SORIN DESPOT : Armenia: Un genocid și justiția — între memorie și geopolitică

Pe 15 mai 2025, în atriul Institutului Francez din București, a avut loc conferința Arménie. Un génocide et la justice (Armenia. Un genocid și justiția). Evenimentul i-a reunit pe istoricul francez Vincent Duclert, profesor la EHESS (Școala de Studii Avansate în Științe Sociale din Paris) și cercetător la Centrul Raymond Aron, alături de scriitorul și omul politic Varujan Vosganian, președintele Uniunii Armenilor din România.

Vă propun, prin ochelarii unui învățăcel umil (dar studios) al cazului armean, o examinare a principalelor idei discutate, în ordinea, spiritul și măsura în care ele au răsărit în conferința din 15 mai – de la contextul istoric și juridic, la semnificațiile culturale ale memoriei și avertismentele sale istorice.

O memorie la două capete

Vincent Duclert – de altfel, autorul cărții care a dat numele conferinței din 15 mai – a subliniat că Genocidul Armean din 1915 ocupă un loc aparte în conștiința istorică universală, fiind considerat precedentul Holocaustului. 

În plin război mondial, marile puteri ale Antantei au denunțat public masacrele comise împotriva armenilor de către autoritățile otomane. La 24 mai 1915, guvernele Franței, Marii Britanii și Rusiei au emis o declarație comună în care acuzau Turcia de crime împotriva umanității și civilizației, avertizând că membrii guvernului otoman și toți complicii lor vor fi trași la răspundere pentru aceste atrocități. Era întâia dată cînd conceptul de crimă împotriva umanității era invocat pe scena internațională, prefigurând în mod tragic limbajul juridic ce avea să descrie mai târziu ororile Holocaustului. În ciuda avertismentului timpuriu, realitatea postbelică a demonstrat dificultatea asumării acestor crime: Imperiul Otoman s-a dezmembrat, iar succesorul său statal – Turcia kemalistă – a evitat să recunoască, darămite să pedepsească vinovații, suspendând justiția pe termen nedefinit. 

Memoria Genocidului Armean comportă, pe cale de consecință, o dublă adresare: 

1. Întâi, pentru poporul armean și diaspora sa, comemorarea genocidului este o datorie sacră, menită să deplângă victimele, să onoreze curajul supraviețuitorilor și să transmită generațiilor viitoare adevărul istoric. 
2. Apoi, această memorie servește ca avertisment pentru întreaga omenire – un memento al faptului că impunitatea unui genocid poate deschide calea altuia. 

Câștigă notorietate remarca cinică a lui Hitler, în ajunul invadării Poloniei, care ridica întrebarea retorică „Cine, în definitiv, mai menționează astăzi exterminarea armenilor?” – sugerând că uitarea planetară a genocidului din 1915 îi alimenta convingerea că propriile abominațiuni vor sfârși tot sub preșul istoriei. 

Mai în clar, Genocidul Armean nu este doar o tragedie a trecutului, ci și un capitol cu o puternică încărcătură paradigmatică, de vreme ce a influențat direct ivirea și evoluția conceptului de genocid ca noțiune juridică și morală la nivel internațional. 

Un moment esențial în acest sens a fost procesul lui Soghomon Tehlirian din 1921. Tehlirian, un supraviețuitor armean care și-a văzut familia masacrată, l-a asasinat la Berlin pe Talaat Pașa – fruntașul artizan al genocidului. Procesul a avut o miză simbolică uriașă: în fapt, pe banca acuzaților ajunsese, indirect, însuși Genocidul Armean. Avocații apărării au insistat asupra responsabilității lui Talaat în orchestrarea exterminării în masă, iar tribunalul german a luat act. Curtea l-a achitat pe Tehlirian, considerându-l nevinovat în ciuda mărturiei sale că l-a ucis pe demnitarul otoman. 

Acest verdict surprinzător, venit pe fondul revelării în instanță a ororilor îndurate de armeni, a emis un mesaj tulburător: în absența unei justiții oficiale care să îi pedepsească pe autorii crimei supreme, conștiința umană tinde să caute alte căi de reparație.

