BEDROS HORASANGIAN : Editura Ararat – Trei ani…

…BEDROS HORASANGIAN : Editura Ararat – Trei ani… și mai multe cărți. Inclusiv una de Varujan Vosganian. Plus alte câteva apariții. (Partea I)

Am tot neglijat să mă ocup de aparițiile editoriale de la Ararat. Sau altele legate de armeni. Așa-i profilul publicației unde combat de trei decenii. Așa a fost să fie. Au și cărțile destinul lor ca și oamenii. La Ararat apar realmente cărți valoroase acoperind nu neapărat subiecte doar armenești. Din păcate, difuzarea mică – practic inexistentă – au făcut ca destule valoroase noi apariții să treacă neobservate. De comentat, ce să mai vorbim. Uneori câte o lansare de carte, aparținând în general unor autori mai insistenți în a se autopromova – ceea ce la armeni nu ar fi ceva deosebit, care hay (armean) nu se consideră buricul pământului, e de-ajuns să (re)citim minunatele povestiri ale lui William Saroyan, cu mulțimea lui de personaje care mai de care, fistichii și cumsecade, cea mai tare mi se păreu Arab sărman și ars de dor  – sper să nu greșesc, armenii noștri au o anume bucurie nu să facă ceva, ci să vâneze erori. Oricât de insignifiante. „Ha, ia te uită ce gogomănie inacceptabilă…”, chiar dacă e vorba de o literă sau că în loc de Ludovic al XIV-lea a scăpat un Ludovic al XV-lea, e adevărat mare diferență între cei doi,  dar peste niște secole cine stă să-și bată capul că nu știu ce erou a murit pe câmpul de luptă și alt netrebnic în iatacul unei femei măritate etc, – în principiu ar fi ceva pozitiv,  dacă nu se depășește un anume prag al egolatriei sistemice etc – au  marcat noile apariții. În fine, să vedem ce putem recupera din producția ultimilor ani.

Mă grăbesc să pun reflectoarele pe volumul lui Arsen Arzumanyan, (de ce e cu y când ian e ian, nu mă întrebați…?)  ”Orfelinatul armean de la Strunga. Mărturii ale unor destine frânte.” (Ararat, 2023), care, citit cu întârziere, m-a emoționat foarte tare. Cap coadă. Nu neapărat pentru destinul – dramatic, al celor 200 de orfani armeni supraviețuitori ai tragediei din 1915 pe meleaguri românești, ci mai ales pentru solidaritatea de care au dat dovadă la un  moment  dat conaționalii mei din România. Acum o sută de ani. Orfelinatul de la Strunga – o  mică așezare din Moldova, la intersecția drumurilor ce duc de la Roman la Hârlău și de la Pașcani la Iași – care a durat doar câțiva ani – din 1923 ( 28  august) până în 1926 – rămâne o pagină de istorie armenească. Pe pământ românesc.  De ce? Pentru că la fața locului, la Strunga, din toată vânzoleala cu sute de copii și angajați care populează și dau viață întregii povești din cartea pe care am citit-o cu emoție și care se aglutinează din documentele rămase, nu a mai rămas nimic. Nimic. Nimic. Chiar așa? Chiar și mai așa. Trecutul se reconstituie din cuvinte. Și câteva imagini. Oameni, clădiri, portrete. Documente, povești, colecții de publicații, mărturii, memoria oamenilor. Contrastul violent dintre uriașa umanitate – avem în volum și numeroase ilustrații care dau chip multor personaje cu numele lor reale – care bântuie studiul și neantul absenței este copleșitor. Merită a ne aduce aminte nu doar de Armenag Manissalian – pe fata lui Lisette, pianistă, măritată cu un militar de carieră, Georgescu, am cunoscut-o și eu, palatul lor de pe strada Spătarului din București supraviețuiește proprietarilor – primul președinte al Uniunii Armenilor din România, care a avut un rol important în salvarea micuților fără mamă și tată și  care a pus pe picioare o organizație care funcționează și astăzi, ci și de zecile, sutele de armeni, de toate vârstele, copii orfani sau familii de armeni localnici care s-au mobilizat exemplar să ajute. Autorul merită toate gratulațiile noastre pentru efortul de a reconstitui câțiva ani din trecutul armenesc din România.

