NOTE DE LECTOR | Peter Balakian : Câinele negru al soartei

Peter Balakian (n. 1951 – Teaneck, New Jersey) este scriitor american de origine armeană, rezident în Hamilton (New York), fiul doctorului George Balakian, inventator în medicina sportivă, și al Araxei Aroosian Balakian, chimistă, absolventă a Universității Bucknell și până la căsătorie angajată a firmei Ciba-Geigy Pharmaceutical Company. Peter a frecventat școlile publice din Teanafly (New Jersey) și a absolvit Școala pentru băieți Englewood (astăzi, Dwight Englewood), apoi a încheiat cursurile la Bucknell University și la New York University și a obținut doctoratul în cadrul programului de civilizație americană la Brown University, cu o disertație despre poetul american Theodore Roethke. La Bucknell, a studiat cu scriitorul Jack Wheatcroft, după aceea a predat la Școala Englewood, unde l-a întâlnit pe poetul Bruce Smith, ulterior prieten de o viață, împreună cu care a înființat revista de poezie „Graham House Review” (1979-96). Din 1980, este profesor de științe umaniste la departamentul de engleză, de asemenea cofondator și din 2002 director al cursului de creație literară la Colgate University. A fost, în 1999, primul director, la Colgate, al instituției Center for Ethics and World Societies, iar în 2019 a fost distins, tot la Colgate, cu premiul Jerome Balmuth Distinguished Teaching.

Peter Balakian este autorul mai multor cărți de poezie și de proză. Al doilea volum al său de poeme, Sad Day of Light (1983), a fost axat pe istoria, trauma și impactul Genocidului armenilor. Volumul liric Ozone Journal este deținător al Premiului Pulitzer pe anul 2016, cartea autobiografică Black Dog of Fate a fost distinsă în 1998 cu premiul PEN/Albrand pentru memorii, iar analiza istorică The Burning Tigris: The Armenian Genocide and America’s Response, a fost câștigătoare a Premiului Raphael Lemkin în 2005 și bestseller nr. 4 al publicației „New York Times” în octombrie 2003, ultimele două scrieri fiind apreciate drept „New York Times notable books”, iar Black Dog of Fate desemnată deopotrivă cartea anului de către „Publishers Weekly”.

Balakian a coordonat traduceri din literatura armeană în engleză, printre care două cărți scrise de vărul bunicului său, Grigoris Balakian: împreună cu Aris Sevag, în 2009, Golgota armeană (traducerea românească – Editura Ararat, București 2019, 2 volume), iar împreună cu Aram Arkun, în 2019, Ruinele Aniului (vezi recenzia în revista „Ararat”nr. 21-22/noiembrie 2019).

Comentarii și redactări politice și culturale, precum și eseuri de artă și de literatură, semnate de el, au apărut în publicații de specialitate din Washington, din New York, din Los Angeles, din Boston și din alte localități nord-americane. Creația sa literară a fost apreciată cu elogii în presă de critici competenți care au afirmat că puțini poeți americani contemporani au explorat cu aceeași pătrundere ca el interacțiunea dintre viața publică și istoria personală. Balakian, au constatat ei, acoperă conștiința socială a poetului cu scrieri în genuri variate, transformând moștenirea sa etnică într-o mărturie a supraviețuitorilor. Energia lingvistică a poemelor lui însoțește capacitatea de a nara straturi complexe, ceea ce rezonează nu doar ca un comentariu istoric, ci și cu pertinența abordării momentului actual, influențând literatura americană modernă. Balakian, susțin criticii, este capabil să scoată în evidență calitățile generice ale omenirii, deși îi este cunoscută amara ei istorie.

Talentul narativ al scriitorului se vădește și în Black Dog of Fate (Câinele negru al soartei), chiar dacă această proză este una nu de ficțiune, ci – așa cum se precizează pe coperta ediției pe care o am la dispoziție – A memoir și An American Son Uncovers His Armenian Past (Un fiu american dezvăluie trecutul său armean), fiind vorba practic de o autobiografie. Două alte detalii pe aceeași copertă, însoțind titlul și aceste subtitluri ale cărții, explicitează specificul ediției datate 2009 ca fiind una aniversară, scoasă la un deceniu după ediția princeps (la aceeași editură, Basic Books, din New York), iar în al doilea rând – după cum însuși autorul menționează într-o scurtă prefață – este o ediție „revăzută și adăugită” în special cu două noi capitole finale sugerate de redactorul de carte ca adaos după turneul de conferințe al lui Balakian în Liban și în Siria în mai 2005, deci ulterior apariției primei ediții.

