BEDROS HORASANGIAN : Lecturi  întârziate   

S-au tot adunat cărți pe care nu am apucat să le comentez. Din varia motive, pricini, pretexte. Nu că ar  trebui neapărat sau ar fi buluceală la lectură pentru observațiile mele, mai mult sau mai puțin subiective. Citim ca să trăim, cel puțin pentru mine, una dintre marile bucurii ale acestei vieți. Ca și cafelitul – musai și-o țigară – și tata și bunicii mei au fost fumători înrăiți, eu fumez doar la cafea, de plăcere etc – ca și plimbatul prin  munți sau statul degeaba. Un ardelean e întrebat, No, bade, șezi și cujeți, la care răspunde  No, flăcău, numa șed…, în acel stil molcom de erevantzi lenevos la vorbă, “Vontzes…?”,”Vocinci” nu e obligatoriu nimic, nici trăitul, nici muritul. Nici nu te poți supăra ca văcarul pe sat pentru că unul/una au avansat mizerii despre tine. Am mai spus-o, nu poți să fii armean/român/paraguaian etc de unul singur. Și mai e ceva, cu o vorbă a poetului Nichita Stănescu. “Nu mă  mai cert cu nimeni pentru că nu mai am timp să mă împac.”Sună bine.

Despre ce era vorba? Despre câteva cărți.

Maria Epatov, filoloagă din Rădăuți – localitate din nordul țării cam pe unde se agață harta României de un cui din perete – și profă de literatură prin România, dar având un stagiu și prin Republica Armenia, unde zice-se, a predat limba română unor vorbitori de armeană, rusă și mai nou, engleză – deh, vremurile se schimbă – scoate o carte cu un  titlu care ar trebui să facă să vibreze inimile armenimii din Românistan.”Scriitori armeni din România. Literatură și identitate ” (Editura Muzeul Literaturii Române, 2024), pleacă de la o chichirisită teză de doctorat care dincolo de problematica lucrării este și un  bun prilej  de a resuscita interesul armenilor din România pentru ceea ce sunt și reprezintă armenii în cultura română. Sunt luate la puricat și comentat fir a păr – ergan parag  suna cumva și într-o armenească ce deja ni se strecoară printre degetele senectuții  cărțile unor literați români  cu origini armenești. De la G. Ibrăileanu – e păcat că în ultimii ani editorii nu-i respectă dorința de a se semna doar cu inițiala prenumelui,  nu prea avea treabă Garabet cu armenitatea, românitatea bine asumată îi era de ajuns – frații Acterian ( Haig, Jenny și Arșavir – care mi-a fost  foarte apropiat) Ștefan Agopian, Bedros Horasangian și ultimul, dar nu cel din urmă, starostele Uniunii Armenilor din România, dar și mai nou al Uniunii Scriitorilor, ceea ce ce-l plasează într-o originală postură, evident Varujan Vosganian. Maria Epatov se dovedește o cititoare tenace și fidelă, care parcurge o uriașă bibliografie  ca să dovedească, măcar și parțial, nu totdeauna și convingător, identitatea etnică a protagoniștilor acestui studiu. Dar și atașamentul acestora la cultura și limba română în care și-au compus scrierile. Nu intrăm în detalii, Adela rămâne unul dintre cele mai frumoase romane ale literaturi române, așa cum VV dă, prin Cartea Șoaptelor, o carte de căpătâi despre ce înseamnă să fii armean, dar și pentru a marca prin literatură apartenența la cultura română. M-aș bucura ca studiul Mariei Epatov să fie citit atât de iubitorii de literatură români, dar și de armenii care strâmbă din nas la orice. (Dincolo de ironiile mele cu dress code-urile care coafează noile seri dansante de la Centrul Cultural Armean – care mai animă puțin viața lăuntrică a unei comunități fixate în propriile-i limite etc este limpede pentru toată lumea că se schimbă generațiile.  Este limpede că junimea de azi are o altă percepție decât cea a bunicilor noștri , este limpede că lumea se schimbă/modifică din mers la tot ceea ce ne oferă umanitatea. Așa că să acceptăm și ofertele culturale ale unei noi generații care fredonează All You Need is Love și nu mai lăcrimează la Kărunk/Cocorul precum bunicii noștri.)

