BEDROS HORASANGIAN : Cu și despre armeni. Sonya Orfalian : Mărturii ale copiilor armeni 1915-1922

Cum vorbesc rar armenește – de citit și mai rar – asta nu înseamnă că nu zburătăcesc prin memoria mea fel de fel de cuvinte/expresii pe care le-am fixat din copilărie. Șad mi hosir ( nu vorbi mult) peranăt kodz bae ( taci din gură) nersen, tursen mi hosir (nu vorbi aiurea) sau cuvinte turcești, des utilizate de  bunicii care proveneau din Imperiul Otoman și care produc urticarie unor contemporani plini de ifose savant-rigoriste. În fine, alt set de cărți întârziate, mult amânate și de neiertat la comentat. Măcar să le amintim că există, cine știe, într-o bună  zi se vor găsi și  curioși care să afle și ce nu circulă pe TikTok. Unul dintre volume este o apariție deosebită. O carte de toată isprava, pentru care și editura, și autoarea ar merita gratulațiile noastre. Sonya Orfalian s-a născut în Libia în 1958 într-o familie de refugiați armeni. Cum au ajuns părinții ei în Libia, Dumnezeu ar putea ști. Dacă despre Egipt – armenii îi spun Missir…–  Liban sau Siria mai știm câte ceva despre armenii pripășiți în Libia n-am auzit nimic. Bref, Sonya Orfalian se stabilește  ulterior la Roma, Italia, unde are o bogată activitate de scriitoare și traducătoare, valorificând  diverse aspecte ale culturii  armenilor. Autoare a mai multor lucrări dedicate neamului căreia îi aparține, editează în 2021 la Gallimard, în plină pandemie teribilul testimoniu documentar, Mărturii ale copiilor armeni.1915-1922 (Editura Polirom, 2022, traducere din limba italiană de Emanuela Stoleriu), cu contribuții ( semnificative și bine argumentate)  ale lui Gérard Chaliand – Postfață a tot cuprinzătoare, Joel Kotek – O carte de groază – realmente nu lasă loc la interpretări, și Yves Ternon – Contextul istoric, tustrele texte aducând dovezi și analize istorico-politice la ororile  comise de autoritățile otomane și disperatele confesiuni ale unor copii lipsiți de noroc (traducerea textelor din limba franceză aparțin lui Nicolae Constantinescu).

În concluzie, mărturisim cu mâna pe Biblie – o ediție clasică în România,  Galaction/Radu – că toate depozițiile adunate de Sonya Orfalian de la mai jos numiții, în ordinea alfabetului armean, sunt de o uriașă, incomensurabilă, valoare istorico-literară. Sonya Orfalian a strâns și pus laolaltă 35 –  câte litere are alfabetul armean ? – care mai de  care CUTREMURĂTOARE depoziții, despre ce s-a întâmplat cu niște copii. Scăpați din cercurile iadului, și care relatează cu un nod în gât, despre tragedia din care au scăpat. Nimic nu poate fi uitat, nimic nu poate fi iertat. Și totuși, viața a mers înainte și azi se găsesc oficiali și persoane private care să conteste, ignore, mistifice un adevăr al acestor martori  care au urcat fiecare propria lor Golgotă.

Fiecare mărturie/depoziție adunată de Sonya Orfalian – varianta românească a apărut în 2022!, când lumea trecea după Genocid, Holodomor și Holocaust printr-o altă tragedie la nivel planetar, epidemia de Coronavirus – este copleșitoare. Ele apar într-un șirag de litere, la care am adăugat câteva personaje, reale, care NU au trecut prin acest oribil calvar. Cei goi și cei morți, cum se intitula un roman de junețe al lui Norman Mailer. Nu, nu este armean, e american.
Din alfabetul limbii armene apar portretele altor armeni care nu sunt mai puțin armeni decât cei care au pierit nevinovați. Fie-le Țărâna ușoară.

Mariam – așa se numea și bunica mea, originară din Aghn, avea și o soră cu un nume straniu, Pepron, un alt frate, Agop, a ajuns și a murit la Boston, prin  anii `50 bunica a visat că fratele pe care nu-l mai văzuse de 30 de ani, a murit, și a început să țină doliu după el, nici pomeneală în acei ani de telefon, corespondență etc. cu America, abia peste un an a venit vestea tristă că fratele cel mare al bunicii, Agop Oskanian, murise la Boston în acel interval de timp simțit/trăit/visat de bunica…

Ovsanna – prima dată când mă lovesc de acest prenume,

Eghsapet – am avut o mătușă,

Vartug – era o Vartuhi vecină cu tanti Alice, făcea curat toată ziua, nu cred că avea o altă ocupație, Eschigian, după soț, era frizer, undeva pe Calea Moșilor colț cu Eminescu,

Lusine – cea numită Zakarian era o faimoasă voce la Ecimiadzin., cînd am ascultat-o și eu, cred că ar trebui să fie prin casă și niște discuri de vinilin, nu știu ce-o să se aleagă de cărțile și discurile  mele, nu cred că interesează pe nimeni, asta e,