Parcă susținând caracterul non-fictiv al scrierii, cartea se deschide cu o hartă a Asiei Mici, pe care sunt trasate provinciile armenești de odinioară din Imperiul Otoman, urmată de un dublu arbore genealogic, al mamei și al tatălui autorului, cu bogate ramificații, fără îndoială având menirea de a ușura lectorului deslușirea pozițiilor personajelor în familiile respective și a relațiilor dintre acestea.

Toate bune, dar de ce „câinele negru al soartei”? Bunica adolescentului Peter era ultima care păstrase în familie limba maternă și tradițiile etnice, inclusiv culinare, înainte ca acestea să dispară la cele două generații ulterioare de armeni imigrați și de urmași ai lor, viețuind în SUA. Ea obișnuia să-și asocieze nepotul la operațiile sale gastronomice în timp ce pregătea bucatele, totodată povestindu-i istorii care începeau cu „a fost odată ca niciodată”. Și astfel, într-o asemenea „sesiune”, pe când frământa un ciorek (cozonac armenesc), i-a depănat o parabolă: a fost odată o femeie bogată, care trăia împreună cu bărbatul ei într-o casă mare și era invidiată pentru frumusețea sa; când i-a sunat ceasul întâlnirii cu Soarta (pentru că oricine trebuie ca o dată în viață să-și întâlnească Soarta), s-a îmbrăcat într-o rochie albă de mătase, s-a împodobit cu mărgăritare și cu brățări de aur și s-a dus acasă la Soartă ca să-i ofere pe o tipsie de argint o mâncare gustoasă din carne de miel cu pilaf, migdale, mere, gutui, rodii, nuci, și pe deasupra două rubine înfipte în orbitele craniului de miel. Ajungând la casa Soartei și bătând la ușa ei, aceea a apărut în capot, căscând, cu părul prost vopsit, boită și cu urme de sulimanuri, nici măcar n-a privit-o și s-a răstit la ea: „Nu mă tulbura, dorm, pleacă!” În săptămâna următoare, a venit vremea unei femei sărace s-o vadă pe Soartă: ea trăia într-o cocioabă și nu avea o para chioară; tot ce deținea era cadavrul unui câine negru, pe care îl găsise pe câmp și îl târâse acasă, gătindu-l ca mâncare și până și mărul pe care i-l vârâse în gură era plin de viermi. A doua zi, ea s-a dus acasă la Soartă îmbrăcată într-un veșmânt negru care puțea a ulei și a lapte stricat. A bătut la ușă tremurând, iar Soarta i-a deschis îmbrăcată în alb, cu diamante în păr, frumoasă ca o regină. Femeia s-a simțit și mai amărâtă și a dat să plece, dar spre mirarea ei Soarta și-a deschis brațele și a poftit-o înăuntru cu o voce mieroasă: „Vino, te aștept de mult”. La auzul poveștii, tânărul Peter, derutat, a întrebat-o pe bunica lui ce este Soarta, iar bătrâna i-a răspuns armenește pakht, adică noroc, adică destinul care îți este hărăzit, o putere uneori mai mare decât tine, dar nu totuna cu Dumnezeu. „Și ce-i cu câinele?” – s-a interesat micul interlocutor, primind explicație: „Câinele e răspunsul pe care ni-l dă soarta, pe care îl dă ea omenirii”. „Ce vrei să spui?” – a insistat el. „Câinele – a primit iar o explicație – ne spune să sperăm, ne spune că există un mister, că aparențele sunt înșelătoare, lumea nu este ce crezi”.

Sub aceste auspicii, așadar, a fost pusă viața viitorului Balakian și ea va continua înainte de toate cu o redeșteptare a apartenenței sale naționale, până la asumarea personală a responsabilității istorice față de neamul său. După ce am constatat relația ofertantă cu bunica, vom cunoaște pe rând raporturile mai mult sau mai puțin ofertante cu un tată autoritar, însă corect, inclusiv încurajator atunci când fiul său îl anunță că s-a angajat într-un proiect școlar de prezentare a Armeniei despre care era intrigat că nu găsea mai nimic în enciclopediile lumii; cu două mătuși literate, Nona și Anna, veghindu-i cariera; cu o mamă la rândul ei revendicându-și o veche întâlnire cu William Saroyan, scriitorul de care viitorul poet se detașează discret reproșându-i tacit narcisismul remarcat pe viu într-un contact nefructificat (ca o ironie, mătușa Anna/Anahid, profesoară de franceză, printre altele avea să scrie o carte despre Saroyan).

