BARI | Arthur Alexanian a prezentat la Universitate cartea „Il bambino e i venti d’Armenia”

După ce a luat parte în calitate de  oaspete la evenimentul “Seara armenească” organizat de profesoara Isabella Oztasciyan Bernardini d”Arnesano, care în acea ocazie a reunit  la Lecce la sfârșitul lui octombrie  numeroși  prieteni italieni, armeni și greci, Arthur Alexanian chimist de profesie, dar și apreciat scriitor în ultimii ani, a prezentat cartea Copilul și vânturile din Armenia (publicată pentru prima dată în anul 2015 de Ibiskos-Ulivieri 87 pagini) în două Universități din regiunea Puglia.

Pe 28 octombrie 2024 era prezent la Universitatea din Lecce “Unisalento”, iar a doua zi după-amiază, la cea din Bari “Aldo Moro”, Departamentul  de Cercetare și Inovație Umanistică (Dirium) al Facultății de Limbi și Literaturi Străine, Complexul Santa Teresa dei Maschi.

La Bari, Arthur Alexanian a conversat pe tema cărții cu Profesorul universitar  Kegham J. Boloyan, cât și cu Consulul onorific al Republicii Armenia, domnul avocat Dario Rupen Timurian, care la rândul lor au depănat propriile amintiri legate de aceeași origine armeană. În sală erau prezenți studenți și intelectuali italieni și armeni. Câțiva dintre aceștia au pus întrebări, citind unele poezii ale aceluiași autor.

Cartea este dedicată fiilor autorului Amanda și Michael, care mulțumește tuturor cărora i-au fost alături în această aventură. Pe copertă se poate vedea o imagine din filmul Kanch de Ara Vahumi.

Arthur Alexanian începe să povestească propriile amintiri pe când era în vârstă de 11 ani, călătorea în tren, era un în drum spre Italia însoțit de mama lui, venind de la Grenoble în Franța, unde se născuse și locuia cu familia. Îi era teamă, îi era frig și vroia să fie îmbrățișat de mama lui, întrebându-se de ce se îndepărta de locul copilăriei. Deși acest lucru îi provoca o stare de nostalgie și suferință, Arthur simțea că pentru el singurul  mod de aș iubi mama, era acela de a reconstrui povestea vieții ei, înțelegând în acest fel, de ce ea îl ducea așa departe de casă, tocmai la Veneția. 

Numele mamei lui Arthur era Serpouhi[ Sfântă] . Născută și crescută la Bandirma, ” o fereastră deschisă” spre Bosfor și Marea de Marmara,  a fost constrânsă să fugă împreună cu mama ei, văduva  lui Krikor Kibarian, din cauza unui înfricoșător incendiu, care a distrus acel oraș vesel și colorat din nord vestul Turciei. Reușesc så ia  cu ele doar o mică mașină de cusut manuală, care rezulta utilå, în caz că ajungeau la destinația doritå. Strâns îmbrățișate, păzite de îngerul nopții și învăluite de întuneric, Serpouhi și Takouhi  reușesc să ajungă la port, îmbarcându-se pe un vapor care le va duce la Istanbul. De acolo, mai departe, vor continua călătoria  pe mare, lăsând în urmă lor casele albe ale Greciei, satele din Montenegru și fortărețele

Dalmației, debarcând la Veneția, unde le aștepta fiul și fratele protagonistelor, Stepan, sau părintele Cirillo, care făcea parte din Congregația călugărilor mechitariști, prezentå de mai bine de 200 de ani în acel teritoriu. În insula San Lazzaro, insula salvării pentru cele douå fugitive, situată în laguna venețiană, Takouhi și Serpouhi au văzut mai întâi de toate, statuia lui Mechitar, care cu brațele întinse, parcă le întâmpina, așa cum de fapt făcea cu orișicine   ce avea nevoie de ajutor, confort și de un adăpost. Era anul 1923, iar Serpouhi care avea 17 ani și era de o frumusețe rară, se simțea protejată la Veneția, dar într-un fel poate și  pierdutå într-o lume străină, deosebită de cea în care ea  crescuse, în care se vorbea o limbă nouă și existau obiceiuri diverse. 

Era o dimineață de iarnă când Serpouhi atrasă de vitrina unui magazin și atelier  de covoare, curioasă intra fără ezitare, cunoscând-o în acea ocazie  pe Mannig. Se împrietenesc rapid, iar tînăra femeie îi povestește lui Serpouhi cum vândută unui arab, reușea să fugă trecând prin Smirna și Atena, ajungând departe, până la Bari. Acolo, în perioada de timp petrecută în câmpul amenajat cu numele de satul Nor Arax, alături de alte  femei și copile, Mannig învăța să lucreze la råzboiul de țesut, producând manual nenumărate covoare.Părăsind orașul Bari, se va stabili la Veneția. Într-o bună zi, Mannig primea o scrisoare de la Serpouhi prin care o înștiința că în vara anului 1928 se căsătorise într-o biserică armeano-catolică, stabilindu-se în Franța la Lyion. Era vorba de o căsătorie aranjată cu fiul înstăritului Avedis Tchavousch, originar din Bandirnma. Takouhi Magarian nu-și va lăsa fiica singură, obținând o viză de întrare în Franța, va trăi pânå la sfârșitul existenței sale în anul 1953.alåturi de Serpouhi. 