Arșaluis – am avut pe lîngă noi mai multe, una dintre cele patru fete ale domnului Ceamurian, stătea drept ca un brad în dreptul intrării în biserica din București, recent renovată,

Manig –  nu am știut niciodată de unde provine expresia gertangkor Manig –

Zaven – era un arhitect prin Bucuresti, eu nu l-am cunoscut, dar prietenul meu Vartan Cealikian din Brăila/Los Angeles în mod sigur știe de el,

Hovsep – fratele domnișoarei Diruhi Abazian, fostă profesoară la Școala Armeană din București, un tip negustoros, toate trec,

Victoria – Viki, soția lui Nonu Krikorian, am cunoscut-o la New York, o pereche de armeni simpatici, printre atâția mofluji,

 Nvart – Sora lui M.K., o femeie admirabilă.

Onnik – unul dintre mulții din preajmă era tata, Ovanez, o figură în felul lui, cum sunt toți tații, dar el era chiar deosebit, pe românește ar veni Ion, așa cum Bedros este Petre cum m-a declarat mama în acte ca să nu se iște complicații, cum a avut dânsa de la un Nadia, dar și un Nazic, Dumnezeu știe de la cine pus, botezată la Feodosia, după ce se născuse la Rostov pe Don, la sfârșitul Primului Război Mondial în 1918, bejenițâ, refugiați  din Bulgaria, numai armean să nu fii…

Eva – a fost nu doar femeia lui Adam, dar și soția lu Lolo Markarian, pianist, ani de zile a cântat la Hotel Armenia din Erevan, ultima dată ne-am văzut la Constanța, eram veri de-al doilea, fata lui Anahid ar trebui să mai existe la Los Angeles

Armenag – Manissalian, mare bogătan armean care a dat parale pentru orfelinatul de la Strunga, din care n-a mai rămas nimic –

Sona – a fost soția altui văr, Diradurian, fostă jurnalistă, secția agricultură, la Scânteia, toate se uită, dar și mama lui Edi Tumageanian, un mare cântăreț de operă,

Haig – a fost fratele prietenului meu Arșavir, aupățit-o amândoi, păcat, puteau amântrei ( adică plus sora Jenny) să aibă alt destin existențial,

 Armenuhi – era o soră a bunicii mele materne, Dicranuhi, de fel din Silistra unde tatăl lor aveau o casă și vie pe un vârf de deal lângă Dunăre, tot am zis să merg și eu odată pe acolo,

Aram – apare în titlul unui volum de povestiri minunateale lui Saroyan, My name is Aram, dar e și un băiat Aram, Sarafian, al  cărui tată, nenea Edi, avea mustață și juca șah cu tata când aveau timp, ingineri amândoi,  

Aleksan – nu am cunoscut nici un armean cu numele acesta, era un Alexanian mare expert în suprarelism, parcă, sper să nu-mi facă iar memoria feste,

 Zabel – trebuia musai să pun o  vocală, în România nu se acceptă prenume terminat fără o vocală, așa a ajuns fata amicului meu Stepan din Stuttgart din Angel, cum era bunica lui, Angela, cetățean al unei Germanii reunite,

Accabi – era o prietenă a lui tanti Siran, născută Hadem, mătușa mea,  gospodină și bună vorbăreața cu Accabi, măritată-divorțată de un romanați, mamă ce-l mai bărfeau, băiat frumos, dar prea chefliu, toate au un sfârșit, de la tanti Accabi a rămas expresia du-te-n pisici, nu știu de unde provine,

Ebrouhi – parcă era o doamnă pe strada Toamnei, în spatele bisericii Precupeții Vechi, avea alături cabinet dr. Artachi, nu mai știu cum, prieten cu mama,

Levon – plin de Levoni prin preajmă, s-au dus toți, chiar și Harutiunian,  inginer ca și tata, care de gura șiîndemnul meu și-a scris niște memorii pe care le-am publicat sub  titlul spăimos, Siberia-Dus Întors, eram în Germania cînd Levon Harutiunian a venit la București și s-a pozat cu alți trei foști pușcăriași, sus eghir, taci din gură, ar fi spus bunica trecută prin multe regimuri politice

Baidzar  – chiar nu am cunoscut nici o Baidzar – nume de femeie, dar am auzit în gura bunicii mele paterne, vreo rudă de la  Bolis, Constantinopolul devenit Istanbul când Generalul Kemal Mustafa a declarat Republica Turcia, în 1923 și  destinul turcilor a luat alt curs,

Araxie – este mama unui prieten Artin, cu care am copilărit pe o stradă din București, pe care, încă mai există cea mai frumoasă magnolie din capitala României, pusă de un farmacist evreu a cărui casă a fost naționalizată în anii 47-49, ar trebui să fie grădiniță, dacă n-o fi retrocedată, cei mai curioși pot accesa pe internet, Magnolia lui Don Julio, o să dați peste niște minunate fotografii, altfel cadavrele armenilor, copii sau adulți uciși în 1915 sunt greu de suportat,

