NOTE DE LECTOR | Igor Dorfmann-Lazarev și Haroutioun Khatchadourian, redactare : Monumente și identități în Caucaz

Cu Haroutioun Khatchadourian, specialist în sisteme de informare, inginer la Supélec (școală superioară de inginerie electrică, energetică și informatică, cea mai prestigioasă de acest fel din Franța), ne-am întâlnit când am recenzat două cărți la care el colaborase împreună cu alți autori (vezi „Ararat” 17-18 și 19-20/2018).

Igor Dorfmann-Lazarev (n. 18 aprilie 1968, Moscova) este cercetător agregat de origine rusă la secția Orientului Apropiat și Mijlociu a Școlii de limbi, culturi și lingvistici (ÉPHÉ) din Paris. A studiat la Moscova, la Ierusalim, la Roma. Are doctoratul obținut în 2002 la Sorbona cu o teză despre relația dintre Armenia și Bizanț în secolul IX. Predă la Centrul de limbi și de culturi orientale al Facultății de filologie clasică și modernă de la Universitatea St Kliment Ohridski din Sofia. A predat la Universitatea Goethe de istorie antică din Frankfurt-am-Main, la Universitatea din Regensburg, la Centrul pentru studiul manuscriselor de la Universitatea din Hamburg. A mai predat armeana, ebraica și religiile orientale la universitățile din Roma, Montpellier, Durham, Londra, Istanbul, Aix-en-Provence. Pe baza tezei sale de doctorat, a scris monografia Armenii și bizantinii în epoca lui Photius (Leuven, 2004), distinsă de Academia de inscripții și de literatură. De altfel, are publicate studii asupra tradiției creștine armene. Este interesat de istoria naționalismului în Caucazul de sud și de protejarea moștenirii istorice și artistice în general.  

Khatchadourian și Dorfmann-Lazarev au redactat împreună o lucrare constituind volumul XXXI din seria Texts and Studies in Eastern Christianity a Editurii Brill din Leiden/Boston, serie al cărei redactor-șef este Ken Parry de la Departamentul de istorie și arheologie al Universității Macquarie din Sydney (Australia) și din al cărei colegiu de redacție face parte, printre alții, Victor Ghica, profesor de istorie antică și de creștinism timpuriu la Școala norvegiană MF de teologie, religie și societate. Cartea lor, publicată în engleză, se numește Monuments and Identities, cu subtitlul Karabagh, Nakhichevan and Azerbaijan in Contemporary Geopolitical Conflict, și a fost inițiată după evenimentele tragice din Arțakh în toamna lui 2020, la propunerea Dr. Ken Parry de a se edita un volum colectiv de actualitate. Volumul realizat este alcătuit din 16 contribuții ale unui număr de 18 dintre cei mai competenți și reputați specialiști din Armenia, SUA, Franța, Italia, Rusia, Elveția, Bulgaria, Turcia, de-ar fi să consemnăm doar numele lui Stephan Astourian, Argam Ayvazyan, Patrick Donabédian, Claude Mutafian, Hamlet Petrosian. A rezultat primul studiu multidisciplinar asupra ținuturilor greu accesibile dintre Armenia și Azerbaidjan, cu accent pe moștenirea lor artistică. În conflictul etnic declanșat în regiune, numeroase monumente antice și medievale din Arțakh și din Nakhidjevan sunt implicate, fiind revendicate de părțile beligerante, și în consecință au fost și sunt periclitate de politica abuzivă de epurare etnică dusă cu obstinație de guvernul azer.

Partea 1 a lucrării, rezervată unei prezentări istorice a Arțakhului, a Nakhidjevanului și a Albaniei caucaziene, explorează în egală măsură geografia și arhitectura acestor ținuturi din Caucazul de sud, relevând moștenirea lor monumentală, aflată în pragul amenințător al distrugerii programatice plănuite de statul azer. Această secțiune demarează – logic – cu un compendiu istoric al Caucazului de sud, scris de Claude Mutafian, care atașează textului său hărți explicative asupra evoluției acestui ținut. Problema Arțakhului (și a Nakhidjevanului) – care împreună cu Udikul formaseră cele mai estice dintre cele 15 regiuni ale Armeniei Mari antice – datează de la începutul secolului XIX, când Arțakhul (și Nakhidjevanul) au fost eliberate cu sprijin rusesc de sub dominația persană, pentru ca în 1921 Arțakhul să fie cadorisit de bolșevici Azerbaidjanului (iar în 1924 și Nakhidjevanul, cu aceeași dărnicie stalinistă). De atunci, Arțakhul n-a încetat să clameze dreptul său la suveranitate, pentru ca în 1991 chiar să devină independent, iar în septembrie 2023 să dispară ca entitate politică, acaparat – din nou – de Azerbaidjan, de data aceasta complet golit de populația autohtonă armeană și înglobat geograficește în același stat străin de istoria locului (nomine odiosa!). Străin, fiindcă el nu există decât din 1920 și este locuit de un neam de tătari venit din Atropatena persană și abia într-un târziu denumit azer. Restul e istorie, corect și mărunt – dar succint – depănată de Mutafian (de altfel, autor al unui atlas armean despre care vom da samă altă dată și din care el preia aici câteva mostre). Doar un detaliu să mai desprindem: înainte de transferul stalinist la Azerbaidjan, în 1919 Arțakhul a fost nimicit, satele lui fiind incendiate și populația armeană masacrată, cu sprijin britanic, după cum avea ulterior, în august, să declare și să-și acuze guvernul reprezentantul britanic la Erevan (pagina 27).