Dincolo de ecourile imediate, procesul lui Tehlirian a avut și un impact de durată asupra gîndirii juridice internaționale. Tînărul jurist polonez de origine evreiască Raphael Lemkin, aflat atunci la început de carieră, a urmărit cu atenție cazul. Impresionat de faptul că legea nu avea un nume și un cadru adecvat pentru atrocitatea suferită de armeni, Lemkin și-a pus întrebarea fundamentală: „De ce uciderea unui milion de oameni nu este considerată o crimă, pe cînd uciderea unui singur om este?” 

Două decenii mai târziu, în 1944, Lemkin avea să lanseze termenul juridic „genocid”, concept modelat explicit atât pe trauma armenilor, cât și pe cea a evreilor europeni. El însuși recunoștea că soarta poporului armean reprezintă unul dintre cele mai atroce genocide din istorie; tragica „inaugurare” a unei categorii de crime care, în sfîrșit, dobândea un nume propriu în dreptul internațional. 

Între jurisprudență și cultură

Dacă în plan juridic Genocidul Armean nu și-a găsit pe deplin justiția – în absența unui echivalent al proceselor de la Nürnberg pentru liderii Junilor Turci – în planul memoriei și al identității culturale, lupta pentru dreptate a îmbrăcat alte forme. Genocidul nu înseamnă doar lichidarea fizică a unui anume număr de indivizi, ci și tentativa de a distruge însăși esența identității unei comunități. 

În cazul armenilor otomani, exterminarea din 1915 a fost însoțită de confiscarea bunurilor, ștergerea cu buretele a prezenței lor multimilenare din Anatolia și suprimarea simbolurilor culturale și religioase armenești. Cu alte cuvinte, s-a urmărit „distrugerea unei identități colective” – ceea ce Lemkin a inclus explicit în definiția conceptului de genocid. În ciuda eșecului jurisprudenței, armenii supraviețuitori au căutat de-a lungul generațiilor o „reparație culturală” prin afirmarea fermă a virtuților proprii. Credința, cultura, literatura, arta și memoria transmisă în familie au devenit instrumente de supraviețuire identitară și de revendicare a dreptății depline. 

Varujan Vosganian a subliniat în cadrul conferinței rolul crucial al literaturii în acest proces de vindecare morală. Romanul său „Cartea șoaptelor”, de bună seamă, stă mărturie: prin rememorarea poveștilor victimelor și supraviețuitorilor genocidului, literatura joacă rolul de garant al identității etnice, oferind grai celor pe care istoria oficială a încercat să-i reducă la tăcere. În mod similar, numeroși autori și artiști armeni din diaspora – de la Franz Werfel cu al său „Cele patruzeci de zile de pe Musa Dagh” (1933), până la pictorii, artiștii de scenă, compozitorii și cineaștii armeni – au transpus trauma genocidului în opere care afirmă perenitatea spiritului armean. 

Prin cultură, comunitatea armeană și-a revendicat dreptul de a-și spune povestea, chiar dacă tribunalelor internaționale le-au trebuit decenii să se pronunțe simbolic asupra acelor crime, iar Turcia continuă să le nege.

Contrastul față de memoria Holocaustului este grăitor. În cazul Holocaustului, întrucâtva grație dezvoltării mijloacelor de comunicare în masă, actul de justiție – procesele criminalilor naziști, tribunalele internaționale – a venit relativ rapid după război, iar recunoașterea oficială și educația despre crimele împotriva evreilor au devenit parte integrantă a narațiunii globale de după 1945. Germania postbelică și-a asumat vina istorică, a plătit reparații materiale și a cultivat o cultură a memoriei și a penitenței. 

În schimb, în cazul Genocidului Armean, statul succesor al Imperiului Otoman – Turcia – nu numai că a refuzat constant să recunoască faptele, dar a și reprimat orice discuție despre acestea de-a lungul a mai bine de un secol. Deloc de mirare, în acest context, poziționarea fermă a lui Vosganian: 

Turcia nu are un viitor democratic pînă nu recunoaște Genocidul Armean.