La Strunga n-a rămas decât amintirea unui vis frumos.

Scriitoarea Anais Nersesian este o distinsă poetă. Puțin cunoscută prin armenime, cu o bună cotă profesională prin scriitorime. Scrie în limba română, așa cum bunicul ei , preot, ținea slujbele în limba armeană. La Iași, unde i-am descoperit cu decenii în urmă mormântul, cu totul întâmplător, eu căutând pe cel al  lui G.M.  Cantacuzino. Arhitectul, pe care-l apreciam după ce apăruse o antologie de texte din cărțile lui. În fine. Anais Nersesian scoate un volum de eseuri, „schițe și referiri istorice despre armeni”, așa cum este subintitulat volumul pus sub genericul „Miscelanea” ( Editura Ararat, 2024). Absolventă de istorie la București, Anais Nersesian a scris poezie toată viața. ( Bașca un Jurnal, două volume, absolut fabulos, pe care l-am apreciat în grad înalt alături de câteva colege de breaslă și prietene de-o viață precum Nora Iuga și Adriana Bittel. Parcă a fost ieri. Fum. Poeta e o ființă discretă.  Volumul de publicistică pe teme istorice ne lasă visători. O succesiune de introspecții, subtile și erudite analize despre fabuloase personaje dintr-un trecut care capătă formă și viață sub ochii noștri. Că este vorba de personaje istorice sau eroi mai puțin cunoscuți – ce se mai știe azi despre armenii din Etiopia din vremea Împăratului Hailie Selasie sau negustorii care mișunau prin toate târgurile din Moldova, de la Brăila și Galați, la Focșani, Botoșani și Roman,  de la Iași la Lemberg/Lwow, de unde e originar Raphael Lemkin, juristul evreu-polonez care a inventat acel  teribil cuvânt care dă frisoane autorităților turcești. În fine. Că este vorba de un album cu ilustrate sau o colecție de timbre, Anais Nersesian decopertează semnificații și recompune universuri. Bizanț, Armenia ciliciană, documente, arhive, bibliografii, fapte de arme, de culise, armeni peste tot și de toate felurile,  artiști și generali sunt aduși într-un prezent în care țâțâim la fiecare pagină. Dați naibii sunt armenii ăștia care nu mai sunt! Miscelanea readuce în interesul public de astăzi – și mai ales cei tineri, și cei nearmeni y compris ar putea afla câte ceva cool – din această uriașă enciclopedie a armenilor. Oare cum s-ar spune miscelanea pe armenește?

Bravo Anais!

Am descoperit numele pictoriței Sirarpi Torosian pe un mic tablou – un nud – din colecția Krikor Zambaccian. Cu multe decenii în urmă. Unde mă tot duceam să casc gura la minunățiile adunate de un om cu parale, chiar dacă nu foarte bogat. Era  văr cu Arșavir, dragul de el. Zambacu, așa cum îi spuneau prietenii, avea o fabrică de covoare la Balotești. Din așa ceva s-a chivernisit el. Și dintr-un extraordinar simț estetic al realului. Ceva instinctiv. Așa mi-a rămas mie în cap. Așa cum Frenkian avea o fabrică de zahăr la Chitila. Când eram mic mă jucam cu niște lăzi mari de lemn, lunguiețe, pe care nu știam că e scris numele acestui negustor unde a lucrat și tata după ce a veni de pe front. Tabloul lui Sirarpi Torosian era cocoțat deasupra ușii unei camere de la etaj. Ar trebui să mai fie prin depozitul colecției.

