NOTE DE LECTOR | 6+1 atlase

Atlase incluzând hărți ale Armeniei sunt multe și din vechi timpuri, întocmite în diferite locuri și epoci. Iar în Armenia sovietică și în aceea mai puțin sovietică s-au publicat, în secolul trecut, atlase dintre cele mai felurite și unele chiar strict specializate. Cele la care ne-am oprit aici, însă, sunt mai noi și editate – cu excepția unuia – în afara Armeniei. Tot o excepție face și atlasul menționat în titlul acestei recenzii ca fiind unul aparte și care nu numai că a apărut la Erevan, dar este – deși unul de asemenea istoric – totuși consacrat unei istorii deosebite, celei a Genocidului.

*

Cel mai vechi atlas din prezenta selecție și unul foarte circulat este Historical atlas of Armenia, bilingv (armeană și engleză), de aceea intitulat și Հայաստանի պատմական ատլաս. Editat de Armenian National Education Committee (Հայկական Ազգային Ուսումնական Խորհուրդ) la New York în 1987, el are ca autori pe Vrej-Armen Artinian (redactare), Garbis Armen (text) și Hamo Abdalian (hărți și paginație). Dintre aceștia, Garbis Armen a fost profesor de arhitectură rezident în Canada, specialist în planificarea urbană și cu doctorat în geografia socială. Cel mai reputat, însă, este Vrej-Armen Artinian (n. 1940, Cairo): arhitect, scriitor, publicist, rezident în California, unde s-a mutat după ce locuise vreme îndelungată în Canada, iar acolo fusese redactor-șef al suplimentului literar lunar al săptămânalului „Horizon”; a studiat la congregația călugărilor armeni catolici mkhitarieni din Viena și a fost distins cu medalia „Mesrop Maștoț” a Catolicosatului Ciliciei pentru servicii aduse culturii și educației armene.

Atlasul alcătuit de cei trei autori este într-adevăr istoric fiindcă parcurge cronologic etapele creșterii și decăderii statului armean, dar și geografic, fiindcă expune succesiv limitele teritoriale ale statului armean și ce mai rămăsese din el în urma invaziilor și acaparărilor străine. Atlasul, în care desigur predomină hărțile, este însoțit de un text explicativ ca un compendiu de istorie armeană, precum și de numeroase fotografii alb-negru de localități, monumente, clădiri, personalități, nu în ultimul rând de date și noțiuni culturale; e mai mult decât un atlas, este o istorie ilustrată prin hărți și prin reproduceri fotografice pe o întindere de o sută de pagini. Iar ultima hartă, inclusă în Epilog, este chiar semnificativă: juxtapuse conturului actualului stat armean, sunt menționate pete hașurate consemnând teritorii revendicate de la Turcia, de la Georgia și de la Azerbaidjan pentru că au o origine istorică armeană și au fost smulse în timp pe diferite căi de la națiunea armeană. Doar o nedumerire: sunt omise revendicările de la Iran.

*

Următoarea lucrare poartă titlul Armenia: A Historical Atlas,a fost editată de Chicago University Press la Chicago și la Londra în anul 2001 exclusiv în engleză și aparține lui Robert H. Hewsen (1934, New York – 2018, Fresno). Autorul, pe numele real Hewsenian, a fost istoric armean din SUA, profesor de istorie la Rowan University din New Jersey, unde timp de 30 de ani a predat istoria Bizanțului și a Rusiei, iar în iulie 1999, când s-a retras din profesorat, a conferențiat la universitățile din Chicago, din Columbia, din Los Angeles, din Fresno. Fiu al unui emigrant din Smyrna, absolvise Universitatea din Maryland, își luase doctoratul la Universitatea din Georgetown în 1967 cu istoricul Cyril Leo Toumanoff. De origine armeano-rusă, născut la Erevan, Toumanoff – el însuși cu doctorat la Georgetown – făcea parte din familia princiară Tumanișvili (Tumanian/Tumanov), care emigrase în secolul XV din Armenia Ciliciană, și a fost autor al unor scrieri istorice. Hewsen a fost expert în istoria antică a Caucazului de sud, cofondator și primul președinte al Societății pentru studii caucaziene, autor de numeroase cărți și articole despre istoria Caucazului, în particular despre istoria Armeniei, de pildă un comentariu al Geografiei primului savant medieval armean, Anania Șiracațí. A scris o etno-istorie a albanilor caucazieini, incluzând influența armeană asupra acelei națiuni astăzi dispărute.