V. Vosganian

În absența unui Nürnberg al Junilor Turci, armenii s-au văzut nevoiți să se sprijine pe altceva pentru a-și păstra vie memoria. Comunitățile armenești din România, Franța, Statele Unite, Orientul Mijlociu – și oriunde au găsit refugiu armenii – au ridicat biserică după biserică, khachkar după khachkar, au organizat ceremonii anuale pe 24 aprilie și au făcut din transmiterea poveștilor supraviețuitorilor către tineri o prioritate. Astfel, memoria genocidului a fost ținută vie ca o formă de justiție alternativă – o justiție a adevărului istoric și a solidarității morale, chiar și când sala de tribunal a rămas mută. De altfel, cultura poate oferi ceea ce tribunalele nu reușesc întotdeauna: empatie și înțelegere profundă. Aceasta nu înseamnă că setea de dreptate legală este mai puțin importantă – comunitatea armeană va continua să caute recunoaștere oficială și gesturi reale de reparare – dar arată că, în absența verdictelor, arta și memoria devin ele însele un tribunal al istoriei. Prin poveste și comemorare culturală, armenii își recapătă individualitatea și demnitatea, iar generațiile următoare cunosc riscurile indiferenței.

Sigur, memoria Genocidului Armean se încrucișează cu memoria Holocaustului, dar are și dinamica sa specifică. Dacă evreii au beneficiat de o recunoaștere imediată și de un efort global de păstrare a amintirii sprijinit instituțional, armenii au întâlnit bariere în lupta împotriva uitării, înfruntînd nu doar inerția istoriei, ci și o campanie activă de negare. Acest fapt a conferit memoriei armene o anumită tensiune tragică, dar și o reziliență de invidiat: cultura și identitatea armeană au supraviețuit diasporic, hrănindu-și năzuințele tocmai din nevoia de a conserva ceea ce aproape a fost distrus. În cuvintele unui participant la conferință, literatura, arta și credința au ținut loc de tribunale, au servit drept o formă de justiție poetică acolo unde jurisprudența a eșuat.

Trecutul ca avertisment

Discuția de la Institutul Francez a pivotat către actualitate, subliniind că trecutul servește adesea ca un avertisment. Situația geopolitică a Armeniei de astăzi, încadrată de doi vecini adesea ostili – Turcia și Azerbaidjan – conferă amintirii genocidului o dimensiune acut preventivă. Vosganian a atras atenția asupra riscurilor cu care se confruntă armenii în contextul regional actual: conflictul din Nagorno-Karabakh (Arțah), relațiile tensionate cu Turcia și retorica arhinaționalistă care reapare ciclic în Caucaz.

După 1990, pe fondul prăbușirii Uniunii Sovietice, regiunea Nagorno-Karabakh – locuită majoritar de armeni, dar aparținînd de jure Azerbaidjanului – a devenit scena unui război sîngeros. Istoria a făcut ca aici să se repete tiparele violenței etnice: masacre și epurări care au generat sute de mii de refugiați. După încetarea focului, enclavei armene i s-a garantat o autonomie de facto timp de aproape trei decenii, însă războiul blitz din 2020 a readus regiunea sub controlul ferm al Azerbaidjanului, cu sprijinul militar al Turciei. 

Varujan Vosganian a argumentat că negarea persistentă a genocidului de către statul turc și lipsa de asumare internațională a consecințelor au alimentat nu doar un sentiment de insecuritate existențială în rândul armenilor, ci și un precedent care erodează puternic democrația și securitatea națională. Trecutul devine astfel un barometru pentru prezent: modul în care comunitatea globală reacționează – sau nu – la amenințările actuale la adresa armenilor influențează direct încrederea în principiile dreptului internațional și ale dreptății.

Din punct de vedere geopolitic, moștenirea nerezolvată a genocidului complică și mai mult relațiile dintre Armenia și Turcia. Oficial, Ankara condiționează de ani buni orice normalizare diplomatică de rezolvarea conflictului din Karabakh în favoarea Azerbaidjanului și rămâne aliatul ferm al Baku-ului. Cum a ținut să menționeze Vincent Duclert, asistăm la un „front comun turco-azer” care blochează inițiativele de recunoaștere a genocidului, enclavizează și marginalizează Armenia pe scena globală. Cu toate acestea, „conflictul nu este între armeni și turci, este între dreptate și tiranie”, a adăugat istoricul francez.

Încercările de reconciliere turco-armeană – cum au fost cele din 2008-2009, mediate internațional – au eșuat „din cauza situației din Nagorno-Karabakh, precum și din cauza poziției negaționiste a Turciei”. Cu alte cuvinte, trecutul și prezentul se condiționează reciproc într-un ciclu dificil de întrerupt: negarea trecutului alimentează neîncrederea în prezent, iar conflictele prezentului îngreunează reconcilirea cu trecutul.