Relația armeană cu statul creștin astăzi inexistent al albanilor caucazieni este analizată de Alexandr Hakobyan și îi urmează Patrick Donabédian, care își ia „partea leului” cu trei intervenții: despre moștenirea arhitectonică religioasă a Arțakhului și a Nakhidjevanului, clasificată cronologic cu exemplare reprezentative; apoi, despre numai trei, dar importante biserici din Nakhidjevan (Surb Tovma și Surb Kristapor din Agulis și Surb Astvațațin din Țghna); și despre principalele monumente din Arțakh, unele distruse sau ruinate, totuși ilustrate prin fotografii și planuri arhitecturale rămase: Horekavank, Handaberd, Dadivank, Vankasar, Kanaci Jam și Amenaprkici din Șuși (demolată și respectiv avariată), Varazgom, Țițernavank, Gheciavank, Mokhrenis (toate azi pe teritoriul Azerbaidjanului), Djerveștik, Eriț Mankanț, Khatravank, Gandzasar, Mețaraniț Surb Hacob, Beri Elți, Amaras (toate cu statut incert). Trebuie precizat că, volumul fiind predat la tipar înainte de cedarea/capitularea Arțakhului în septembrie 2023, statutul incert menționat ca atare în carte a devenit foarte cert, cu un viitor/prezent nu previzibil, ci neîndoielnic: distrugerea, în cel mai bun caz modificarea structurală pentru transferarea lăcașurilor pur armenești la alte culte, mai permisibile azerilor.

Partea 2 a lucrării, pe care o vom lăsa spre lectură celor interesați de istoria Azerbaidjanului, fără s-o mai amănunțim cu un masochism steril, este rezervată Genezei naționalismului azer. Doar, pentru a stârni interesul(!) sau pentru a ne face datoria strictă de a le consemna, să menționăm subiectele abordate de cinci dintre colaboratori (între care o turcoaică, Oya Yıldız, autoarea unui studiu despre relațiile identitare dintre Turcia și Azerbaidjan): mitul strămoșilor depărtați, originea dispoziției psihologice subterane a naționalismului azer, moștenirea stalinistă și geneza extremismului naționalist în Azerbaidjan, naționalism turco-azer? (chiar așa, cu semn de întrebare, deși interogația are răspuns plătit). Această cvintuplă analiză este făcută pe fondul concurenței geopolitice vechi de secole dintre Rusia și Turcia, având ca „beneficiar” activ partida azeră.

Partea 3, Stagii de uzurpare a moștenirii culturale armene, este practic un act de acuzare denunțând încă din titlu perfidia guvernării azere care se autodemască prin actele agresive atât verbale, cât și fizice. Și este cel mai ofertant capitol pentru – în general – apărătorii unui tezaur cultural național, întrucât examinează în lumina dreptului internațional cazurile de monumente armenești din afara Armeniei distruse în timp – în cazul de față – de azeri.

Așa cum afirmă unul dintre redactorii lucrării, Igor Dorfmann-Lazarev, distrugerea deliberată a monumentelor este parte a creării unei noi identități naționale în Azerbaidjan. Am adăuga, la rândul nostru, că numai o nație vulnerabilă pentru că se știe lipsită de o identitate etnică bazată pe un trecut consumat prin valori proprii se poate simți nevoită să-și inventeze una cu care să-și mascheze vacuitatea în concertul popoarelor. Dar una este să născocească o istorie fantezistă onorabilă și alta să demoleze (la propriu și la figurat) dovezile materiale ale altor națiuni de la care să-și însușească prin furt flagrant și impertinent valori autentice cu care apoi să se împodobească. În anii 1930-50, revine Dorfmann-Lazarev, guvernul azer a elaborat o nouă „mitologie etnogenetică”: s-a interzis predarea în școli a limbilor etniilor conlocuitoare din Azerbaidjan, ca acelea ale talișilor, lazilor, lezghinilor etc, motivându-se că aceste grupuri etnice sunt de fapt azere și deci nu au nevoie să învețe alte limbi.