Atlasul conceput și realizat de Hewsen (cu sprijinul cartografului-șef Christopher C. Salvatico), un opus neprețuit pentru istoria geografică a Armeniei, totodată este considerat de specialiști un monument al cartografiei americane, o lucrare de frunte printre cele de același gen, un ghid al istoriei demografice și politice a întregului Caucaz, piatră de hotar în studiile de armenologie. Cu un cuvânt înainte al lui Cyril Toumanoff și dedicat aceluiași Anania Șiracațí la comemorarea a 1.700 de ani de la creștinarea oficială a Armeniei, atlasul a putut apărea datorită unor donații generoase de la fundațiile Dolores Zohrab Liebmann și Suren D. Fesjian, de la American Center din Universitatea Columbia și respectiv de la Universitatea Rowan. Cu cele 232 de hărți color într-un volum de 336 pagini, lucrarea, având dimensiunile 43/28 cm, este o capodoperă de virtuozitate cartografică, realizată cu minuțioasă precizie, ceea ce face din ea cel mai amplu și mai competent atlas dintre cele ale fostelor republici sovietice și chiar fără egal în literatura de specialitate; Armenia este tratată aici nu în mod izolat, ci în contextul caucazian ca un întreg, oferind detalii asupra regiunilor învecinate. Deoarece textul însoțește în permanență cu fidelitate și cu acribie hărțile, se poate afirma că practic prestația lui Hewsen este o istorie ilustrată completă a Armeniei și nu numai, rezultând astfel – mai bine-zis – o nouă istorie a Armeniei.

Informațiile adiacente sunt, firește, mai întâi de ordin geografic, dar și demografic, sociopolitic, cultural, lingvistic, religios, încât creația lui Hewsen devine primul atlas istoric definitiv al Armeniei. Evident, cele mai frapante prin caracterul lor vizual sunt hărțile, care se succed cronologic, grupate în cinci secțiuni periodice, definite prin datele respective cele mai importante care le aparțin: Armenia antică, Armenia medievală, Armenia modernă timpurie, Armenia modernă, Armenia contemporană. De notat existența unor hărți specializate, cum sunt cele ale lui Ptolemeu, itinerariile romane prin Armenia, Anonymus Ravenna Cosmography, hărțile arabe ale lui Idrīsī (secolul XII) din timpul dominației persane, hărțile romane, otomane, țariste etc. Altfel, hărțile Armeniei urmează traseul lor temporal firesc, începând cu antichitatea și trecând prin Urartu, Armina Ahemenidă, Armina Orontidă (Ervantuní), Armenia Artașită (Artașesian), Armenia Arșacidă (Arșacuní), regatele georgiene, Albania caspică (Aghvank), Armenia Major (63-299) cum au cunoscut-o romanii, cele trei expansiuni bizantine (secolele IV-XI), expansiunile caselor princiare Mamiconian, Arțruní, Bagratuní, Armenia conform geografiei universale armene Ashkharhațuyț (secolul VII), dominația arabă, dominația abasizilor, regatul Vaspuracan (908-1021), principatul Syunik (secolele IX-XIII), dominația selgiucidă, baronatul și apoi regatul Ciliciei armene și evident până în zilele noastre. Interesantă este o schemă grafică sintetizând invaziile și năvălirile asupra Armeniei în timp: dinspre vest hittiții, macedonienii, romanii, bizantinii, cruciații, otomanii; dinspre sud-vest asirienii, arabii, mamelucii egipteni; dinspre sud-est mezii, perșii, parții, selgiucizii, mongolii; dinspre nord cimerienii, sciții, alanii, khazarii, georgienii, rușii, bolșevicii. Hărți speciale redau aspectele orografic, hidrologic, climatic ale Armeniei drept caracteristici fizice.