A trebuit să treacă zeci de ani să mă lămuresc cine a fost Sirarpi. Un nume mi se pare rar. Doar o mare bizantinoloagă mai purta un astfel de nume. Sirarpi Ter Nersesian. Și hodoronc-tronc mă pomenesc sub nas cu un album dedicat pictoriței Sirarpi (n. Semizian, 1916, Mangalia – d.1995, NewYork) Torosian. Istoricul și criticul de artă Eduard Andrei – romanați (român) get beget, cum le place armenilor să facă distincții etnice, pe te miri ce baze…-  publică sub genericul „Sirarpi Torosian.  pictoriță în România și SUA” ( Ed.Ararat, 2025) în condiții grafice excelente un studiu și album deopotrivă cam tot ce reușește să strîngă despre artistă. Născută la Mangalia în 1916, pictorița va urma studii de arte plastice la Academia de Arte frumoase București  între 1934 și 1937. Cam în același timp al studenției distinsului dr. Krikor Pambuccian – care a fost și șef al unei organizații a studenților armeni din România, în care și mama mea Nadia Hovhanesian ar fi fost secretară, cică. Documente iok. Probabil cine scotocește prin ziarele armenești ale epocii ar putea găsi ceva. Sirarpi urmează stadii de studiu și perfecționare la Kunstakamie la Munchen și Academia  de Arte frumoase la Paris. Lucrează și expune, are trei expoziții personale la București, în 1939 se căsătorește cu sculptorul Hovaghim Torossian (1904, Rusciuk – 1974, NewYork) fost elev al lui Paciurea și Oscar Han – la Academia de Arte frumoase București (1926-1933) autorul bustului generalului Antranik din curtea Bisericii armene din București. Viața artistică și culturală, participări la diverse expoziții – în contextul rigorilor staliniste ale epocii – ca în final soții Torossian să ia calea pribegiei. Ca și mulți dintre conaționali, cu un popas în Liban, la Beirut. Monograful Eduard Andrei se sprijină pe informațiile și materialele oferite de soții Armenuhi (nepoată de frate) și Anton Eberwein, ambii la rândul lor sculptori și care au contribuit la nașterea acestei monografii. Și album de artă în același timp. Sunt reproduse numeroase lucrări ale lui Sirarpi, din diverse colțuri ale lumii, articole despre lucrările ei. Fosta elevă a lui Camil Ressu se dovedește o ferventă coloristă și într-o epocă în care realismul socialist făcea ravagii compune peisaje, portrete și compoziții dintre cele mai interesante sub raport compozițional. Asocierea cu Franz Marc e binevenită, ca și cea cu Kees Van Dongen, ca să dau și eu cu presupusul. Aș vrea să cred că această pictoriță româncă – armeancă la obârșie la izvor, va fi redescoperită. Atât de armeni, dar mai ales de români.

Dacă despre Sirarpi Torossian știe puțină lume, despre Varujan Vosganian poate da oricine (bune) relații. Sigur că există și oameni care-l vorbesc de rău, dar ne facem că nu-i băgăm în seamă. Președintele Uniunii Armenilor din România, dar și Președintele Uniunii Scriitorilor din România deopotrivă mai scoate o carte cu titlul pe înțelesul tuturor. Volumoiul – cei care merg des la sală și fac exerciții fizice sunt avantajați la ținutul în mână al cărții – „Elogiu alor mei”( Editura Ararat, 2025), sanchi versuri, oarecum proză, eseu pe alocuri, o lungă meditație plină de formulări atotcuprinzătoare despre un om și neamul lui din care face parte în mod cert. O carte abil compusă,  un volum care se vrea și biografie, și autobiografie și monografia unui neam. Familia lui, cei apropiați, tatăl, mama, fratele, rudele, atmosfera familială a unei copilării de provincie, protagoniștii unui trecut din care la rândul meu fac parte. Multe fotografii care fac parte din textura unui volum ce ar vrea să fie – și reușește pe deplin – o radiografie a unui popor. Acesta sunt eu, ăștia suntem noi. Trecutul nostru, prezentul nostru, eternitatea noastră trecătoare. Nimic nu e veșnic, doar clipa. Vers, cuvânt, imagine. Un pas așteptat acest volum după „Cartea șoaptelor” care a cucerit  lumea, fără să fie atent percepută. Abia acum avem mesajul lui VV despre cine este și cine suntem. Noi armenii. „We are few but, we are armenians,” strigă un vers din Baruir Sevag, care moare într-un accident de automobil ca și Mihail Sebastian.

by Bedros Horasangian