După moartea bunicii, Armenia îi va părea tot mai depărtată nepotului care pierdea simțul oriental pe care aceasta îl întrupase și în schimb va constata existența unei memorii conectate la ceva mult mai amplu decât propria sa viață. Odată, aflând că armenii sunt creștini și se trag din Noe care a poposit cu arca sa pe muntele Ararat, Peter își întreabă mama ce este Araratul și, mai aflând că acesta e simbolul nostru național întreabă logic dacă e simbolul american, și apoi primind răspunsul că nu, este al Armeniei, vine în sfârșit curiozitatea de a ști unde este Armenia, nu o noțiune necunoscută, ci una chiar familială, nu doar familiară, rostită mereu în casă fără vreo explicitare. Punctul nevralgic se află altundeva: mama precizează că ei, adică Balakienii et co, armeni get-beget (Peter se va însura el însuși cu o armeancă), sunt americani, nu ca alți armeni care sunt… prea etnici. Fiul are grijă mai apoi să restaureze originea mamei sale care se trăgea din Diarbekir, un oraș fortificat pe malul fluviului Tigru, populat în timp de urarți, asirieni, armeni, romani, perși, greci, arabi, turci, kurzi, drept care localnicii armeni vorbeau un dialect de dikranagherdți. Aici, autorul cade în capcana uzuală mult-răspândită prin care, din cauza unei vagi omofonii, Diarbekirul este confundat cu vechiul Dikranagherd/Tigranachert („orașul lor este numit în armenește Dikranagerd, orașul regelui Dikran”), când în fapt pe locul acelei așezări a marelui rege Tigran (doar unul dintre orașele care îi purtau numele) se află astăzi, în apropiere de Diarbekir/Diyarbakır, o localitate pe nume Silvan, în care se pot vedea bastioanele antice în prezent populate de localnici turci și kurzi.

Cât despre tatăl lui Peter, el – afirmă fiul – nu se socotea imigrant, vorbea o perfectă engleză de Manhattan și susținea tuturor că se născuse la New York („e mai ușor așa, iar când o să mor, să-mi scrieți pe piatră doar născut în New York City”), dar nu și de față cu prieteni armeni, care știau că el se născuse la Constantinopol. Așa (și așa) se explică de ce și cum și-au pierdut limba maternă (armeana) neamurile bunicii lui Peter și descendenții unui cărturar și cleric ca Grigoris Balakian, iar atunci când autorul cărții, parcă ușor jenat, menționează acest aspect al dezetnicizării, se simte obligat să se justifice argumentând strâmb și neconvingător că în orășelul său natal nu-i trebuia nimănui armeana. Dăruirea cu care el s-a consacrat cauzei națiunii sale dovedește un grad de remușcare și de conștientizare că armeana, totuși, îi trebuie poporului său pentru a supraviețui măcar cu numele. Temeritatea lui de a consemna, disparate, răzlețe, cuvinte armenești transliterate – probabil ca să demonstreze că totuși armeana nu-i este total străină – îi joacă feste lui Balakian, deoarece greșelile strecurate pe alocuri fac din această tentativă o operație, eufemistic vorbind, amatoricească.

În aceeași discuție cu tatăl său în care îl anunțase că nu găsise suficiente informații despre Armenia pentru o temă de proiect, Peter i-a dat de știre că scrisese în schimb despre… Turcia. Tatăl, stupefiat, l-a întrebat dacă știa ce ne făcuseră turcii. Tânărul, orgolios, i-a răspuns fals „desigur”, fiind prea confuz – afirmă el – ca să-și aducă aminte că auzea în familie cuvântul masacre, uneori când adulții conversau în presupusa absență a copiilor. De la faza zero a ignoranței în fond juvenile la competența profesională a implicării totale, Balakian a parcurs nu numai traseul dificil și necesar, lung de o viață, al specializării în cauza armeană, dar și drumul de la prima la ultima copertă al volumului său autobiografic. Acest drum începe abrupt cu un capitol intitulat Înainte de naziști (aluzie la prioritatea Genocidului armenilor asupra Holocasutului evreilor), pe care viitorul scriitor îl demarează cu memoriile ambasadorului Morgenthau, apoi continuă cu Asasinarea unei națiuni, capitol în care este rememorată o sintagmă circulată în epocă în SUA, „armeni înfometați” (vezi „Ararat” 1-2/ianuarie 2021). Acest din urmă capitol este personalizat prin documente legate de cazul bunicii lui Peter, care a dat în judecată statul turc pentru uciderea soțului ei, și prin confesiunea pe patul de moarte a verișoarei unei mătuși, care trecuse prin ororile Genocidului, supraviețuind. Și, la capătul virtual al acestui peregrinaj, ne spune poetul, se află un nou volum de poezii, Sad Days of Light, al cărui prim poem, The History of Armenia, este un tribut adus familiei sale, ca o descoperire a vocii sale pledând pentru tot ce este armenesc.