Nu lipsesc Genocidul, diaspora, amplasarea scaunelor episcopale, răspândirea dialectelor, expansiunea rusă, disputele armeano-georgiene, prima Republică Armeană independentă, Armenia Sovietică și chiar Nakhidjevanul. Sunt alocate hărți urbane Erevanului, Edjimiaținului, cartierului armenesc din Ierusalim; sunt punctate locurile istorice armenești din Iran și din Azerbaidjan. Epilogul este rezervat Armeniei noi, inclusiv primul război pentru Arțakh. Ultima hartă consemnează Armenia din anul 2000, în care apare la locul său Nakhidjevanul, dar nu și Arțakhul; acesta din urmă fusese însă juxtapus la harta noii Republici Armene (fără teritoriile adiacente din Azerbaidjan ocupate ulterior de armata armeană). Ultimul text al atlasului – concesia savantului făcută patriotului – este prea bine cunoscutul citat din finalul prozei Armeanul și armeanul de William Saroyan: „Să vedem dacă neamul ăsta n-are să mai trăiască atunci când doi dintre ai săi s-or întâlni la o berărie, după douăzeci de ani, și or râde, și or vorbi pe limba lor. Haideți, să vedem dacă sunteți în stare să faceți ceva. Să vedem, pui de cățea, dacă îi  puteți opri să zeflemisească mărețele idei ale lumii, dacă puteți opri doi armeni să-și vorbească unul altuia undeva în lume, haideți, încercați să-i nimiciți.” Conchizând, se poate spune că Hewsen a pus Armenia înapoi pe hartă într-o vreme în care unii se grăbesc s-o șteargă din geografie și din memorie.

*

Tot un atlas istoric al Armeniei, însă publicat în Franța, deci în franceză (Éditions Autrement – Collection Atlas/Mémoirs), în același an 2001 cu lucrarea lui Hewsen, dar economicoasă ca aspect față de aceea, care este mult mai voluminoasă, și cu doi autori, Claude Mutafian și Éric van Lauwe, este Atlas historique  de l’Arménie. Despre franco-armeanul Mutafian am mai scris în cadrul recenziilor la două dintre cărțile sale (vezi „Ararat” 21-22/noiembrie 2018 și 19-20/octombrie 2022). Celălalt coautor, de origine olandeză, este inginer cartograf, șef de secție la direcția arhivelor din Ministerul de externe. Cartea lor, subintitulată Proche-Orient et Sud-Caucase du VIII^e siѐcle av. J.-C. A XXI^e siѐcle (Orientul Apropiat și Caucazul de Sud din secolul VIII î. Hr. până în secolul XXI) și editată cu sprijinul Fundației Calouste Gulbenkian din Lisabona, este prefațată de Alain Ducellier, profesor de istorie bizantină și balcanică la Universitatea din Toulouse; acesta apreciază că lucrarea este primul atlas modern care oferă o vizualizare a destinului unei națiuni ancorate la răscrucea sensibilă a lumilor vechi și noi, o constantă geopolitică în care armenii au fost nu doar păstori și soldați, ci și abili negustori invidiați de vecini. O calitate a atlasului, adaugă el, este aceea că îl invită pe cititor să nu-i reducă pe armeni la trista postură de victime, pentru că, deși înglobați în alte state, ei au rămas un element dinamic, dovadă că au supraviețuit ca națiune. Succesiunea de hărți este o demonstrație a acestei aserțiuni; fiecare hartă, pornind de la Armenia Mare și ajungând la prezența armeană în Europa de est în Evul Mediu, este însoțită de comentarii istorice adecvate. O secțiune finală, Armenia văzută de cartografi, este o colecție pitorescă de vechi hărți, începând cu cea a lui Hecate din Milet în secolul XVI î. Hr. și încheind cu una din 1934, care a reconstituit Imperiul Roman al lui Traian din secolul II î. Hr. Încât atlasul capătă valoare nu numai documentară, ci și estetică.

*

Vartan Matiossian (n. 1964, Uruguay) este istoric, editor, traducător armean. În 1973, s-a mutat cu familia la Buenos-Aires, unde avea să absolve Școala de științe economice a universității din capitala Argentinei. În anii 1992-2000, a fost profesor agregat la catedra de istorie armeană și de religie a Școlii de studii orientale la Universidad Salvador. Din anul 2000, locuiește în SUA, în 2006 și-a luat doctoratul în istorie la Academia națională armeană de științe din Erevan, în 2010-19 a fost director la Armenian National Education Committee în New York. A colaborat la presa armeană, engleză, spaniolă. A scris The politics of naming the Armenian Genocide: language, history and „Medz Yeghern”. Este autorul unui bilingv (armeano-englez) Հայաստանի պատմական ատլաս/Historical atlas of Armenia, editat în 2012 de același ANEC (Ազգային Ուսումնական Խորհուրդ – Comitetul Național Armean de Educație) la New York și închinat celei de a 500-a aniversări a introducerii tiparului armean.

