NOTE DE LECTOR | Ara Sarafian : Documente oficiale din Statele Unite privind Genocidul armean

Ara Sarafian (n. 1961 – Kyrenia, Cipru) este istoric britanic de origine armeană. În 1974, când părinții săi împreună cu el se aflau în vacanță la Londra, militarii turci au invadat nordul insulei Cipru și familia lui a devenit refugiată. El a decis să învețe limba turcă pentru a putea combate negaționismul statului turc asupra Genocidului armenilor și ca atare a făcut cerere să se înscrie la cursuri în Ankara. Deși ministerul turc al educației i-a respins cererea, el a plecat totuși în capitală, unde a predat lecții de engleză ca să aibă un venit pentru propria sa instrucție. A studiat politică și istoria rusă la Colegiul universitar din Swansea. A frecventat, apoi, cursurile de istorie armeană și otomană ale Universității din Ann Arbor, Michigan, unde, tutelat de istoricul armean Ronald Grigor Suny (vezi rubrica Note de lector în „Ararat” 5-6/martie 2016), și-a depus candidatura pentru un doctorat în istorie. În 1992, a cofondat Institutul Gomidas la Universitatea din Michigan și a fost directorul executiv al acestuia. Ulterior, institutul s-a mutat la Londra, unde funcționează și în prezent, sponsorizând lucrări și editând cărți cu tematică armeană și de autori armeni, în principal în limba engleză, iar uneori în armeană sau în turcă; de asemenea, institutul publică periodicul „Armenian Forum”.

În anii 1990, împreună cu istoricul german Hilmar Kaiser (vezi rubrica Note de lector în „Ararat” 21-22/noiembrie 2020), Sarafian a efectuat cercetări în arhivele otomane ale guvernului turc. A mai efectuat cercetări arhivistice în Europa, în Armenia și în SUA. Articolele lui au apărut în „Zeitschrift für Türkeistudien” și în „Revue du monde Arménien moderne et contemporain”. Revista „The Nation” l-a apreciat drept „autoritate proeminentă în istoria genocidului [armenilor] în limba engleză”. Istoricul armean a constituit subiectul a două filme documentare independente: The Blue book, political truth or historical fact (referitor la studierea de către Sarafian a cărții lui James Bryce și Arnold Toynbee, The treatment of Armenians in the Ottoman Empire, 1915-1916, supranumită Cartea albastră), film realizat de Gagik Karagheuzian în 2009, și 100 Years later (centrat pe activitatea istoricului în cadrul organizațiilor societății civile a kurzilor din Turcia la împlinirea a o sută de ani de la Genocidul armenilor), film realizat de John Lubbock în 2015.

În anii 1990, Ara Sarafian a inițiat editarea unei serii de cărți incluzând documente din arhivele americane despuiate de el și pe care le-a compilat în United States Official Documents on the Armenian Genocide (sub egida publicației „Armenian Review” din Watertown, Massachusetts, SUA). Operația este foarte importantă pentru că oferă un instrument în campania de recunoaștere a Genocidului, punând în circulație o dovadă irefutabilă a evenimentelor istorice. Cum nu există un sediu centralizator al tuturor documentelor legate de Genocid, acestea trebuie scoase la lumină din arhivele locale aflate în diferite țări și în instituții implicate la vremea respectivă în desfășurarea acțiunii și făcute publice. Așa a procedat Wolfgang Gust cu arhivele germane (vezi recenzia la The Armenian Genocideîn „Ararat” nr. 7-8/aprilie 2025) și așa a procedat Ara Sarafian cu arhivele nord-americane, publicând trei volume în seria de care ne ocupăm aici. Mai există documente în arhivele unor state fie aliate sau prietene cu Turcia, fie inamice acesteia: Marea Britanie, Austro-Ungaria, Rusia, Italia, Grecia. Numai analizând și comparând mărturii din variate surse ale guvernărilor poate fi reconstituit adevărul.

