NOTE DE LECTOR | 100 de ani după frontul de Est, Armenia și Levantul între războaie și pace

În zilele de 9-10 noiembrie 2018, cu ocazia centenarului armistițiului încheiat la 11 noiembrie 1918, după încetarea Primului Război Mondial, la Lyon (Franța), în sala Bibliotecii municipale și la Universitatea catolică, s-a desfășurat un colocviu internațional intitulat în original Cent ans aprѐs le front de l’Est, l’Arménie et le Levant entre guerres et paix (O sută de ani după frontul de Est, Armenia și Levantul între războaie și pace). Pluralul războaie este justificat de acțiunile bulversante din Orientul Apropiat și din Caucaz, unde ostilitățile armate au continuat să aibă loc pe două fronturi, în pofida declarării armistițiului. Obiectivul principal al simpozionului l-a constituit explicitarea acelor fapte care au prelungit confruntările dintre state, marcând pentru multă vreme destinele unor națiuni ca armenii, asiro-caldeenii, kurzii și arabii din Levant până în secolul XXI, de pildă în Arțakh și în Siria.

Participanții la colocviu au fost eminenți istorici, geografi, diplomați, politicieni, cadre universitare din Europa, din Armenia și din SUA: Raymond Kévorkian, Gérard Dédéyan, Susan Paul Pattie, Claude Mutafian, Yves Ternon, Vahé Tachjian, Fabrice Balanche, Richard Hovannisian, Ashot Melkonyan, Armen Asryan, Khachatur Stepanyan, Joseph Yacoub, Özcan Yılmaz, Ara Papian, în această ordine a apariției lor. Prelegerile au fost eșalonate pe trei sesiuni intitulate Franța în Levant, Distrugere și resurecție: resurgența statului armean în Caucazul de sud și Conferința de pace din Paris, războiul de după pace, sesiuni conduse în cele trei zile de moderatorii Taline Ter Minassian (profesor universitar, specialistă în istoria civilizațiilor, a Rusiei și a Caucazului), Hilda Tchoboian (președintă a Centrului Covcas de rezolvare a conflictelor, fostă președintă a Federației euro-armene pentru justiție și democrație, coordonatoarea colocviului) și respectiv Gérard Guerguerian (specialist în dreptul internațional), aceștia la rândul lor somități în domeniile lor de specialitate.

Transcrierile lucrărilor prezentate la această dezbatere internațională aveau să fie publicate în volum de către editura Thadée din Marsilia în anul 2021, sub același titlu cu cel al colocviului pe care îl consemnează. Cartea care a rezultat, deși variată în tematică, este ca valoare globală un recipient de informații și de date utile cercetătorilor și specialiștilor, precum și cititorilor neimplicați în studiul istoriei, dar sensibili la acumularea și la asimilarea de elemente documentare necesare formării lor intelectuale.

Prima sesiune a colocviului, cu subiecte restrânse la prezența Franței în Levant, abordează totuși chestiunea refugiaților armeni supraviețuitori din Genocid, dar și înregimentarea în Legiunea Armeană combatantă în Orient și mai cu seamă grava decizie a Franței – la 20 octombrie 1921, în virtutea unui acord secret semnat la Ankara cu kemaliștii –de a părăsi Cilicia și alte regiuni învecinate, în detrimentul formării unei noi Armenii, deviindu-se astfel de la politica franceză a minorităților în Levant. Sesiunea s-a încheiat cu un dialog între istoricul Raymond Kévorkian și geograful Fabrice Balanche privind mandatul francez asupra Siriei și recentul război civil din Siria.

A doua sesiune a avut ca temă centrală îmtemeierea statului armean independent din Caucaz și a beneficiat în primul rând de prezența competentă și prestigioasă a lui Richard Hovannisian, autor al unei monumentale monografii a Armeniei din 1918-20 și care a oferit aici o sinteză de istorie comprimată, dar substanțială, fără însă a omite niciun detaliu necesar pentru a înțelege tragismul deciziei de a întemeia un nou stat armean și pe de altă parte importanța acelei decizii pentru salvgardarea, în viitor, a statalității armene, sub orice formă va fi fiind să existe ea.

A treia sesiune a detaliat participarea armeană la Conferința de pace din Paris, cu efectele mai mult sau mai puțin favorabile realității armene în conjunctura politicii europene. În paralel, au fost atacate subiecte privind autodeterminarea asiro-caldeenilor și cea a kurzilor, iar comunicarea din finalul cărții, Revendicări armenești: probleme și perspective, a diplomatului Ara Papian, directorul centrului de cercetări Modus Vivendi, este o excelentă trecere în revistă inclusiv o analiză critică a principalelor tratate și convenții care, în timp, au afectat – din păcate, negativ – situația Armeniei de fiecare dată păgubite de drepturile sale mereu sacrificate intereselor altor state.