Atlasul lui Matiossian este similar, ca structură și chiar ca aspect, cu cel al lui Artinian, ceea ce, însă, nu știrbește valoarea lui ca document istoric. Mai întâi, Armenia este pusă în cadrul ei geografic, atât prin hărți, cât și prin texte și fotografii: munții, văile, lacurile, râurile, dar de asemenea resursele naturale, clima, apoi chiar centrele culturale și monumentele arhitectonice (diferențiate pe hărți deosebite, cele din Armenia apuseană și cele din Armenia răsăriteană, ca să fie limpede ce am pierdut și ce rămâne, doar să vedem ce ne rezervă viitorul). Urmează, evident, hărțile și – adiacent – textele și fotografiile (este de remarcat fotogenia plăcută a imaginilor ilustrative) referitoare, succesiv cronologic pe perioade, la istoria armeană, începând cu anul 3000 î. Hr. și, mai concret, cu Urartu, până la zilele noastre tulburi, inclusiv popasuri mai îndelungi la prima republică, la republica sovietică și la republica de azi atâta câtă este. Un capitol dureros îl constituie cel rezervat Arțakhului, care e de-acum istorie consumată (dar nedigerată), expus în toată măreția sa anacronică în mod detaliat pe districte și pe teritorii azere odinioară ocupate, plus biserici încă în picioare, clădiri instituționale nefuncționale, elevi cu un viitor incert, mărci poștale bune doar de albume și de cataloage… La o asemenea involuție istorică, ne întrebăm ce rost mai aveau (dar atlasul e tipărit în 2012) ultimele pagini rezervate diasporei, bisericii și – mai ales, culmea ironiei! – celor trei articole din Tratatul de la Sѐvres, reproduse așa cum au rămas ele, literă moartă în manuale și în rememorări nostalgice, dar ineficiente.

*

Rouben Galichian (corect Galcian, n. 1938, Tabriz, Iran, dintr-o familie originară din Van) este cercetător armean independent, rezident la Londra, specializat în hărți istorice ale Armeniei și Caucazului. Absolvent ca inginer al Universității Aston din Birmingham în 1963, a publicat numeroase cărți și articole de istorie și de cartografiere a Caucazului în reviste cartografice și în periodice ca „Imago Mundi”. A conferențiat în SUA, în Armenia, în Franța, în Marea Britanie, în Iran, în Irak. Primul său atlas, din 2004, este o colecție de hărți ale lumii și ale Caucazului pe o perioadă de 2.600 de ani și a devenit un best-seller al anului 2005. Galichian scris Inventarea istoriei: Azerbaidjanul, Armenia și etalarea imaginațiilor, care este o trecere în revistă a istoriei și culturii Arțakhului de-a lungul secolelor, precum și Ciocnirea istoriilor în Caucazul de Sud (Retrasarea hărților Azerbaidjanului, Armeniei și Iranului), o demascare a falsificării istoriei și culturii de către azeri, pe surse arabe, persane, azere, occidentale, analizând 45 de hărți vechi din patrimoniul cartografiei mondiale. Alte lucrări ale sale au ca subiecte istorice cartografierea Arțakhului în hărți europene, paradoxurile create de turci și de azeri privind istoria, cultura și cartografierea regiunii. Toate cărțile lui au fost publicate în Marea Britanie, ulterior fiind traduse în armeană și adesea în persană, în turcă, în rusă. Din 2008 este doctor onorific al Academiei de științe a Armeniei, în anul următor a fost distins cu medalia „Vazghen I” și în 2013 cu medalia prezidențială armeană „Movses Khorenațí” pentru servicii aduse relației dintre Armenia și diaspora armeană și culturii armene.   

Galichian este prezent în această grupare cu două atlase. Historic maps of Armenia (Hărți istorice ale Armeniei), cu subtitlul The cartographic heritage, a fost editat inițial în 2004, de Bennett & Bloom din Londra și apoi reeditat și tradus în armeană și în rusă. Volumul are girul introductiv al lui Christopher J. Walker, el însuși istoric competent al Armeniei, după care autorul explicitează prezența Armeniei pe hărțile lumii și apoi trece la consemnarea fotografică a unora dintre cele mai vechi hărți care includ Armenia și în continure a hărților regionale, până la una a Caucazului de Sud, în care Arțakhul apare (vai!) alipit Armeniei.

