BEDROS HORASANGIAN : La început de an 2025

Cum necum, mai cu zâmbetul pe buze, mai cu bombăneli și nemulțumiri de tot felul am intrat și în noul an 2025. Anii trec, ne place sau nu, viața merge înainte. Cum necum. Că ne place de noul Președinte american – deja avansează idei fistichii precum preluarea canalului Panama și eventuala cumpărare a Groenlandei (s-a uitat deja că Alaska a fost cumpărată cu dolari peșin de la Rusia, care azi oftează după ea) – că nu ne place  de ce se întâmplă prin lume. Și armenii? Armenia? Cum necum trebuie să se descurce. Fiecare în parte.  Împreună. Este clar că armenii din Siria și Liban – câți au mai rămas din vechile comunități  – au alte probleme de rezolvat decât cei din SUA – incendiu devastator în California – sau din țara mamă. Armenia, care are problemele ei. Nu puține. Dacă ea e mamă și pentru armenii risipiți prin toate colțurile lumii în vârtejul istoriei care tot a venit pe capul nostru. Al armenilor. Am folosit acest nostru pentru că vrem-nu vrem, cum necum, suntem solidari prin obârșie. Neam și credință. Hai es? Ești armean? Aio…(Da!) Asta e tot. E suficient. Sau ar trebui să fie. O anume solidaritate și unitate, dincolo de toate diferențele dintre armenii răspândiți prin lume, ar trebui să ne călăuzească. Republica Armenia, statul mamă, ca să zicem așa, ar trebui să facă toate eforturile pentru a sprijini această unitate în diversitatea ei istorică. Și o face. Cum poate și cât poate. Problemele cu care se confruntă leadershipul de le Erevan sunt extrem de grave și complicate de rezolvat. Mai ales în actuala conjunctură geostrategică și variantele, de multe ori contradictorii interese ale marilor puteri. Un articol manifest al lui Ara Toranian – publicat în traducere și în Ararat-ul nostru românesc – ne-a dat un nou îndemn de a fi noi înșine. Fiecare armean, de oriunde ar fi, să-și păstreze identitatea specifică locului unde trăiește. Armenii din Moldova fac hurut, cei din Ardeal supă de hurut. Când eram mic abia așteptam de sărbători să facă bunicele baclavale și anuș abur. Acum facem cumpărăturile la cel mai apropiat supermarket din preajma locuinței. Și totuși putem rămâne noi înșine, dincolo de preferințele culinare care se schimbă și ele. În loc de dolmale ( de sugiuk și pastârma ce să mai vorbim, am și uitat gustul cemenului…) ne înbuibăm cu fructe de mare.  Chiar nu mai contează ce mâncăm dacă nu uităm cine suntem. Poate de aici și o anume forță lăuntrică a diasporei armene de a nu ceda. În fața provocărilor de tot felul, în fața greutăților de a păstra unitatea unui popor supus mereu și iar, unor cumplite încercări. Nu putem uita 1915, așa cum nu putem uita evacuarea a peste 100.000 de armeni într-o singură săptămână din Arțakh (Karabagh-ul de munte) administrat azi de autoritățile azere. Cum necum. Nu știm cum va evalua istoria, nici viețile noastre. Dar suntem solidari, mereu și iar, cu îndemnul lui Ara Toranian  de a rămâne noi înșine. Armeni. Cum necum. Oriunde am fi pe acest pământ.

Hay es? Aio!                              

Am văzut în aceste zile un film documentar dedicat lui Cher. Sarkissian. Artistă, cântăreață. Americancă. Și totuși parcă am fi fost vecini. Unde? Oriunde. Impresionant

by Bedros Horasangian