De altfel, firul conducător al colocviului a fost, în toate intervențiile, relevarea tendinței spre autodeterminare, după prima conflagrație mondială, a popoarelor armean, asiro-caldeean și kurd, tustrele victime – în proporții diferite – ale tentativelor de aneantizare a acestor națiuni și apoi jertfe ale politicienilor străini din epocă, vicisitudini din care numai armenii au reușit să scape (dar cu ce preț!) concretizându-și aspirația spre libertate prin crearea unui stat independent.

În prima comunicare din volum, cea a lui Raymond Kévorkian despre refugiații și orfanii armeni din Genocid, este apreciat efortul inițial comun al armenilor de a-i salva pe orfani prin înființarea de orfelinate, cu sprijinul unor instituții și personalități străine. Este semnificativ că s-a dat o importanță specială copiilor din Cilicia – unde limba maternă se pierduse în decursul veacurilor de otomanizare – pentru ca aceia să-și redobândească identitatea națională prin limbă. Mulți dintre acești cilicieni, mai ales femei și copii, se vor stabili în Orientul apropiat – Siria, Liban, Palestina, Iordania, Irak – unde vor înființa comunități ale diasporei armene.

Următoarele două prelegeri au fost consacrate, din unghiuri diferite, Legiunii Armene înființate în Franța, un episod reprezentativ pentru implicarea armenilor în viața internațională, chiar și în condițiile dificile ale absenței unei patrii oficiale. Inițial numită Legiunea Orientului, această unitate armată a fost formată în Cipru și, după ce s-a distins în lupte, a constituit principala forță de ocupație a Ciliciei în cadrul armatei franceze. Speranța armenilor era aceea de a întemeia un stat armean mediteranean sub mandat francez pe locul fostului regat medieval Armenia Mică. Inițiativa întemeierii unei Legiuni a Orientului a aparținut, în 1914, lui Boghos Nubar, președintele uneia dintre cele două delegații armene (cea reprezentând diaspora) la Conferința de pace din Paris, cu condiția ca voluntarii armeni înscriși în legiune să lupte doar împotriva otomanilor. Legiunea Orientului, formată din armeni și din sirieni ca o unitate a Legiunii Străine, făcea parte din armata franceză și din ea s-au scindat o Legiune Armeană și o Legiune Siriană. Legiunea Armeană, cu cei 5.000 de luptători ai ei, și-a achitat cu devotament, cu bravură și cu cinste rostul său, mai ales în bătălia de la Arara, în Palestina, fiind apoi lăudată pentru eficiența sa. Demobilizarea membrilor ei a avut loc după Tratatul de la Sѐvres, cu mare pompă, când s-a considerat că Franța își atinsese mare parte din obiective.

În continuare, Ciliciei și rolului jucat acolo de Franța le-au fost rezervate următoarele prelegeri din care se degajă constatarea eșecului de a se forma un stat cilician autonom sub autoritate franceză. Nici intenția franco-britanică de a repatria mii de deportați armeni ajunși la Alep, Hama, Homs, Beirut și în Palestina n-a putut  să fie dusă la bun sfârșit. O nouă frontieră s-a trasat între Siria ocupată de francezi și Turcia și circa 100.000 de armeni au rămas instalați pe teritoriile siriene și libaneze. În chip de compensație pentru evacuarea Ciliciei, în 1925 autoritățile mandatare franceze au decis să atribuiască cetățenie siriană sau libaneză tuturor armenilor stabiliți în acea regiune înainte de 1924. În 1930, magnatul Calouste Gulbenkian, cunoscut drept Mister 5%, pe atunci președintele UGAB, i-a convocat la castelul său din Evian pe înaltul comisar francez din Beirut, pe președintele federației internaționale a Crucii Roșii, precum și pe un reprezentant al Ministerului de exerne francez, care în trei zile au pus la punct un plan de construire a unor cartiere armenești în Alep și în Beirut; el a finanțat jumătate din program și astfel s-au pus bazele integrării armenilor în cele două orașe. Când, în 2014, teroriștii djihadiști veniți din Turcia au invadat Siria, deși s-a convenit să nu fie bombardate cartierele armenești din Alep, totuși populația armeană s-a refugiat și din cei 100.000 de locuitori au rămas doar 10.000.