De o stringentă actualitate este a doua lucrare a lui Galichian și așa se și explică apariția ei în 2022, la Editura Zangak din Erevan, dar în engleză: The borders of Armenia during 2.600 years of history (Hotarele Armeniei în cursul a 2.600 de ani de istorie), cu subtitlul Geographical, cartographical and historical changes in border situation (Schimbări geografice, cartografice și istorice în situația hotarelor). După cum ne previne într-o scurtă introducere Așot Malkonian, directorul Institutului de istorie al Academiei naționale de științe a Armeniei, hărțile prezentate în carte nu au fost trasate de autor, ci preluate din arhive și din colecții, pentru a fi reconstituită evoluția poziționării Armeniei în raport cu vecinii săi, față de recentele dispute pe care aceasta le are cu Azerbaidjanul. Mai în detaliu  face Galichian istoricul acestei evoluții în prefața sa. Capitolele în care este împărțit atlasul urmează acest curs cronologic, reproducând pe perioade mișcarea frontierelor în funcție de evenimentele politice, dar în permanență imaginile fiind însoțite de texte informative, până la ultima hartă, în care apar consemnate atât hotarul Armenia-Azerbaidjan aprobat în 1969-70, cât și unul falsificat de Azerbaidjan în 2021.

*

Realizatorul ultimului atlas din selecție, despe care am afirmat la început că face notă distinctă, este Vardan Mkhitaryan, ca șef de proiect, redactor și coautor al hărților. El este și editorul acestui Atlas of the Armenian Genocide, conceput în engleză și publicat în 2019 la Erevan. Mkhitaryan e șef de laborator la Institutul de cercetări în armenologie, laborator în care se efectuează studii de cartografie geografică și istorică și cercetări în problemele fundamentale ale diplomației armene. Este lector la Facultatea de istorie din Montpellier a Universității Paul Valéry și la catedra de istorie armeană a Facultății de istorie de la Universitatea de stat din Erevan. A studiat geografia la Erevan și la Paris, și-a luat doctoratul în științe la Montpellier, a publicat hărți de istorie armeană și articole pe teme istorice. Are un studiu intitulat Hărțile franceze ale Transcaucaziei ca surse istorice (Armenia și Georgia în dialog cu Europa: din Evul Mediu până în prezent), datat 2016. În 2017, a tipărit prima ediție a atlasului Genocidului. Ce poate conține un astfel de atlas? Desigur, omniprezenta hartă cu buline roșii de diferite mărimi, marcând localitățile și numărul armenilor deportați și pieriți în fiecare dintre ele; apoi, o hartă cu provinciile armenești din care a fost dislocată populația și purtată în marșuri forțate; celebra hartă wilsoniană a unei Armenii iluzorii, posibilă, dar improbabilă. Toate acestea există și în lucrarea lui Mkhitaryan, însă mai sunt multe altele, cum ar fi: harta economiei Armeniei în anii 1878-1914, teritoriul afectat de Chestiunea armeană în Asia Mică, schemele luptelor de autoapărare din Van și de pe muntele Musa, harta supraviețuitorilor înapoiați la căminele lor în Armenia apuseană, bătăliile dintre armatele armeană și turcă la Baș-Abaran și la Karakilisa, harta orfelinatelor cu copii de armeni, harta diasporei și încă altele, plus fotografii, multe fotografii de personalități implicate, o pagină cu monumente închinate martirilor Genocidului în diverse orașe din lume, la urmă lista țărilor, a instituțiilor și a organizațiilor care au recunoscut Genocidul (zadarnic am căuta tricolorul României printre drapelele acestor state…), firește mult text care el singur ar putea însuma un volum, iar la sfârșit patru pagini numai cu reproduceri de epocă – documente, fotografii autentice de familii și de oameni, mărturii ale unei răni care încă doare. Este în totul, într-adevăr, o realizare de excepție și chiar merita locul detașat pe care i l-am rezervat pe policioara noastră cu șapte atlase.

Sergiu SELIAN

by Sergiu Selian