Statui și tăceri

Un aspect aparte discutat în cadrul conferinței a fost modul în care spațiul public și memoria oficială – sau absența acesteia – reflectă tensiunile legate de genocid. S-a vorbit despre simboluri: ce aleg națiunile să comemoreze și ce aleg să treacă sub tăcere. În mod nefericit, memoria Genocidului Armean a cunoscut adesea mai multe absențe decât prezențe în spațiul public global. Dacă astăzi Holocaustul este comemorat prin numeroase monumente, opere de artă, muzee și zile naționale ale memoriei, Genocidul Armean rămâne încă un subiect marginalizat, adesea redus la inițiativele diasporei și ale comunităților locale.

Istorici precum Raymond Kévorkian, Taner Akçam sau Stefan Ihrig vorbesc despre „genocidul extins” și despre rolul kemalismului în ștergerea urmelor și blocarea reparației morale. În Turcia, până de curînd, menționarea genocidului era sancționată penal. Celebrul Articol 301 din Codul Penal privind „insultarea identității naționale” a fost folosit împotriva acelora – precum scriitorul Orhan Pamuk sau jurnalistul Hrant Dink – care au vorbit deschis despre 1915. Spațiul public turcesc abundă în statui și memoriale dedicate eroilor fondatori (între care Mustafa Kemal Atatürk ocupă locul central), însă nu există nici un memorial dedicat sutelor de mii de armeni dispăruți de pe teritoriul Anatoliei: un vid memorial care echivalează cu o prelungire a oprobiului. 

La polul opus, în Armenia independentă, memorialul de la Tsitsernakaberd (ridicat la Erevan în 1967, în epoca sovietică tîrzie) a devenit un adevărat altar național. În fiecare an, la 24 aprilie, mii de oameni urcă dealul Tsitsernakaberd purtînd flori, pe care le depun la flacăra eternă în memoria victimelor. Imaginea aceasta – un popor adunat în jurul unui monument al durerii și speranței – contrastează puternic cu tăcerea impusă de cealaltă parte a graniței.

În România, ca și în multe alte țări, memoria genocidului armean se manifestă discret, mai ales prin comunitatea și biserica armeană. Un exemplu discutat este prezența în București a unui bust al lui Atatürk, fondatorul Turciei moderne, care veghează peste Calea Victoriei, la câteva minute de mers pe jos de Institutul Francez. E un detaliu urban care, în lectura lui Varujan Vosganian, devine simptom: câtă vreme fondatorii noilor începuturi nu-și încep istoria cu recunoașterea crimelor, memoria rămâne captivă în bronz. Fără a nega meritele istorice ale lui Atatürk ca reformator, din perspectiva armenilor acest detaliu urban ridică o problemă de sensibilitate: cum se împacă onorarea amintirii unui lider sub a cărui guvernare negarea genocidului a fost instituționalizată, cu pretenția de a respecta memoria victimelor acelui genocid? Bustul lui Atatürk stă mărturie nu neapărat a unei opțiuni deliberate de a ofensa comunitatea armeană, cât a unei ignoranțe și lipse de dialog pe această temă. Este un simbol al diplomației fără memorie, în care considerentele politice imediate au primat în fața solidarității istorice.

Discuția despre statui și simboluri a adus în prim-plan și gesturile recente de instrumentalizare a memoriei. Un episod revelator din 2015: la centenarul genocidului, cînd lideri mondiali și sute de mii de armeni se pregăteau să comemoreze solemn 100 de ani de la tragedie, președintele Turciei, Recep Tayyip Erdoğan, a mutat festivitățile naționale dedicate bătăliei de la Gallipoli exact pe 24 aprilie – dată aleasă în mod tradițional de armeni ca Ziua Comemorării Genocidului. Până atunci, aniversarea Gallipoli avea loc în 25 aprilie; schimbarea subită a datei în 2015 a fost percepută ca o încercare de a „dilua importanța centenarului genocidului armean” și de a distrage atenția internațională de la comemorarea de la Erevan. 

Astfel de tăceri orchestrate au fost demascate în cadrul conferinței drept obstacole majore în calea justiției memoriei. Cultura memorială a unui spațiu spune multe despre valorile și maturitatea acelui spațiu. Faptul că în marile capitale europene există monumente dedicate Holocaustului, dar foarte puține dedicate genocidului din 1915, reflectă decalajul de conștientizare. Lucrurile încep să se schimbe: în ultimele decenii, numeroase țări (inclusiv majoritatea statelor UE, SUA, Canada, Rusia etc.) au adoptat rezoluții de recunoaștere a Genocidului Armean, ceea ce a deschis calea și pentru ridicarea unor memoriale. Se creează treptat și un canon educațional: subiectul apare în manuale, în muzee ale genocidelor, în discursuri oficiale ale liderilor lumii – papa Francisc, de pildă, a numit public genocidul armean drept „primul genocid al secolului XX”. 