Un alt volum care pleacă de la o teză de doctorat poartă un titlu mai simandicos, „Ritualul ca estetică narativă în filmul lui Paradjanov ” (Editura Ararat, 2024, prefață – ciudat, nesemnată, dar iese din context, de Laurențiu Damian, regizor cu ștaif și cadru didactic la IATC, mare admirator al lui Paradjanov, printre altele, ca și regretații Alex Leo Șerban și Radu Cosașu, mari consumatori și vajnici comentatori de cinema) aparține lui Armine Vosganian. Fiica lui VV, deja o figură reprezentativă în viața culturală armeano-românească prin ea însăși. Regizor de teatru și film, scenaristă și actriță deopotrivă acum ne devoalează printr-un bogat asezonat studiu marea ei pasiune pentru inegalabilul și unicul artist – cap coadă 100% – care a fost Serghei Paradjanov. Admirat și iubit și de cel care semnează aceste rânduri de bătut apa-n piua diverselor rememorări, Paradjanov merită toate gratulațiile celor care-l iubesc fără rezerve. Categorie din care face parte și Armine Vosganian, care ne oferă șansa de a-l (re)descoperi pe Paradjanov. Plecând de la o teză de doctorat și decorticând opera unui complicat și polivalent. Artist. Cineast. Cu rodiile lui cu tot, cu imensul tezaur al propriei memorii, cu uriașa lui bucurie de a trăi. Și poporul armean – trecut prin enorme suferințe și drame ale istoriei – și poporul român – care avea în sânge această bucurie a fiecărei zile date de Dumnezeu, iar acum mai mult bombăne etc – ar trebui să re-învețe să se bucure. Nu  simplu, nici ușor. Restul e film, literatură sau chiar, de ce nu, marea artă din colaje precum cele ale lui Paradjanov. M-am bucurat când am aflat că lucrările unui  artist de talia lui  Ervant Nicogosian au ajuns la Erevan și sunt expuse în orașul în care casa memorială Paradjanov ne poate găzdui cu toții să visăm din nou.

Când eram copil, în plin stalinism, un film despre viața cântărețului Joseph Schmidt – Un cântec străbate lumea – trecea și prin București. Cei din generația mea își mai aduc aminte de cinematografele din centru ARO, Scala etc, de pe bulevardul Elisabeta – Central, București etc sau cele de cartier – vechi, Miorița, Moșilor, Buzești, Vergului, Volga etc sau noi – Melodia, Orizont  etc.

Ca acel cântec al lui Joseph Schmidt  străbat  azi și acum prin România prozele lui Narine Abgarian. O scriitoare originară din Armenia – fostă sovietică – cu un parcurs biografic armenesc – azi aici, mâine nu  se știe unde, acum e la Moscova, ba e în Germania, la concret scrie rusește. Vsio (asta e tot pa russki iazâk, am făcut ceva rusă la școală și am mai și prins câte ceva din zbor din multele pelicule pe care le-am văzut la viața mea, de la Zboară cocorii a lui Ciuhrai și ecranizările după Tolstoi, Dostoievski și Cehov la filmele lui Șukșin – am fost și rămas un  mare admirator – Tarkovski sau Nikita Mihalkov, etc.) După romanele Din cer au căzut trei mere și Simon, iată și un volum de povestiri care întregește portretul unei excelente prozatoare care face și o frumoasă carieră internațională. Luată în custodia prestigioasei edituri Humanitas, cărțile lui Narine Abgarian, traduse exemplar de Luana Schidu, au cucerit și publicul din România. Articole generoase și lansări de carte cu un numeros public au onorat prezența – deja multiplă – a scriitoarei care deja se simte bine și în România. E acasă. Nu e puțin lucru să treci pe lângă oameni care-ți zâmbesc. Prozele lui Narine sunt doldora de o întreagă umanitate – armenească, la obârșie, dar care atrag după sine generalul și universalul omenirii. În ansamblul ei. (Mă întreb dacă Narine a avut-o la Institutul Briusov ca profesoară pe Angela Bagaturova, căreia i-am dedicat proza Din Istoria literaturii ruse din volumul Enciclopedia Armenilor din 1993, care altminteri n-a interesat prea multă lume etc –  localitatea sa natală, Berd, de lângă granița cu  Azerbaidjanul – m-am uitat pe o hartă, nu e exclus să fi trecut pe acolo când în 1969 am mers cu autobuzul de la Erevan la Tbilisi, nu știam pe vremea aceea de Paradjanov – devine un axus mundi. Cu toată acea mulțime de armeni puși pe trăit. Cum, necum, Astvadz Mendze ( Dumnezeu e mare). Poate  cu puțin noroc și multă susținere internațională ar putea concura și la un Premiu Nobel. De ce nu, m-aș bucura să-l obțină.