Yetvart- este o formulare armenească al lui Eduard, cum a fost și fratele meu Edi, un om cu handicap sever, dar care a iubit pe toată lumea, neștiind să facă diferența dintre bine și rău,  toată lumea era bună, în lumea lui desigur,

Sahag – a scris frumos Varujan Vosganian despre un Sahag Șeitanian pe care l-am cunoscut și eu cu decenii în urmă când am lucrat vreo opt ani la Arașnortaran, într-un București de unde a plecat la Ecimiadzin Catolicosul de vrednică pomenire Vasken I, Balgian, fost coleg de facultate cu mama la Litere și Filozofie, ce om, ce oameni…

Silva – e o formă contrasă de la Silvia, nu știu dacă e un nume armenesc, dar soția vărului meu Kevork Ghiurgian este o Silvia, Tanti Sirvart, care se îndreaptă ferm către o sută de ani și are o memorie mai bună decât a mea care uit de la mână la gură cum spun  românii printre care trăim de zeci de ani,

Samvel – nume biblic, armenii spun laevrei hăria, pe turcește ar veni yavudi, două popoare care au marcat istoria omenirii, când pomenim de nenorociri, la Paris era o faimoasă librărie a unui armean, Samuelian, s-a închis, nu știu ce s-a ales de ea, mereu dispare câte ceva și nu vine nimic în loc, Khâsmet, o vorbă pe care o pricep toți cei care viețuisc pe conturul Mării Mediterane, destin, fatalitate, soartă, sau ce?

Kevork – era singura mea rudă apropiată, văr primar, tatăl meu și mama lui, frate soră, nu mai interesează pe nimeni ce au învârtit unii alții după  ce nu mai sunt, militar de carieră la aviație, apoi secretar la Parohia Armeană din București, mulți ani colaborator apropiat al Mult Regretatului Părinte Dr. Zareh Baronian, decenii în șir mamă, tată, bunici pentru toată suflarea armenească din București, România, toate trec.

Anna – Ana, Ana,  Ahmatova, n-a fost armeancă ci o distinsă mare poetă, gata, am venit acasă, Aslan, Ana Aslan, era pe cai mari cu decenii în urmă, un nume în medicina din România, academiciană, inventatoarea faimosului GEROVITAL, care cică ajuta la trăitul mult, nu știm bine care ar fi marele avantaj, la armeni femeile trăiesc mult și bunicele sunt mult respectate,  

Arșag – A fost un Arșag Bogdan Căuș, l-am cunoscut la senectute, om vesel și voios de felul lui cum nu prea sunt armenii – nici sucelile vieții nu le-a oferit prea mult răgaz pentru bucurii – nu știu exact ce a scris, jucat, regizat, învărtit –  regizor/actor, dar în mod cert și dovedit a pus pe picioare și această publicație în limba română numită ARARAT unde ostenim, nu știm cu cât folos, deja de bune decenii, pe băiatul lui Nșan îl apreciază toată lumea, de ce, pentru că e mereu zâmbăcios, ceea ce nu e puțin lucru,

Nelly – să vină de la Elena? nu sună armenește, dar mai știi cărui părinte – mamă-tată – i s-o fi cășunat pe câte un nume fistichiu, cum avea mult regretatul  ambasador al Armenei Hamlet Gasparian? Hamlet, de unde până unde, cine știe când s-a născut distisul jurnalist și diplomat (8 ani la Paris și-ar dori orice haiastantsi) actorul rus de mare faimă Smoktunovski juca un Hamlet de excepție într-o producție Mosfilm, mai știi, altfel de unde până unde Hamlet la armeni?

Dicran – nume de rege, numele unui alt văr apropiat mie, bunica lui, Macruhi – am o fotografie de la 1890 cu școala de fete de al Varna – era sora bunicului Ohanes, la  fel de tăcuți și cuminți ca eroul lui Saroyan din Arab sărman și ars de dor, mică bijuterie de proză, merită s-o citiți, zău așa,

Maro – nu știu de unde provine Maro, aveam un văr la Los Angeles, Garo, Garo Abazian, care m-a dus pe munte și am făcut creasta Făgărașilor cap coadă când lumea se bulucea la Sinaia și Mamaia, săracu Garo, n-am mai apucat să ne vedem, a murit, eu pot spune precum Cioran la Paris, întrebat de un prieten ce mai faci, Durează… ar fi răspuns prietenul lui Arșavir Acterian.

Ideea finală ar fi ca volumul „Mărturii ale copiilor armeni.1915-1922” să se găsească în casa fiecărui armean. Dacă am greșit ceva rog să fiu iertat. Postfața este semnată de Gerard Chaliand, care nu-i armean, dar spune pe nume tot ce  trebuie  neuitat acolo unde limbajul ambiguu lasă loc unor interpretări abuzive. Dumnezeu să-i odihnească pe cei răposați și să-i ierte pe cei care mai ostenesc pe acest pământ.

by Bedros Horasangian