Un participant la dezbatere a remarcat că, în pofida recunoașterilor oficiale, memorialele armene din lume sunt adesea inițiative comunitare și mai puțin proiecte de stat. Iar acolo unde memoria ar trebui asumată la nivel guvernamental – cum ar fi în Turcia sau în țările musulmane foste aliate ale Imperiului Otoman – domnește încă cenzura. În mod emblematic, în Deșertul sirian de la Deir ez-Zor, locul unde zeci de mii de armeni au pierit în „marșurile morții”, fusese ridicat un memorial și o capelă; însă acestea au fost distruse de gruparea ISIS în 2014, într-un act barbar ce amintește că, uneori, distrugerea amintirii este continuarea distrugerii unui popor. Chiar și după un secol, statuia neînălțată sau monumentul dinamitat rămîn simboluri puternice ale modului în care genocidul armean încă luptă pentru locul cuvenit în memoria umanității.

În loc de încheiere

Justiția, în sens clasic, presupune pedepse juridice și repararea materială a unui rău. Dar în fața unui rău de magnitudinea unui genocid, care depășește cu mult capacitatea oricărui tribunal de a îndrepta lucrurile, intervin alte dimensiuni ale dreptății. Cultura – fie că vorbim de literatură, memoriale, educație sau simplele ritualuri ale comemorării – devine un tribun al conștiinței universale, unde se judecă moral și simbolic crimele trecutului. 

Memoria este antidotul impunității: atâta timp cât o comunitate își amintește și lumea este dispusă să asculte, victimele nu sunt pe deplin uitate, iar aspirația la dreptate rămâne vie. Cazul Genocidului Armean ne arată că justiția istorică poate îmbrăca forme neașteptate. Faptul că, după o sută de ani, supraviețuitori direcți nu mai există, iar vinovații direcți nu mai pot fi pedepsiți, nu înseamnă că verdictul istoriei nu poate fi totuși rostit. Acest verdict se formulează treptat, prin consensul istoricilor, prin recunoașteri oficiale și prin empatia opiniei publice. 

Istoricul Vincent Duclert a argumentat că adevărul documentat este de partea memoriei: arhivele ample – inclusiv cele germane, austriece, americane, rusești sau franceze – au consemnat fără echivoc realitatea exterminării planificate a armenilor. Aproape toți specialiștii serioși, inclusiv tot mai mulți istorici turci curajoși, recunosc astăzi genocidul. A nega evidența unor asemenea crime echivalează cu o a doua ucidere simbolică a victimelor, pe când a recunoaște și a comemora înseamnă a le face, fie și tardiv, dreptate.

Pentru Varujan Vosganian, tema justiției post-genocid nu e doar o revendicare a trecutului, ci o miză a prezentului. Recunoașterea genocidului, subliniază Vosganian, „este o chestiune de securitate națională”. Atâta vreme cât impunitatea crimei originare persistă, nu putem vorbi despre stabilitate, nici în Anatolia, nici în Caucaz, nici în conștiința unei Uniuni Europene care și-a croit valorile pe promisiunea: never again. Scriitorul a încheiat optimist, subliniind capacitatea incredibilă a culturii de a transcende trauma. Poporul armean, deși profund rănit în 1915, a găsit forța de a renaște prin cuvînt, credință și creație. „Există o justiție a inimii pe care nimeni nu ne-o poate răpi”, a conchis Vosganian. 

Jurisprudența face ordine în fapte. Cultura face ordine în sensuri. În fața unei crime istorice precum Genocidul Armean, nici una dintre ele nu este suficientă de una singură. Chiar dacă o sentință întârzie sau e refuzată, o poezie, un roman, un film, o rugăciune pot duce adevărul mai departe. În spațiul simbolic în care dreptul internațional se ciocnește cu geopolitica, actul cultural devine forma de justiție cea mai accesibilă și cea mai rezistentă.

Sorin DESPOT

ilustrarea articolului a fost realizată de redacția Ararat

by Mihai Stepan Cazazian