MARIA ERZIAN : Omul sfințește locul – Omagiu tatălui meu, părinților mei

În 4 noiembrie 1985 odată cu plecarea tatălui meu, papa cum îi spuneam eu, s-a destrămat o lume, atât pentru mine, cât și pentru întreaga noastră familie. Privind în urmă, e de necrezut cum un singur om poate să țină în palma lui, în sufletul lui, cu toată ființa sa și de toată ființa sa, să fie agățate atâtea destine. Cum într-o clipă se destramă copilăria ca un ghem de lână căzut pe podea, și, dintr-o dată am devenit adulți. Într-o singură noapte, a acelei zile de acum patruzeci de ani, la ora noua și cincisprezece minute.

Dacă există ceva indestructibil în lumea asta este dragostea părintească, de la părinte la copil și de la copil către părinții săi, depinde într-adevãr de mulți factori, dar așa cred eu că se întâmplă într-o lume normală, sau cel puțin așa s-a întâmplat în lumea mea. Iar copiii lui papa nu eram doar noi, ci întreg Ansamblul Hațegana, construit de el, cu mintea, energia, și competențele sale. Și, hai, dacă în sala de balet lucrurile erau bine așezate, urmau instrumentiștii, actorii, corpul vocal. O lume pe care mi-o amintesc așa, ca printr-o ceață, mirosul prafului umezit și bătut de balerini în dansul lor nebun, asta îmi amintesc, de papa ascuns în spatele scenei și știam că-i acolo că-i auzeam șoapta uneori și i se zărea fumul de țigară urcând în rotocoale gri.

Nu zâmbea niciodată când avea spectacol, doar mă ducea la locul meu, în primul rând, să mă aibă sub ochi dându-mi instrucțiuni clare, ce să urmăresc și ce să-i spun imediat după spectacol. Să urmăresc cadența și pașii, picioarele trebuiau să se ridice toate în același timp și la aceeași înălțime, “nu zâmbește vreunul? Mie să-mi spui”. Acolo era alt om, și-n sala de balet era alt om, sobru, semeț, ferm, dansând cot la cot cu ei. Acasă însă, era blând și bun, și rar, pentru că lipsea mult, să fie el omul vânător care aduce merinde familiei. Și asta l-a istovit înainte de vreme. Acum, de mă gândesc, așa, cu mintea mea de adult, ce șansă extraordinară de a-și fi găsit locul după accidentarea din China pe când era în turneu, și detașarea lui la Hunedoara să facă la ordinul regimului un ansamblu de amatori, pe care l-a dus la profesioniști mai apoi, pornind de la câțiva oameni, depășind suta mai apoi. Multi copii adunați de pe băncile școlii, care-i spuneau “tăticu’ ”. Cine umbla prin Franța sau Germania acelor ani, în plin comunism, și nu singur, ci însoțit de suta lui de oameni în cele două autocare Mercedes? Fusese detașat de la București  pentru doi ani, a stat paisprezece în Hunedoara, și-a construit o familie, pe noi toți. 

La douăzeci și cinci de ani de la plecarea lui la cele veşnice, Hunedoara i-a cinstit memoria într-un concert extraordinar, dansatori, instrumentiști, albiți de timp și viață, și-au luat instrumentele și cizma în picior, și-au pus năframele și clopotele pe cap și au rupt scena, au vuit străzile, s-a auzit până departe, sus, în Ceruri, pentru că atunci, pentru prima oară, i-am simțit prezența. Sunt sigurã cã el, in paradisul sãu dansa,  era acolo, printre ei, pitit după cortină, cu fumul ridicându-se în sus în rotocoale gri. Țin minte că l-am rugat, copil fiind să-mi zică o poezie seara, la culcare…”mama-ta e cu poezia, ce-mi ceri mie? Hai că știu una…Zexe, zise contele Alexe, scobindu-se-n măsea cu-n stâlp de telegraf, citind pe-o carte fără foi la lumina unui felinar stins! S-a terminat cu poezia la mine, scumpo! La somn acum!” dar înainte de a adormi am învãţat catrenul, râzând alaturea lui.

Eram atât de fascinați de lumea aceea încât ne băteam care să meargă la repetiții cu papa. Pentru că acolo era casa noastră, erau dansatorii, toți frații și surorile noastre, părinții și familia noastră, și chiar și acum, când ne întoarcem în Hunedoara, oricare dintre noi, nu spunem “mergem la Hunedoara”, noi mergem acasă, la Hunedoara noastră, chiar dacă eu aveam 8 ani când am plecat de-acasă, din Ardealul meu, din Hațegana mea, din Hunedoara mea. O singură dată am revăzut școala și casa noastră, care mi se păreau atât de mici acum. Un trecător m-a recunoscut, “ești fata maestrului Erzian? Vai, mie! Ai venit de la Capitală!?” În lumea aia mică, în care toți te știau, cine ești, de unde vii, cu cine te joci și de ce, rămăsesem fata lui Erzian. Nici că există bucurie mai mare pentru adultul redevenit pentru o clipă copil. Și-aș fi putut jura că pe dealurile alea, pe aleea care ducea spre centru vedeam pe papa trăgând după el săniuța noastră cu mine și Ionuț cocoțați pe ea, întorcând adesea capul să se asigure că nu și-a pierdut vreun prunc pe drum.

Privind către fereastra odăii mele, aș fi putut jura că de Crăciun acolo poate o altă familie își va fi petrecut clipele cântând colinde și mâncând cozonaci calzi, aşa cum fãcea odinioarã mama, framântați de mâinile ei mici, în timp ce noi, copiii ajutam pe papa să împodobim cel mai frumos brad de Crăciun. Au făcut lucruri extraordinare ei, dar cel mai extraordinar lucru pe care l-au făcut este că ne-au fost nouă părinți, și cine ne-a hărăzit unii altora, mult bine a făcut! Pentru că niciunul dintre noi, Doru, Ionuț sau eu, n-am fi astăzi ceea ce suntem, dacă nu i-am fi avut pe ei drept blânde călăuze în etapele principale de evoluție, cu bună educație prin vorba blanda (papa nu ne-a articulat niciodată, mama era însă campioană la manuitul joardei sau la aruncatul cu obiecte după noi). Indiferent pe unde i-a dus destinul, au făcut cât au putut de mult bine tuturor celor din jur, și, pentru asta și pentru bucuria de a-i fi putut numi mama și papa, câtă vreme suntem noi aici, îi vom pomeni, nu neapărat din simt puternic al datoriei cât al iubirii care ne leagă dincolo de viață, și dincolo de lumi.  

La patruzeci de ani distanță, în biserica în care tatăl meu a fost botezat, noi, copiii, am adus un omagiu părinților noștri printre armeni, și ei, familia noastra. Episcopul Datev însoțit de întreg sobor de preoți si diaconi i-a pomenit pe  cei duși la Ceruri, papa în 1985 și mama, în acest an. Corul Bisericii noastre s-a auzit până sus de tot, iar lumina blândă a unei duminici de toamnă târzie a intrat prin vitraliile bisericii luminând calea spre nemurire. Întocmai cum zicea Gabriel Garcia Marquez “Nu plânge pentru că s-a terminat, zâmbește pentru că s-a petrecut”.

Maria ERZIAN

by Redactor