BEDROS HORASANGIAN : Câte feluri de armeni suntem? Unul singur!

Am mai povestit o mica întâmplare de acum câteva decenii. Merită reluată în contextul în care de la Erevan, vin mesaje cine e mai armean și cine mai puțin. Aș zice că oricum am suci lucrurile și răsuci istoria armenilor, suntem ceea ce suntem din naștere. Că se pot produce și opțiuni, că pot avea loc nenorociri – cataclisme, Medz Yegern, cum s-a întâmplat în secolul trecut –  chiar, și știm bine prin câte drame au trecut armenii în ultimele două mii de ani – că pot avea loc schimbări de identitate forțate –  fetele și femeile armence pot depune mărturii îngrozitoare  pentru suferințele lor, mai ales acum, la încput de primăvară când în România, vine primăvara și pe 1 și 8 martie mamele, bunicele și fetele de toate vârstele sunt onorate cu mărțișoare, flori și  cadouri pe care le merită din plin, pentru că ele,  mereu și din totdeauna au dus viața mai departe și putem spune că ele sunt factorul determinant  și genul tare, dacă erau doar după băieți se alegea praful până acum de tot ceea ce numim viață – ar fi altă căciulă. Nu  știu dacă se mai folosește expresia. Bref, despre ce e vorba.

Era prin anii 70 din secolul trecut, pățania avea loc la Expoziția de la Șosea. Construită și dată în folosință pe locul fostului Hipodrom. Evident, despre București este vorba. Târg International de Mostre, multe  pavilioane, zeci, sute de expozanți din diverse țări. Lume buluc, care mai de care să caște gura. Pe vremea aceea nu se circula liber ca astăzi. Contactele internaționale erau sporadice iar cei care beneficiau de ele trebuiau să aibă dosar bun. În fine. Și tot învârtindu-mă prin târg, la standul Marii Britanii  –  nu aveai cum să-l confunzi după steag, ca și cel al USA – dau peste un domn. Înalt, fercheș, la costum, cu batistuță în buzunarul de la rever. Privire severă. Un domn, ce mai. Mai ales că trăiam într-o lume de tovarăși. Și, și, surpriza surprizelor, pe ecusonul prins pe reverul hainei, citesc un nume. Papazian. Diplomat Engineer. Wow, ce tare, mi-am zis, și cu zâmbetul pe buze, timid, m-am adresat politicos Escuse, me, Sir, You Are Armenian? Domnul simandicos – middle aged, putem spune – mă fixează cu privirea. Era înalt, bine făcut, eu mai mititel, nu aveam chelie pe vremea aceea, un gentleman, ce mai. După câteva bune secunde de așteptare Mr.Papazian îmi răspunde sec, cu aceeași față impasibilă de jucător de poker – comunism, necomunism se juca poker de zor pe vremea aceea, noi, copii, cu un cuvânt care-mi vine abia acum în minte, eram chibiți, cască gura – Yes! Eu, entuziasmat că am dat peste un conațional, bucuros nevoie mare și cu gura până la urechi, m-am repezit să-i mărturisesc, I am Armenian too!

Mr.Papazian nu s-a pierdut cu firea și după alte secunde în care nu vom știi niciodată ce i-a trecut lui prin minte,  mi-a răspuns sec – tot o expresie de la poker – Wow!, fără să clipească/ zâmbească/ spună ceva concret. Să  nu mai lungesc povestea, eu am tot încercat să intru în vorbă cu el, nu i-am cerut nimic, nu voiam nici pliante – era nebunia cu pliantele colorate, eventual și câte o pungă de plastic – mai ține-ți minte cum se spălau și atârnau apoi pe sforile  întinse de gospodine prin balcoane și curți? – nici nimic. Pur și simplu mă bucuram că mi-a ieșit în cale un armean. Și după mai multe runde de Wow și Yes și No-uri și după ce am realizat că Mr.Papazian nu are chef de vorbă, i-am zâmbit, i-am tras un Morăt pană ( nu mai traduc ce înseamnă în românește, dar Alexandru Paleologu, un  mare eseist și om de lume spunea despre înjuratura noastră ( românească) primordială, citez : este o șansă acordată preopinentului de a  reveni într-o formă îmbunătățită și am plecat cu coada între picioare de la standul UK. Una alta, m-am mai învârtit prin târg și cînd treceam prin dreptul standului Georgiei – RSS Gruzină era parte a URSS-ului pe vremea aceea – trece prin fața mea un brunet, bine legat și foarte grăbit. Întoarce capul brusc, mă privește și strigă cu voce tare de parcă ar fi vrut să oprească un taxi, Tun Haies? ( Tu ești armean? ) Și după ce am răspuns un Aio (Da!) apăsat, s-a repezit la mine m-a luat în brațe și m-a strâns tare de parcă veneam  din Operațiunea Militară Specială a lui Putin din Ukraina, Ahper geam, abris, shad urahem! Mi-a adus un scaun, Năste!(Șezi!)  – tonul era  mereu imperativ – să stăm puțin de vorbă. A venit cu o sticlă de coniac și două pahare. Și a început, ce e tata, mama, de unde sunteți –  la fiecare răspuns al meu adăuga și varianta vieții lui, Ești însurat, nu? De ce, ai copii, Nu…, Nu e bine, îți găsim noi nevastă și o tot trăgea că noi armenii trebuie să facem mulți copii – pe vremea aceea nu mă ocupam de Dosar 1915 și nu știam că în Imperiul Otoman la 12 milioane de locuitori 3 și ceva erau armeni, acum ar fi peste 80 de milioane de cetățeni turci și vreo  zece sau mai mulți,  milioane de armeni adunați de prin toată lumea etc – și nenea ăsta din Tbilisi ( unde s-a născut și dragul Paradjanov și nesuferitul Serghei Lavrov, ambii părinți armeni deh, khăsmet, fiecare cu destinul lui…) mi-a arătat o altă față de armean. Concluzia peste ani este că suntem armeni de mai multe feluri. Dar tot armeni suntem. Fiecare în felul lui. În funcție de locul unde Astvadz Baba ( Doamne Doamne) a decis să ne  naștem și murim. Mi-ar face plăcere să beau un pahar de Ararat cu Nigol Pașinian și să ajungem la concluzia că suntem armeni cu toții. Și că bucuria vieții acelui armean din Georgia – Vrați…, cum ar  veni pe armeneasca asta care nu se risipește în neant, ci supraviețuiește printr-o dârzenie care ne face tari oricât de bine știm sau nu armenește. Ne place sau nu duduk-ul. Pe pământul străbun numit Hayastan sau pe orice fel de țărână unde putem spune fără ezitare, I am Armenian!. Ca să înțeleagă toată lumea.

by Bedros Horasangian