Un inventar destul de corect (în orice caz, nu supralicitând) includea 686 de monumente religioase armenești inițiale numai în Arțakh și în Nakhidjevan. Nu se știe câte au rămas și câte vor rămâne (dacă vor rămâne: vezi dispariția khacikarurilor din cimitirele de la Djulfa/Djugha în Nakhidjevan, sfărâmate cu o ură energică demnă de obiective mai profitabile). Este cale foarte scurtă – și azerii o cunosc – de la cazul scriptic al catedralei armenești din Ecimiadzin la cel material, al bisericii armenești din Baku. Cea dintâi, în informația din wikipedia în limba azeră, este desemnată ca templu turcesc(?), în timp ce textele în alte limbi, ca franceză, engleză, armeană etc rostesc adevărul istoric. La cea de a doua, făptașii au fost mai hotărâți și au trecut la fapte demolatoare nu în sensul figurat, ci în cel real, concret al cuvântului: în timp ce cartierul vechi din Baku este inclus pe lista UNESCO a monumentelor istorice (nu cumva asta se datorează doamnei Aliyeva?), biserica armenească Surb Astvațațin (Sfânta Născătoare de Dumnezeu), din secolele XVII-XVIII, nu numai că nu apare menționată nicăieri, însă după anul 2000 i-a și fost distrusă clopotnița din dispoziții oficiale, astfel încât să arate ca un templu zoroastrist sau ca un mausoleu musulman. Ce să mai revendice armenii?

Față de asemenea detalii, abordările din această ultimă parte a cărții au ținuta severă a unor incursiuni în legile internaționale care nu fac compromisuri cu adevărul și cu dreptatea. Ce ar mai rămâne este aplicarea în practică a dispozițiilor și a deciziilor enunțate de forurile învestite cu puterea de a sancționa. Uneori, și anume atunci când autoritatea întârzie să se afirme, voința individuală se simte îndreptățită să intre în acțiune pe cont propriu. Așa a procedat Argam Ayvazyan, care în anii 1960, student fiind, a pornit să înregistreze și să fotografieze inscripții și stele crucifere din Nakhidjevan, operație prohibită în concepția oficialităților azere, patronii regiunii. Până într-o zi în care a fost arestat, iar la secția de poliție a venit șeful KGB-ului din Nakhidjevan, nimeni altul decât Heydar Aliyev, ulterior prim-secretarul partidului comunist din Azerbaidjan și primul președinte al statului azer independent în 1991, tatăl actualului președinte (deh, dinastie dictatorială ca în orice stat totalitarist care se respectă). La întrebarea lui Aliyev, Ayvazyan, care habar n-avea cu cine stătea de vorbă, i-a răspuns că făcea fotografii de khacikaruri; interlocutorul său a luat aparatul, a scos filmul evident astfel voalându-l și, întrucât era prima oară că tânărul fusese prins asupra faptei, l-a lăsat să plece, dar l-a „sfătuit” să uite că în Nakhidjevan erau monumente armenești sau armeni… Din fericire, Ayvazyan a recidivat cu succes prin tertipuri ingenioase și astăzi fotografii făcute de el nu numai că ilustrează textul care i-a fost alocat în volumul de care ne ocupăm și sunt reproduse în alte albume publicate de autorul lor, dar mai ales reprezintă mărturii incontestabile asupra prezenței și originii armenești din regiune, în pofida eforturilor azere furibunde ca ele să fie șterse, negate, contestate pe toate căile  și cu toate mijloacele.

Ultimele articole din lucrare sunt, poate, dacă nu cele mai importante, măcar cele mai percutante, fiindcă – după relatarea expozitivă Politica Azerbaidjanului de jecmănire și de distrugere a moștenirii culturale armene – următoarele două intervenții sunt acuze drastice pe de o parte la adresa făptașilor (Moștenirea culturală ca instrument politic), iar pe de alta la adresa legiuitorilor internaționali (Legea internațională: gardian sau complice la dăunarea și la distrugerea moștenirii culturale în cadrul conflictului armat?).

În final, ar fi, probabil, instructiv de citat sintetic ideile unui anume azer Bäxtiyar Näcäfov din cartea sa intitulată Fața inamicului (ghici cine) și subintitulată Istoria naționalismului armean în Transcaucazia la sfârșitul secolului al 19-lea și la începutul secolului al douăzecilea: armenii sunt dușmanii omenirii și se înrudesc cu paraziții; naționalismul armean este mai rău decât nazismul; Genocidul armenilor este o ficțiune; în realitate, armenii au comis un genocid împotriva azerilor și au jucat un rol semnificativ în sovietizarea Azerbaidjanului. Ridicolul nu ucide, dar discreditează.

Sergiu SELIAN

by Sergiu Selian