Scrisoare de dor: Armenia regăsită la Festivalul Strada Armenească

Dragă mamă,

Am simțit că m-am întors acasă. Nu în Armenia, ci aici, în inima Bucureștiului, unde, pentru trei zile, Grădina Botanică s-a transformat într-un colț de Armenie. Festivalul Strada Armenească (1-3 august) mi-a adus în suflet emoții pe care nu le mai simțisem de mult.

Ți-aduci aminte cum mă culcai cu basmele lui Moș Suren? Cum îmi citeai poveștile în care eroii se luptau cu forțele întunericului, iar binele izbutea mereu să învingă? Ei bine, aici, sub umbra copacilor, acele basme au prins viață din nou. Copiii de azi le-au ascultat sub formă de teatru de păpuși, iar râsetele lor mi-au răsunat în inimă ca un ecou al copilăriei mele. M-am așezat între spectatori și, pentru o clipă, mi s-a părut că stau din nou lângă tine, cu ochii mari, visând la lumi pline de magie.

Festivalul a fost ca un basm în sine. Străzi pline de culoare, miros de cafea armenească, rodii pictate cu migală, ateliere de colaje și flori presate, dansuri tradiționale și costume care păreau desprinse din alte timpuri. Expozițiile ne-au purtat prin amintiri și istorie: „Revoluționare – Femei armene care au schimbat lumea” ne-a amintit cât de puternice au fost vocile femeilor din comunitatea noastră; „Centenarul Ararat” ne-a dus prin arhivele unei prese care a crescut odată cu diaspora; iar „Armenii jazzului românesc” a arătat cum, chiar și departe de casă, armenii au știut să aducă libertate și creativitate prin muzică.

Seara, pădurea vibra. Surorile Osoianu au adus liniște și armonie, Zdob și Zdub au ridicat publicul la dans, Fanfare Ciocârlia a transformat totul într-o explozie de energie. Apoi, Corina Sîrghi & Taraf, The Bambir, Gata Band și Robin and the Backstabbers au creat un pod între lumi și generații, între tradiție și modernitate. Muzica era aceeași limbă pe care toți o înțelegeam, chiar dacă veneam din locuri diferite.

Dar mai mult decât muzica sau expozițiile, m-a emoționat altceva: oamenii. Armenii din România, veniți din București, Bacău, Constanța, Iași, Gherla și alte orașe, s-au adunat aici cu toții. Am văzut familii întregi, copii și bunici, am văzut chipuri necunoscute care mi s-au părut familiare doar pentru că purtau în ele aceeași căldură. În jurul meu era o comunitate vie, puternică, care și-a păstrat rădăcinile și a știut să le împărtășească și cu ceilalți.

Am înțeles atunci, mamă, că Strada Armenească nu e doar un festival. E o poveste care ne leagă unii de alții, din București până la Chișinău și până la Erevan. E un fir nevăzut care ne adună laolaltă și ne amintește că nu suntem singuri. Oriunde ne-ar purta viața, comunitatea noastră rămâne un basm viu, scris în fiecare melodie, în fiecare dans și în fiecare zâmbet.

Și știu că ți-ar fi plăcut să fii aici, să vezi cum armenii din România trăiesc tradiția cu atâta emoție și bucurie. Poate anul viitor vom merge împreună, să ne simțim din nou acasă, sub umbra copacilor din Grădina Botanică.

Cu dor și recunoștință,
fata ta
M.

by Mariam Gevorgyan