Din memoriile lui Harutiun Meloian :

Un an în peșteri. Odiseea a unsprezece armeni care au scăpat de genocid [ed. Gregorio Zovighian Edizioni Nuova Prhomos ]

Gregorio Zovighian [a cura di], Dal memoriale di Harutiun Meloian, Un anno nelle caverne. L’0dissea di undici armeni sfuggiti al genocidio, Edizioni Nuova Prhomos, Città di Castello (PG), 2025, pp.151.

Gregorio Zovighian [ed.], Din memoriile lui Harutiun Meloian, Un an în peșteri. Odiseea a unsprezece armeni care au scăpat de genocid, Edizioni Nuova Prhomos, Città di Castello (PG), 2025, pp. 151

 Gregorio Suren Zovighian este deja bine cunoscut drept istoric. Printre lucrările sale, este suficient să menționăm impresionanta sa Istorie a Karabahului[1] și Binecuvântează această coroană de spini… Antologie a scriitorilor armeni victime ale genocidului[2], editată de Congregația Mechitaristă Armeană împreună cu Rev. Vardapet Fr. Hamazasp Kechichian, ambele publicate în 2017.

          Iată, așadar, o altă carte despre genocid, despre Marele rău comis de mișcarea Junilor Turci în 1915, cu scopuri cu adevărat genocidale, menite să-i smulgă pe locuitorii armeni de pe pământul lor natal și să le distrugă cultura, pentru a unifica teritoriile de etnie turcă.

Cartea recenzată aici a fost scrisă de către Grigorio Zovighian care, în timp ce vizita o rudă în București, Krikor Goshgarian, a aflat povestea a unsprezece persoane – zece bărbați și o femeie – care au scăpat de Genocid și au trăit în peșteri în munții din jurul satului lor.

          G. Zovighian, nedorind ca aceste povești să fie acoperite de praful uitării, s-a adresat lui Krikor Goshgarian însuși, care i-a furnizat detalii și i-a cerut prietenului său Harutiun Meloian, unul dintre fugarii care trăia, în prezent în Plovdiv, Bulgaria, să scrie povestea evadării stând ascunși în peșteri și prin munți, pâna când au reușit să se salveze în Rusia.

          De asemenea, trebuie menționat că ultima parte a poveștii a fost scrisă de un supraviețuitor ce nu făcea parte din grupul de 11 persoane care au fost salvate. Numele lui era Karnig Stepanian, care a publicat cartea „Zile de coșmar” la Erevan, republicată într-o formă mai extinsă în 2009. ( Cartea a fost tradusă în limba română de Madeleine Karacașian și a apărut în anul 2021 la Editura Ararat)

G. Zovighian a folosit și două manuscrise ale lui Khacig Balian și Partog(h) Medzadurian, despre care știm următoarele: „când ei aveau  cincisprezece ani, la momentul evenimentelor, după ce au călătorit până la capătul Golgotei genocidului, au reușit în diferite moduri să se salveze și apoi să-și scrie memoriile”[3]. 

          Opera lui Zovighian mărturisește angajamentul său remarcabil, întrucât nu s-a limitat la traducerea manuscriselor armene în italiană, ci a realizat o lucrare în care este evident angajamentul său personal de a sensibiliza opinia publică cu privire la un episod al Marelui Rău.

Narațiunile nu sunt ficționalizate, așa că merită să cititim și să reflectăm asupra acestui volum ușor de citit, deoarece nu se complace în retorică, ci se limitează la respectarea faptelor care ne permit să ne amintim sacrificiul, sau mai degrabă „Golgota”, așa cum este prezentată fuga și suferința acestui grup de oameni curajoși. În opinia mea, acest termen este foarte semnificativ, deoarece ne face să ne gândim la sacrificiul lui Hristos și la suferința și umilirea sa, dar și la Învierea care a urmat Sacrificiului Mântuitorului, necontestată de națiunea armeană, în ciuda ispitelor și tăcerii, îndrăznesc să spun, complice și în care s-au complăcut non-armenii.

          Cartea nu neglijează să prezinte peisajul și mediul în care se desfășoară poveștile, sau mai degrabă povestea deportării.

Există, de asemenea, referiri la locuitorii altor grupuri etnice care trăiau în apropierea satului din care au plecat refugiații. Aceștia erau kurzi care nu s-au comportat întotdeauna în mod ostil față de armeni.