Cât privește lucrarea lui Sarafian, ea a valorificat numeroase documente de încredere  din arhivele Departamentului de Stat (Ministerul de externe) al SUA și din arhiva lui Henry Morgenthau, ambasador al SUA în Turcia în anii 1913-16. Aceste consemnări sunt de valoare specială fiindcă Statele Unite amplasaseră funcționari ai Departamentului de Stat pretutindeni în puncte critice din Imperiul Otoman, de asemenea misionari americani protestanți se aflau instalați în regiuni populate de armeni, iar SUA nu declaraseră război Turciei, deci era de așteptat ca toți aceia, venind de la o putere neutră, să rostească adevărul în rapoartele lor. Consulii americani existenți înainte de război și în cursul acestuia activau la Bagdad, la Damasc, la Beirut, la Alep, localități din arii în care erau comasați supraviețuitori armeni ale marșurilor morții pornite din Anatolia. Unele oficialități americane se găseau la posturi de asemenea în Mersin, în Harput, în Trapezunt și în Samsun, locuri în care armenii au fost uciși sau expediați în convoaie având ca destinație deșertul. Alți americani erau staționați la Adrianopol, la Constantinopol, la Smirna, importante centre administrative și comerciale din Turcia. Iar mulți americani lucrau în școli, în colegii, în orfelinate, la companii și la firme comerciale de afaceri îndeosebi cu tutun și cu petrol.

Volumul I The lower Euphrates(1993), volumul II The peripheries (1995) și volumul III The central lands (1996) conțin rapoarte din interiorul Imperiului Otoman. Volumul I se concentrează pe cursul inferior al fluviului Eufrat, unde se întindeau provinciile otomane Alep, Beirut, Damasc, Deir ez-Zor, Mosul și Bagdad, regiuni populate de arabi binevoitori față de armeni; supraviețuitorii armeni din dislocările efectuate au fost purtați în convoaie spre deșertul torid din Deir ez-Zor. Volumul II se ocupă de provinciile Adana inclusiv orașul Mersin, Aydın inclusiv orașul Smirna, Edirne inclusiv orașul Adrianopol și Trapezunt inclusiv orașele Samsun și Trapezunt. Volumul III acoperă provincia Mamuret-ul-Aziz inclusiv orașul Harput și regiunea înconjurătoare.

Inițial, fuseseră planificate încă două volume, care însă n-au mai fost publicate. Volumul IV Non-consular reports ar fi consemnat rapoarte ale unor martori oculari trimise la Constantinopol lui Henry Morgenthau ori direct Departamentului de Stat de către misionari americani sau persoane strâns asociate cu aceia. Volumul V Ambassador Morgenthau’s reports urma săreproducă depeșe expediate de ambasadorul american Departamentului de Stat.

Dintre acestea, volumul I este important întrucât consulul american la Alep, Jesse B. Jackson, nu numai că a fost preocupat de provincia în care se afla, dar avea responsibilitate și pentru zonele apropiate tradițional armenești Urfa, Aintab, Maraș, Zeitun. Alepul se găsea într-un punct major de convergență pentru coloanele de deportați care veneau din nord, din est și din vest și era locul de pornire a caravanelor morții expediate în deșertul Deir ez-Zor din sud. Consulatele americane menționate în celelalte volume erau situate la periferiile ariilor desemnate de guvernul otoman drept „zone de reașezare” pentru cei dislocați și apoi purtați în marșuri fatale. Reașezarea era de fapt rezervată, în mod cinic, doar refugiaților musulmani veniți din alte zone asiatice și balcanice de conflict.

Documentele americane din care numai în primul volum sunt incluse 70 de rapoarte, scrisori, telegrame etc dovedesc fără putință de tăgadă că intenția reală a autorităților fusese nu „reașezarea” armenilor, ci totala lor nimicire și exterminare prin epuizare, inaniție, îmbolnăvire sau/și pur și simplu prin asasinare. Majoritatea documentelor sunt comunicate semnate de Jackson și expediate fie lui Morgenthau, fie Secretarului de Stat (echivalentul american al unui ministru de externe) Robert Lansing. Mai există rapoarte de la John E. Merrill, președintele Colegiului central turc din Aintab, de la Charles F. Brissel, consulul american din Bagdad, de la Stanley Hollis, consulul american din Beirut, de la F. H. Leslie, misionar american din Urfa, precum și de la clerici, membri de organizații politice, voiajori etc. Succesiunea lor demonstrează conștientizarea progresivă a observatorilor americani că aveau de-a face cu un pogrom generalizat (termenul genocid încă nu apăruse), fără precedent chiar și în istoria turcă. De pildă, Jackson îi scria lui Morgenthau în iunie 1915: „Nu încape îndoială că este o schemă plănuită cu atenție în scopul distrugerii rasei armene”.

