Pe Armenească 13, se mai aude trecutul

Pe strada Armenească 13, în acea zi nu s-a auzit doar muzică. S-a auzit trecutul.

E 24 aprilie, și dudukul răsună în aerul rece de seară ca o rugă și o chemare. Nu cântă pentru aplauze. Cântă pentru ca noi să ne aducem aminte. În sunetele lui, Mets Hayrers și Mets Mayrers – bunicii noștri mari – ne vorbesc. Cei care au fost uciși fără motiv, dar nu uitați.

Ne spun, de dincolo de timp: 

„Nu uita cine ești. Nu uita prin ce am trecut. Ține aproape de numele tău, de rădăcinile tale.”

Dincolo de durerea care nu se mai vindecă, în fiecare an renaște ceva: dorința de a rămâne, de a merge mai departe, de a nu fi șterși.

La Centrul Cultural Armean, unde comunitatea s-a adunat din nou, s-a simțit acest lucru. Un eveniment plin de emoții. „Armenii din România: Poveștile comunității” nu a fost doar o seară de comemorare – a fost o seară în care vocile trecutului au prins glas prin cei care le duc mai departe.

Membrii comunității au devenit povestitori. Au vorbit despre cum au ajuns bunicii lor în România, despre cum au supraviețuit tragediei din Imperiul Otoman, despre cum s-au ținut de moștenirea culturală ca de aer.

Dudukul, în interpretarea lui Arsen Petrosyan, venit din Armenia, a umplut spațiul cu acel sunet care pare că nu vine din lume, ci din ceva mai adânc. Un instrument al dorului, al timpului suspendat, al identității care refuză să moară.

Printre cei care au dat glas memoriei s-au numărat Varujan Vosganian, Varujan Pambuccian, Garo Haciaturian, Arșaluis Miaserian și Hrant Jaghinian – oameni care nu doar au vorbit, ci au readus trecutul în prezent, cu o sinceritate care a lăsat liniște în urmă. La eveniment a fost prezent și ambasadorul extraordinar și plenipotențiar al Republicii Armenia în România și în Republica Moldova, Excelența Sa Tigran Galstyan.

Dar seara aceasta nu a fost doar despre trecut. Și nici doar despre armeni. În sală au fost oameni cu rădăcini armenești sau fără, dar toți veniți cu același scop: nevoia de adevăr, de solidaritate, de memorie împărtășită. Pentru că durerea asta, oricât de specifică, e și universală.

A fost o seară în care poveștile personale au devenit punți între generații, dar și între oameni. Într-un fel straniu și frumos, ce s-a pierdut odinioară în deșertul uitării a fost regăsit aici, într-o cameră plină de ochi umezi și inimi deschise.

Poate că nu avem mereu cuvintele perfecte, poate că nu știm întotdeauna cum să onorăm trecutul. Dar când ne adunăm – armeni, români, prieteni, necunoscuți – când ascultăm, când înțelegem, atunci memoria trăiește.

Și cât timp dudukul încă se aude, cât timp poveștile continuă să fie spuse, știm că vocea noastră – a tuturor – nu s-a stins.

Fotografii de Andreea Tănase

Mariam Gevorgyan

by Mariam Gevorgyan