„Până în 1915, anul Genocidului care a dus la deportarea și aproape completa exterminare a populației din satul Pinghiàn, locuit aproape exclusiv de armeni: puțin peste 600 de locuitori – aproximativ de două ori mai mulți decât înainte de masacrele din 1895-96 – aceștia erau foarte întreprinzători și combativi. “[4]

Satul despre care se vorbește, Pinghiàn, din regiunea Sivas, se spune  că a fost fondat în secolul al XI-lea de către un prinț, Penigh (Benjamin), care a ajuns acolo în suita regelui armean Senekerim.[5]

          Nu sunt trecute cu vederea aspecte ale vieții cotidiene a acestor locuitori harnici și devotați, dintre care unii emigrau periodic la Constantinopol. Satul avea, evident, biserici, precum cea a Sfintei Maria, care depindeau de Eparhia din Akn.

Găsim, de asemenea, referiri fugare, dar precise, privind educația tinerilor de către părinți și profesori.

          Satul, ca multe altele din Anatolia, a suferit persecuții și masacre în ceea ce aș numi perioada „pre-genocid” din 1895-96, în timpul domniei sultanului Abdul Hamid al II-lea.

Cititorul poate aprecia amploarea tragediei, văzând cum, la sosirea jandarmilor și a impunerilor lor, mulți locuitori s-au aruncat în Eufratul din apropiere și s-au înecat, mai degrabă decât să ajungă apostați sau sclavi ai ocupanților turci. Alții, precum mama lui Levon Goshgarian, s-au otrăvit.

          Putem urmări cei unsprezece locuitori în timp ce fug, vânați de jandarmii turci, care adesea se refereau la supraviețuitori ca „necredincioși” și uneori încercau să-i înșele cu trucuri. Îi putem urmări pe fugari în peșteri, grote și râpe. Aceștia au fost ajutați de cei care, înainte de evadare, le pregătiseră mâncare și băutură pentru a supraviețui.

Cartea povestește odiseea și sosirea lor printre ruși, înainte de sovietizare,  care luptau împotriva turcilor. La doi ani și jumătate după aceste evenimente, a fost înființată Republica Armeană, care doi ani mai târziu a devenit parte a Uniunii Sovietice.

          Levon Goshgarian a lucrat ca profesor în Caucaz până în 1936, când pare să fi căzut victimă așa-numitelor „epurări staliniste”.

          Datorită documentelor pe care le-a căutat și găsit, autorul reușește să ne transpună  în microcosmosul armean din Pinghiàn, unde putem înțelege, îndrăznesc să spun retrăi, durerea unor oameni simpli care au vrut să rămână fideli națiunii lor și istoriei sale spirituale și religioase, care a însoțit generații de oameni exterminați printr-un adevărat genocid.

          Trebuie să fim recunoscători nu numai autorului, ci și lui Krikor Goshgarian (1894-1966), un armean din România, care, grație poveștilor sale, l-a inspirat pe G.S. Zovighian să ne ofere aceste pagini pentru a prezenta Golgota armeană și, de asemenea, pentru a ne reaminti, așa cum a făcut-o cu măiestrie Sergiu Selian, negarea turcă, care, din păcate, este încă o realitate:

“ In fiecare an, la 24 aprilie, ziua declanșării genocidului din 1915, armenii din lumea întreagă își comemorează cele peste un milion și jumătate de victime–părinți, bunici, rude, sau pur și simplu conaționali. Fie ca această carte,închinată memoriei acelor martiri, să rămână ca o perpetuă amintire a celor peste care ș– a așternut prea multă uitare și, totodată, să facă o punte spre înțelegerea citirorului român.

          Un popor supus genocidului are dreptul la memorie”[6].

 Giuseppe Munarini

[1] Gregorio  Zovighian, Storia  del Karabagh. Dall’antichità fino all’indipendenza, Edizioni Nuova Prhomos, Città di Castello (PG), 2017.

[2] Congregazione Armena Mechitarista. Suren Gregorio Zovighian, P. Hamazasp Kechichian A cura di ).Benedici questa croce di spine…Antologia di scrittori armeni vittime del genocidio Invito alla lettura di Antonia Arslan, Edizioni Ares, Milano,

[3] Gregorio Zovighian [a cura si], Dal memoriale di Haturiun Meloian, Un anno nelle caverne. op. cit., p.7.

[4] Gregorio Zovighian [a cura si], Dal memoriale di Haturiun Meloian, Un anno nelle caverne. op. cit., p.16.

[5] cfr. Gregorio Zovighian [a cura si], Dal memoriale di Haturiun Meloian, Un anno nelle caverne. op. cit., p.16

[6] Sergiu Selian, Istoria unui Genocid îndelung ignorat, Ed Ararat, București 2005, p.6

by Giuseppe Munarini