Din activitatea antinegaționistă a lui Balakian, se poate desprinde un episod grăitor pentru atitudinea și poziția atât ale Turciei, cât și pentru cele ale SUA. După apariția volumului de poezii Sad Days of Light, Departamentul de Stat pentru Educație din New York (echivalent cu Ministerul educației) i-a propus scriitorului să fie consilier pentru un manual despre genocidurile secolului XX, destinat școlilor publice. Curând după aceea, un grup de savanți au purces la alcătuirea capitolului despre Genocidul armenilor. Atunci, ambasada Turciei a stârnit zarvă hărțuind ministerul și pretinzând că „afacerea cu genocidul” fusese inventată de armeni, iar dacă acel capitol ar fi fost inclus în volum ar fi fost periclitate relațiile SUA-Turcia. Un alt exemplu similar – relatat de autor, care îl citise, ca nou membru al PEN-ului, în revista organizației – i-a avut ca victime pe reputații scriitori Arthur Miller și Harold Pinter, plecați în Turcia în 1985, ca reprezentanți sponsorizați de PEN ai lumii literare îngrijorate de violarea drepturilor omului în acea țară, inclusiv cenzurarea, arestarea, torturarea și uciderea de scriitori și ziariști locali; cele două somități literare au constatat și confirmat curând starea de fapt dezatruoasă, dar misiunea lor a fost demascată, conferința lor de presă interzisă și a fost inițiată o investigație asupra vizitei lor. Celor doi nu le rămânea decât să plece iute acasă, dacă voiau să scape cu viață, ceea ce ei au și făcut.

Procesul de formare a lui Balakian nu s-a încheiat odată cu ediția princeps a cărții sale, ci – așa cum menționam la început – după încă două capitole, adăugate ulterior, în urma unei călătorii în Liban și în Siria, deplasare pe care o narează autorul, prilej de a face un nou salt în trecut, pentru a descrie Alepul din primele decenii ale secolului trecut, punct decisiv în etapele Genocidului. Iar mai important chiar este al doilea capitol, ultimul din carte, Oase, titlu sugestiv și inteligibil pentru cei care cunosc destinul armenilor purtați în deșert, spre Deir ez-Zor. Balakian merge efectiv dincolo de Deir ez-Zor, la Markadé (el scrie Margadeh), unde într-o capelă construită ad-hoc de autoritățile siriene au fost adunate oase ale morților armeni, risipite împrejur și din care noul vizitator a cules câteva înfundându-le în buzunarele sale (mărturisesc că, ajuns cândva în același loc, n-am avut îndrăzneala blasfematoare de a comite acest gest). Oasele, ca ultim popas al destinului…

Este remarcabil că Peter Balakian, făcând o altă descoperire, cea a existenței memoriilor unui alt Balakian, arhimandritul Grigoris, și el un martor al Genocidului, și-a asumat misiunea de a traduce în engleză acea carte scrisă în armeană, o altă autobiografie, ca pe o încununare cu un omagiu a tribulațiilor neamului său.

Revenind la Câinele negru al soartei, un paragraf din această scriere merită transcris integral: „Am parvenit la sentimentul importanței semnificative a Armeniei pentru durabilitatea ei pe planetă și pentru că această durabilitate s-a petrecut într-un loc pe care noi, occidentalii, îl numim leagăn al civilizației. Fluviul Tigru a curs pe lângă casa bunicii mele în Diarbekir. Neîndoielnic, ea se va fi bălăcit în apa lui. Calul ei se va fi adăpat din apa lui. Familia ei își va fi spălat rufele în apa lui. Sumerieni, caldeeni, hitiți, capadocieni, babilonieni au devenit doar niște nume în manualele școlare, însă Armenia se află încă pe hărți. Cea mai estică și mai veche națiune creștină din lume.”

Sergiu SELIAN

by Sergiu Selian