Era octombrie 1953 când Arthur Alexanian era în drum spre Veneția, călătorie decisă în parte și de tatăl lui, care se chema Boghos. Acesta avusese curajul să dezerteze, så se arunce dintr-un tren turc care se îndrepta spre Egipt. Fugit în Franța în anul 1923  își va schimba numele din Varakadjian în  Alexanian, renegându-și tatăl, înstăritul proprietar al unei mine de aramă, ascunzânfu-se timp îndelungat fiindu-i frică să fie descoperit.La Marsilia își regăsește fratele, pe Armen, începe să lucreze din greu într-o fabricå de hârtie, dar renunțå, apucându-se så facă pantofi de piele, căci la Istanbul unde fusese în trecere după ce dezertase, învățase meseria de cizmar. Ìn toamna anului 1939 Boghos este recrutat în armata franceză, în aeronautică , în departamentul de transmisii. Se salvează când aeroportul Bron din Lyon este bombardat, fuge ca să nu fie făcut prizonier de nemți, mai ales că armata franceză era împrăștiată și dezorientată, întorcându-se acasă ca să-și ajute familia lăsatå singură. 

În sfârșit trenul în care călătorea Arthur însoțit de mama lui Serpouhi, ajungea la Veneția. Acolo intra în Colegiul armean Moorat  Raphael din cartierul Dorsoduro.Era cel mai mic ca vârstă și singurul care nu vorbea limba armrană, pe care însă și-o va însuși în scurt timp. Raportul dintre elevii proveniți  din toată lumea și superiori,  era de colaborare și disciplină, lucru care facilita bunul curs al vieții sociale, dar care cu timpul  transformându-se în supunere, reprima capacitate unuia  de a se exprima.În final disciplina trecea pe planul doi, căci își făceau spațiu alte valori cum ar fi atenția și dragostea fațå de cine avea nevoie de ajutor și mângâiere. Arthur plângea des căci simțea lipsa mamei, a surorilor și a tatălui såu, care deși era sever, îl făcea să râdă mereu. Sensibilitatea lui de copil se ciocnea de multe ori  cu ceea ce îl deranja din punct de vedere sufletesc, de aceea era mereu nervos și iritabil, motiv pentru care dus la spitalul din Padova i s-a făcut o electroencefalogramă. Părea  un” pom ” de Crăciun  deși nu era o zi de sărbătoare. 

căci avea capul plin de beculețe colorate și fire. Din perioada Colegiului își amintea de părintele Saheg în vârstă de 84 de  ani, critic și eseist rafinat al vechii literaturi armene. Toți îl ascultau cu atenție, ca și când era vocea trecutului îndepărtat  de care trebuiau să țină cont. Arthur nu uita, cum colaborarea și solidaritatea dintre  tineriii înscriși la Colegiul armean Moorat Raphael și atenția lor față de preoții în vârstă, erau principii importante care făceau parte din respectul nevoilor altora. 

Arthur se întoarcea o dată pe an acasă, în vacanță de vară. În unul din momentele adolescenței sale, găsește  în casa din Grenoble o fotografie a lui Serpouhi, mama lui,împreunå  cu celelalte 2 surori Elisabeth și Mary, stabilite în America, cu mult timp înainte de incendiul care distrusese Bandirma. Erau toate trei ìn bucătăria casei lui Serpouhi, în Franța, lîngå cuptor, locul preferat al membrilor familiei unde toți se adunau, se încălzeau și povesteau. 

După terminarea cursurilor Colegiului armean, Arthur se înscria la Universitatea din Grenoble, așteptând de la Ministerul apărării o înștiințare în vederea amânării serviciului militar, pe motiv de studii. Cum acel document nu sosea, între timp fusese chemat la vizita medicală la Lyon, în calitate de cetățean francez.  Avea 18 ani și călătorea singur în trenul care trecuse de granița franceză, ducându-l în Italia și nu pe front, repetând acțiunile  paterne, dar în timpuri diverse. 

Dupå ani de zile, cu o diplomă de facultate în valiză, Arthur își încerca norocul în America. În Italia studiasse chimie industrială timp de 2 ani la Universitatea “La Sapienza” din Roma, terminând ciclul de studii la Bologna.Găzduit de rudele mamei, mătușa Mary locuia la Detroit, se va deplasa și în Canada pentru interviuri de angajare. Neadaptându-se cu stilul de viață și cu mentalitatea americanilor se va întoarce în Europa, reluând contactul cu familia de origine,care nu era la  curent cu deplasårile și  deciziile sale. 

Un tren percurge turbulenta viață a unui om. Acest om este Arthur Alexanian care a “învățat så accepte identitatea lui și prin intermediul memoriei”. Nenumărate sunt amintirile autorului și toate sunt învăluie de vânturile Armeniei. Toate emoțiile personajelor au un parfum oriental. Descrierea acestora, a figurilor familiei sale: bunica, mama, tatăl, îmbogățesc mult conținutul cărții, Toți fug.Cei bătrâni au fugit de violență, iar frica a caracterizat întreaga lor existență. Autorul fuge și el, dar pentru a înțelege în ce consistă fericirea, după ce și-a dat seama  cine este, depășind propria crizå existențială. 

Vizita în Armenia cât și scrierea acestei cărți reprezintă pentru Arthur Alexanian necesitatea de a regăsi pe deplin liniștea sufletească. 

Simona Paula Dobrescu

by Simona Paula Dobrescu

Website