O mică poveste despre viață și lecții neprețuite

Anii copilăriei și adolescenței mele au fost marcați de o lumină aparte. Eram încă în Armenia, o țară care respira cultură, artă și istorie à la longue. Tatăl meu, un om respectat, și-a construit o viață într-un cerc de oameni excepționali din lumea filmelor. Biroul lui era un loc aparte, unde pătrundeau cei mai cunoscuți oameni ai Armeniei sovietice, dar și de la… Hollywood – scriitori, artiști și alții. Erau vremuri interesante, de măreție, povești nesfârșite și idei care se nășteau în fața unor cafele lungi, savurate în liniștea biroului tatălui meu.

Anii au trecut și, așa cum bine știm cu toții, istoria și schimbările socio-politice au întrerupt liniștea acelor vremuri. Familia noastră a fost nevoită să lase în urmă locul pe care îl numeam “acasă”. Drumul nostru ne-a dus spre o țară necunoscută: România. A fost un nou început, o pagină albă pe care a trebuit să o scriem cu efort, răbdare și lacrimi. Nu știam limba, nu prea aveam conexiuni, întreaga lume părea un imens labirint de necunoscut. Zilele erau lungi, nopțile pline de îndoieli. În același timp, am învățat o lecție prețioasă: puterea de a o lua de la capăt și a nu ceda niciodată.

Ani mai târziu, când ne-am reîntors în Armenia, realitatea a fost cruntă. A la “Marele Gatsby”, cunoscuții tatălui meu și rudele noastre din vremurile bune și a petrecerilor nu mai erau de găsit. Ușile care altădată se deschideau larg, acum rămâneau închise. Oamenii cu care odinioară stătea la aceeași masă, discutând despre cultură, artă si viață, nu mai voiau să ne cunoască. Totul părea desprins dintr-un film, dar un film lipsit de final fericit.

Gevorg Chobanyan / Գևորգ Չոբանյան – Armenian Film Director

Ce ne învăța această poveste? Poate cea mai importantă lecție dintre toate: nu vă uitați la oamenii care vă înconjoară, de sus, fie că sunt colegi, angajați sau prieteni. Soarta este capricioasă, iar ceea ce pare astăzi stabil poate să dispară mâine. Nu știm unde ne va duce viața, cum vor arăta lunile sau anii ce vor urma. Nu știm cum vor fi tratați copiii noștri, rudele noastre, sau noi înșine într-un viitor imprevizibil. Oamenii care privesc cu dispreț pe cei din jur sunt, de fapt, victime ale propriilor “minți mici”.

P.S.: Povestea mea are și capitole desprinse din filmele tatălui meu și ale colegilor săi. Sunt scene care au rămas întipărite în memoria mea, ca lecții vii despre loialitate, trădare și speranță.

Astăzi, privesc în urmă cu emoție și înțelepciune, dar și cu o promisiune: să nu uit niciodată de unde am plecat și cine am fost între timp. Să ofer respect, chiar și atunci când lumea uită să-l mai prețuiască.

Pentru că viața este un cerc, iar fiecare dintre noi ar fi bine să  învățe să-l parcurgă cu demnitate…

Elena CHOBANYAN

by Elena Chobanyan