Istoria armeană este generoasă în nenorociri și în necazuri de tot felul, dintre care emigrarea este cel mai neînsemnat neajuns și genocidul – cel mai tragic. Uneori, faptele au depășit macabrul și suferința, atingând paradoxul. În compendiul său de istorie a primei Republici Armene, Richard G. Hovannisian menționează un fapt care ar părea anecdotic dacă n-ar fi întristător de simptomatic și chiar își are actualitatea sa: în 1918, o delegație a guvernului Armeniei independente, condusă de Avetis Aharonian și Alexandr Khatisian, a plecat la Constantinopol după ce primise garanții de la reprezentanții militari germani din Caucaz și fusese încredințată că o conferință generală a puterilor centrale dirijate de Germania și a statelor din Caucaz avea să reformuleze termenii tratatului de la Batum din 4 iunie 1918, defavorabil Armeniei și pe care însăși Germania îl găsea inacceptabil. Înțelegând, la un moment dat, că acea conferință nu avea să se mai producă, delegația armeană a încercat să trateze direct cu guvernul turc. La acea întâlnire, Aharonian și colegii săi au găsit de cuviință să adreseze mulțumiri lui… Talaat și Enver pur și simplu pentru că aceia recunoscuseră existența unui stat armean autonom. În cursul discuțiilor, Talaat (bineînțeles) a aruncat responsabilitatea masacrării armenilor asupra kurzilor, autorităților militare, funcționarilor locali abuzivi și chiar înșiși armenilor. Și, bineînțeles, a respins orice solicitare ca pretențiile teritoriale turcești să fie retrase, declarând că, după îndelungi deliberări, Junii Turci acceptaseră crearea acelui stat minuscul armean pe vechiul teritoriu rusesc cu condiția ca el să nu se amestece vreodată în treburile interne ale Imperiului Otoman. Frontiera definită prin tratatul de la Batum rămânea nemodificată. La fel și rușinea pățită…

Pretențiile teritoriale armenești asupra Ciliciei și măcar asupra jumătății vestice a Armeniei turcești n-aveau să fie acceptate nici în forurile internaționale. Virtualul stat armean unificat în intenție trebuia să includă numai trei dintre cele șase vilayete de proveniență istorică armeană, Van, Bitlis și Erzurum, plus o deschidere la Marea Neagră prin Trapezuntul cedat de greci prin bunăvoință. Nici acest proiect nu avea să fie valorificat. Chiar și pentru regiunea Syunik din sudul Armeniei, astăzi (încă) în componența Armeniei, a fost nevoie de efortul și de dârzenia comandanților militari Andranic Ozanian și mai ales Gareghin Njdeh pentru ca prin puterea armelor s-o cucerească pentru a face parte din noul stat. La rândul ei, victoria din primăvara lui 1919 a trupelor armenești care, cu sprijin britanic, au eliberat regiunea Kars acaparată de Turcia și provincia Nakhidjevan ulterior încăpută din nou în mâna azerilor nu a fost parafată de diplomația internațională. Oricum, Tratatul de la Lausanne din iulie 1923 nu avea să mai tolereze în textul său formularea sintagmelor Armenia și armenesc pentru un teritoriu care era de-acum (de peste doi ani și jumătate) posesiune sovietică. Nu înainte ca, la 24 august 1920, la Moscova să fi fost semnat proiectul unui „tratat de prietenie cordială și sinceră” prin care Rusia recunoștea integritatea teritorială a Turciei, inclusiv orașele Kars, Ardahan și Batum care nu-i aparțineau, adică o revenire la frontierele din 1877, în fapt un acord îndreptat împotriva noii Armenii independente. Iar după sovietizare, mai putea spera Armenia într-un sprijin din partea Kremlinului ca să-și redobândească teritoriile istorice? (Vezi și cazul arzător de actual al Arțakhului.)

Republica Armeană din 1918-20 a fost întâmplarea fericită din istoria armeană, în care s-a produs un miracol în condiții dintre cele mai dezastruoase, când guvernul nu dispunea de nicio bază pe care să-și construiască politica diplomatică și economică, nu urma vreunui alt guvern, nu avea un aparat de stat pe care să-l fi moștenit, fiind constrâns să pornească de la zero într-o stare de ruină și haos în sensul cel mai real posibil. Ori de câte ori vom fi nemulțumiți de vreo stare de lucruri similară (niciuna nu va fi, probabil, una identică), ar trebui să ne amintim că atunci a fost cu putință și au existat oameni care au făcut cu putință ceea ce nimeni, dar chiar nimeni nu întrevedea că s-ar fi putut soluționa. Când suntem tentați să rostim clișeul „restul e istorie”, să ne amintim că acea istorie a avut niște autori.

Sergiu SELIAN

by Sergiu Selian