Gerard Libaridian este un distins istoric și profesor universitar american, fost printre altele și șase ani consilier al Președintelui Armeniei, Levon Ter-Petrosian. Pe probleme de politică externă, securitate națională și soluționarea conflictelor. Cartea – „L’Arménie modern. Histoire des Hommes et de la nation ” (Edition Karthala, 2008, o ediție franțuzească a unei ediții apărute mai întâi în Statele Unite)  ne oferă prilejul de a pomeni de Libaridian care are la rândul lui o poveste. Foarte specială. Armenească, aș zice. Un prieten istoric și eseist, ba chiar și traducător al volumului a doi jurnaliști francezi, Laure Marchand și Guillaume Perrier, “Turcia și fantoma armeană”(  Editura Corint, 2014, ediție la care au contribuit benevol și generoși armeni și români care au scos bani de la teșcherea, inclusiv fratele meu Edi, care a pus la bătaie 500 de gananci rămași de la mama, săracu, etc ca să acopere drepturile de editare ale francezilor, mulțumim și pe această cale celor implicați, da, multe pe lumea asta se uită, sau nu se află, ever etc) care nu a avut nici un ecou prin armenimea din Romania – dar asta ar fi o altă socoteală… –  ajunge acum vreo doi ani la Zagreb. Capitala Croației. Și găsește într-un anticariat, varianta în limba franceză a cărții lui Libaridian – apărută în SUA cu alți ani în  urmă  –  mă sună să mă întrebe dacă mă interesează, eu zic, da, mă interesează, el cumpăra volumul îl aduce la București, m-a costat doar 16 Euro, fără taxe de transport, ci doar o mulțumire amicală. Nu am apucat să o comentez, realmente un studiu profund ce relevă o bună înțelegere a istoriei. Atrag atenția asupra ei. Pentru că istoricul armeano-american se dovedește și un politolog cu scaun la cap și oferă soluții de compromis acolo unde alți viforoși  concetățeni – armeni, of course – nu livrează decât soluții imposibile.  Să nu spunem istericale, precum un  prelat de la Erevan, care incită, inutil masele. Bref. Libaridian a fost ultimul om  politic/diplomat armean care a ajuns la Baku, în încercarea de a găsi soluții acolo unde ele nu se prea întrezăresc. (Acum totul e dat peste cap și azerii sunt pe cai mari. La Baku se trag azi multe sfori pentru viitor) Tot ce propunea Libaridian – acum momentul a trecut, dar a existat! –  este o lecție de Real-Politik, ne place sau nu, dar a contribuit decisiv la reunificarea Germaniei divizate după WW2.  Lecția  lui Libaridian din anii din urmă rămâne valabilă și astăzi. Nu am apucat să dezvolt ideile și analizele politico-istorice ale profesorului de la Berkeley, dar țin cartea la dispoziția celor interesați s-o citească. Ce zice dna prof. Oana Suciu, o recenzie ceva?

Paris Match este o prestigioasă revistă de uriaș tiraj  cu o mare popularitate în rândul marelui public. Din când în când apare și câte-o ediție hors serie, cum este și acest număr dedicat  în întregime lui Charles Aznavour. Recent aniversat la centenar (marele muzician e născut în 1924) atât în Franța mult iubită și Armenia la fel de neuitat pentru un armean trăit în afara pământului strămoșesc. Multe articole interesante, și mai multe fotografii care mai de care expresive, ce acoperă viața lui Aznavour de mare vedetă internațională, dar și traseul vieții unui armean desțărat. Succese peste succese, dar și necazuri – ca peste tot fiscul și impozitele îi dau bătăi de cap armeanului care știe valoarea banului și nu e dispus să plătească taxe prea mari etc  –  și multe bucurii alături de o soție – suedeză, frumoasă – și copiii care-l vor însoți peste tot. Nu e de comentat mai nimic, aș vrea să relev doar un singur episod care ar putea fi dat la analizat. Este  intervievat de jurnalistul Jerome Begle, după apariția în 2003 a unei masive autobiografii : Vous afirme n’avoir jamais participé a la manifestation de soutien à la cause arménienne. C’est incompréhensible… “, “Ce sont mes racines, mais pas mon pays. Je suis un café crème un mélange de deux éléments qu’il est impossible de d’associer. Je parle arménien couramment, mais ni mes parents ni mes grand-parents ne sont ne là-bas. Ma mère avait un passeport turc et moi, je suis ne à Paris. Tout cela ne fait pas un Arménien. “Ar  fi multe de comentat, bombănit aici. A fost Monte Melkonian – născut la Beirut și trăit prin Statele Unite până să ajungă în Armenia și să conducă el – un  civil! –  câteva mii de militari care au eliberat Arțah-ul de sub azeri –  un armean în felul lui altfel decât Aznavour? Fiecare decide pentru el ce și cum. Uneori destinul. Mai iese eventual material pentru un nou cântec. 

