacre.

Morgenthau avea să evalueze că în perioada aprilie-octombrie 1915 peste un milion de armeni erau deportați și purtați în marșuri epuizante spre deșertul sirian. În dimineața zilei de 10 iulie 1915, el a scris o telegramă către Departamentul de Stat, menționând pentru prima oară că deportările implicau mai mult decât un transfer de la locuințele celor dislocați spre interiorul țării. Șeful său de la Washington, secretarul de stat Robert Lansing, i-a răspuns că departamentul îi aproba eforturile de a pune capăt persecutării armenilor și de a-i implica pe ambasadorii german și austriac. La 11 august 1915, Morgenthau a punctat trei opțiuni ca răspuns al SUA la situația din Imperiul Otoman: guvernul american să ceară guvernului turc ca, din rațiuni umanitare, să-și înceteze imediat campania și să permită revenirea supraviețuitorilor la casele lor dacă nu se află în zonele de război sau în caz contrar aceia să primească un tratament adecvat; dacă relațiile prezente îngăduiesc, să se apeleze oficial la împăratul german pentru ca acesta să insiste ca Turcia, aliatul lui, să oprească această anihilare a unei rase creștine; să se facă fără întârziere o viguroasă cerere oficială de a se asigura orice facilitate pentru americani și pentru alții ca aceștia să viziteze pe armenii afectați de deportările organizate de guvern și să le ofere ajutor financiar și de orice altă natură ar fi necesară. Morgenthau recomanda a treia opțiune ca fiind cea mai rezonabilă.

Influența misionarilor armeni în SUA a dus, la începutul anului 1915, la înființarea unui Comitet de ajutorare numit Dodge după vicepreședintele corporației Phelps Dodge, Cleveland H. Dodge. În luna iulie a aceluiași an, Fundația Americano-armeană de Ajutorare a inițiat colectarea de bani pentru refugiații din Turcia și, pe baza recomandărilor lui Morgenthau, o rețea de ajutorare a început să prindă viață în SUA datorită lui James L. Barton, fost președinte al colegiului Eufrat din Harput și secretar al organizației American Board for Foreign Missions. Contrar acestei inițiative, Enver Pașa l-a informat pe Morgenthau că se luase decizia ca armenilor să li se ofere ajutor numai prin guvernul central, deoarece ajutorul străin îi fortifica pe armeni în rezistența lor. Totuși, la sfârșitul lui 1915, liderii ittihadiști au permis intrarea de ajutoare și din SUA a fost trimisă suma de 100.000 dolari care să fie distribuită în Imperiul Otoman.

În iulie 1915, Catolicosul Ghevorg V de la Edjmiațin i-a expediat președintelui Wilson o telegramă informându-l despre masacrarea populației armene din Cilicia la ordinul guvernului otoman. El făcea apel la sentimentele generoase ale președintelui și ale poporului american, pentru ca, în numele umanismului și al credinței creștine, SUA să intervină protejându-i pe armeni și punând capăt atrocităților. Comunitățile armenești din SUA, la rândul lor, au adresat petiții Președintelui și Congresului, cerând să fie acordată o atenție sporită ororilor comise împotriva conaționalilor rămași în patrie. O figură proeminentă a fost Vahan Cardashian, reprezentant al pavilionului Turciei la expoziția internațională din San Francisco în 1915 și care alături de alții a organizat în Boston gruparea Armenian National Defense Union in America. Știind că politica se făcea la Constantinopol sub directul control al Germaniei, el a sugerat lui Wilson ca, mai curând decât să conteze pe ambasadorul de la Sublima Poartă, să trimită un mesaj Împăratului Germaniei, ceea ce ar asigura succesul intervenției.

În paralel cu organizarea – de către Barton și Dodge – a ajutorului pentru Orientul Apropiat și distribuirea de informații privind criza din regiune, în ziare apăreau tot mai des rapoarte despre Genocidul armean. Lansing l-a înștiințat pe Morgenthau că presa americană publica știri despre monstruozitățile turcești, iar scrisorile particulare, care consemnau evenimentele din Asia Mică, provocau sentimente de indignare și de compasiune printre cetățenii americani, spulberând astfel simpatia pe care poporul o avea pentru Turcia. Volumul cererilor de informații crescuse atât de mult, încât Lansing a dat instrucțiuni ca persoanelor interesate să le fie distribuite rapoarte și formulare de solicitare a acțiunilor urgente de normalizare a situației armenilor. Haigazoun Hohannes Topakyan, un proeminent afacerist armean, fost consul general al Persiei la New York, într-o scrisoare adresată lui Wilson a făcut apel la ajutorul SUA pentru a se pune capăt masacrelor și înfometării, rugându-l să-și exercite influența în acest scop. El a argumentat că la Departamentul de Stat exista o documentație mai mult decât suficientă asupra acestui subiect. După o săptămână, președintele i-a răspuns menționând interesul său special și folosind o frazeologie împrumutată din formularele de scrisori ale lui Lansing; iar ulterior, el a reafirmat poziția sa de neutralitate și de promovare a relațiilor comerciale cu lumea exterioară. Într-o discuție în februarie 1916 cu Morgenthau, care urma să se retragă, printre altele privindu-i pe armeni Wilson ar fi susținut că, dacă era necesar, americanii ar fi intrat în război din rațiuni umanitare. Anul următor, SUA aveau într-adevăr să intre în război, dar cu certitudine nu de dragul armenilor. 

După încetarea războiului, la armistițiul de la Mudros, Turcia, parte perdantă, s-a ales cu provincia armeană Kars, parțial cu provincia Batum și cu Cilicia armeană cedată de francezii generoși. Armenii, aciuiți în deșert, lihniți de foame și suferind de boli, își luau speranța de a se mai înapoia la căminele lor. În noiembrie 1918, Congresul american a decis rebotezarea organizației American Committee for Armenian and Syrian Relief în American Committee for Relief in the Near East. Până atunci, ACASR colectase și administrase ca ajutor umanitar, prin agenții săi din vestul Asiei, 13 milioane de dolari, dintre care 3,1 milioane proveniseră de la Crucea Roșie. De asemenea, plănuise să trimită în Turcia între 100 și 300 de doctori, infirmieri, experți în agricultură, mecanici, ingineri instalatori și alții din America, pentru restabilirea populației. Morgenthau l-a încurajat pe Wilson să facă o declarație publică prin care SUA se angaja să-i ajute pe armenii săraci, înfometați, bolnavi, care constituiau una dintre cele mai dureroase probleme ale lumii. Proclamațiile umanitare ale lui Wilson, însă, nu au fost de ajuns ca situația din Imperiul Otoman să fie ameliorată – afirmă autorul studiului, Simon Payaslian, și continuă: – Ce era necesar era prevenirea politicii genocidare a Junilor Turci, or administrația wilsoniană a eșuat în acest proces. Concluzia se impune de la sine: în operația de restaurare a legăturilor economice dintre americani și turci, armenii și organizațiile armenofile, cum a fost American Committee for the Independence of Armenia, s-au aflat în calea administrației wilsoniene, a Congresului, a corporațiilor; Chestiunea armeană, care clama obligații morale și umanitare, nu putea concura interesele politice și economice interne și internaționale mult mai puternice, atât pe termen scurt, cât și pe termen lung, ale SUA. Și nu doar ale SUA: din cauza situației deplorabile și a condițiilor instabile din Armenia, guvernele francez și britanic au revenit la politica lor antebelică de susținere a integrității teritoriale a Turciei în raport cu Rusia.

Sergiu SELIAN

by Sergiu Selian