Sarafian nu se limitează la selectarea și la reproducerea documentelor revelate și publicate de el. Acolo unde este cazul, polemizează cu spirit critic și demască erorile de conținut. Astfel, de exemplu, include ca anexă la primul volum trei documente turcești spicuite din surse publicate proturce. În ele, se face referire la reașezarea a 800.000 de refugiați de pe frontul rusesc în interiorul Imperiului Otoman și la popularea ținuturilor „vacante” cu triburi nomade: autorii turci susțin că acei refugiați fuseseră armeni și că guvernul îi instalase într-o manieră umană în interior, departe de frontul de est. Un studiu minuțios al acelor documente dovedește, însă, că refugiații nu erau armeni, ci musulmani de variate origini etnice. Aceștia au fost amplasați în locurile rămase nepopulate prin expulzarea forțată a armenilor și li s-au dat case, prăvălii, mobilier, bunuri, obiecte de menaj etc confiscate de la armeni. Nomazii deveneau, în acest mod, localnici stabili pe pământurile armenești. Involuntar și indirect, documentele turcești atestă că armenii au fost dislocați ca să se obțină un spațiu disponibil pentru musulmanii refugiați de pe frontul războiului împotriva Rusiei și pentru nomazii locali. Ele probează, în măsura în care vreun document turcesc publicat poate fi credibil, că guvernul otoman era capabil să înfăptuiască un program de reașezare dacă își propunea acest obiectiv. Desigur, asta nu-i privea pe armeni, care, în schimb, urmau să fie eliminați.

***

Când nu a mai fost posibil ca seria să fie completată cu ultimele două volume planificate pentru că editorul ei abandonase proiectul, autorul lor a avut altă inițiativă: a publicat, sub egida Institutului Gomidas pe care îl conduce, o nouă culegere de documente pe aceeași formulă ca și cele precedente, dar de data aceasta înglobând substanța lor într-un singur opus, o carte masivă de 700 de pagini, exclusiv lista doar nominală a celor peste 300 de rapoarte și de corespondențe conținute în volumul intitulat similar celor trei anterioare United Official Records on the Armenian Genocide, 1915-17 (deși Genocidul nu s-a încheiat în 1917, dovadă că ultimul document din carte este datat 1919), însă mult amplificat, fiind cea mai organizată lucrare de acest fel.

Sursele documentelor din noua ediție sunt în principal colecțiile de microfilme ale Arhivelor Naționale din Washinton DC și colecția personală intitulată The Papers of Henry Morgenthau din Biblioteca parlamentară a Congresului. Expusă cronologic, succesiunea reproducerilor din carte acoperă perioada 4 februarie 1915 – 11 aprilie 1919, în ordinea în care documentele au fost primite, înregistrate și stocate la Departamentul de Stat, având intercalate actele colecției Morgenthau conform datării lor. Într-o concisă introducere, compilatorul și redactorul lucrării (cum este menționat pe copertă) oferă în mod altruist celor interesați, ca pe o prelungire la cartea sa, titluri de scrieri care, la rândul lor, consemnează dovezile unor martori oculari ai Genocidului, cum ar fi cele aparținând lui Vahram Dadrian, Marie Jacobsen, James Barton, Bertha Morlet și alții.

Conchizând, se poate aprecia că, indiferent dacă e vorba de cele trei ediții din anii 1990 sau de aceea mai nouă din 2004 (reeditată în 2016 și în 2019), pregătirea și realizarea lor de către Ara Sarafian sub forma unor volume pentru prima dată scrupulos sistematizate constituie, în raport cu disponibilitatea altfel aleatorie a documentelor conținute în ele, un foarte important pas înainte pentru cercetătorii interesați de Genocidul armean, dotați în acest fel cu un argument imbatabil pentru dovedirea caracterului premeditat și organizat al acestei tragedii istorice.

Sergiu Selian

by Sergiu Selian