Editura Integral din București scoate de ani buni o serie de cărți dedicate prozei și autorilor armeni contemporani. Efortul editorului român este susținut de râvna unui vechi animator al tălmăcirilor din limba armeană care este Sergiu Selian. Ajuns prin răsucirile propriului destin în Australia, se ocupă cu tenacitate de literatura armeană. Din care a tradus multe titluri, și înainte de 1989 și după, și acum în această colecție de la Editura Integral în care este publicat Arakel Semirdjan cu volumul său Kyores cel cu plete albastre. Unde? (Editura Integral, 2023, traducere și note evident Sergiu Selian) Autorul se confesează pe coperta cărții și-mi devine simpatic fără să-i fi citit prozele. (Care luate la mărunțit sunt chiar bune, merită a fi citite pe îndelete) Ce mi se pare bizar – să fie o interpretare armenească a realității ? – e că nu-mi aduc aminte ca responsabilii colhozului armenesc din România să fi realizat vreo lansare/masă rotundă/dezbatere etc pe  seama unui număr de, dacă am numărat bine 11 ( Unsprezece) apariții editoriale de la Integral. Ca să se știe că au fost tipărite și au apărut în România.

1.Vahagn Grigorian, Râul Timpului

2.Hahannes Zatikian, Domnitorul armean Hovhanns ( Ioan Vodă, devenit din cel Cumplit, mai  nou, cel Viteaz, din motive care ne scapă)

3.Akram Aylisli, Vise de piatră ( autorul azer, dar nu a acceptat minciunile autorităților de la Baku și a luat-o pe coajă rău de tot, cred că am scris ceva despre cartea asta, dar nu mai sunt sigur)

4. Platon P.Zubov – Astrologul din Karabagh

5.Gurghen Mahari – Livezi în flăcări

6.Hovik Afian –Roșu

7.Grig – Pisica lui Iisus

8 Raffi – Cele cinci melikate din Karabagh

9.Gurghen Khandjian – Ochiul lui Enoch

10 Griș Sardarian – ESAU

11.  Gesah – Nemort

No comment. Ar merita ca măcar câte un titlu din fiecare autor să ajungă și la Biblioteca UAR sau la Dudian.

Să încheiem  acest periplu prin aparițiile editoriale românești cu autori armeni  cu volumul lui Varujan Vosganian Dublu autoportret ( Editura Polirom, 2024) lansat cu mare tam-tam și succes la Muzeul Țăranului Român. Lume, buluc, ca la Gogea Mitu, o sală plină, peste 500 de invitați, nume multe de marcă și cu ștaif, regie extrem de atent elaborată – muzică ( fond sonor pe muzică de Mihaela Vosganian) imagini – ale lui Paul Cozighian, care a filmat le revoluția ( sau ce-o fi fost, haiducie, lovitură de stat etc.) cu bucuria celui care filmează secvențe ce au devenit istorie – câteva sute de bucureșteni – am remarcat și câțiva armeni, ba unul m-a și întrebat, tu ce cauți aici? etc  Invitații au urmărit o bună punere în scenă a mărturiilor actualului Președinte al Uniunii Scriitorilor din România despre acele zile/ore, fierbinți, vorba vine, explozive în care, dincolo de acreala comentariilor de azi și resemnarea altora, s-a schimbat o lume. Și viețile noastre. Un bun exemplu de lansare reușită sub toate aspectele, VV tot da autografe și după ce am plecat.

Despre ce era vorba?

Niște cărți. Am deja prea multe. Și nu știu ce să fac cu ele. Nu interesează pe nimeni. Sau mai știi de unde sare iepurele. Mă gândesc cum se spune iepure în armenește. Nu mai țin minte. Nabasdag. Nu mă întrebați cum funcționează memoria. Și nici de ce sunt certat de ani de zile cu Sergiu Selian. Ale vieții valuri, maluri, zaruri. De ce nu.

Șadă kânadz, kitch mă mânadz! (Mult a fost puțin a rămas) Înjurătură pe turcește se spune Kiufur, pe armenește haioiank.

Punct

Înțelege fiecare ce vrea.

by Bedros Horasangian