Blog.libris.ro | Narine Abgarian: „Ca să poți descrie în mod autentic suferința, trebuie să te afli în epicentrul ei.” – Interviu realizat de Laurențiu Ciprian Tudor

Narine Abgarian, născută în 1971 la Berd, în Armenia, provine dintr-o într-o familie de intelectuali, iar după ce a absolvit Universitatea Lingvistică de Stat „V. Briusov” din Erevan, se mută, în 1993, la Moscova. Debutează în 2010 cu o carte pentru copii pentru care, în 2011, i s-a decernat Premiul Național „Rukopis Goda” (Manuscrisul Anului). Cartea are în centrul ei o fetiță numită Maniunia despre care a scris câțiva ani pe un blog. Au urmat, în 2011 și 2012, alte două cărți despre acestă fetiță, iar pe baza acestei trilogii s-a realizat un serial TV de zece episoade. Tot în 2012, culegerea de povestiri „Semion Andreici. Letopiseț în mâzgălituri” a fost desemnată cea mai bună carte pentru copii a deceniului în Rusia și i s-a decernat premiul „Baby-Nos” în 2013. Volumele sale de povestiri și romanele au făcut din Narine Abgarian una dintre cele mai importante voci ale literaturii ruse actuale, iar, în 2020, „The Guardian” a inclus-o pe lista celor mai buni șase autori contemporani europeni. Dintre cărțile sale amintim: „Imigranta” (2011), „Oameni care sunt mereu cu mine” (2014), „Zulali” (2016), ecranizată în 2021, „Oameni din curtea noastră” (2016) etc. A devenit cunoscută la nivel international prin romanele, devenite bestseller, „Din cer au căzut trei mere” (2015; „Humanitas Fiction”, 2021) – distins, în 2016, cu Premiul „Iasnaia Poliana” și „Simon” (2020; „Humanitas Fiction”, 2023) – roman câștigător al Bolșaia Kniga – Premiul cititorilor. În 2022 publică volumul de povestiri „Tăcerea culorii” și se mută din Rusia în Armenia natală, iar apoi în Germania, unde și trăiește în prezent. Cele mai recente apariții în România sunt „Bunicul de ciocolată” („Humanitas Junior”, 2024) și cartea de povestiri „Viața e mai dreaptă decât moartea” (2018; „Humanitas Fiction”, 2024). Dialogul pe care îl veți citi mai jos pornește de la acest din urmă volum despre rănile războiului și despre lumea pierdută a copilăriei.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Narine Abgarian, cu acest al treilea volum apărut la editura „Humanitas Fiction” am revenit (ca în „Simon”) în orășelul armenesc Berd. Mărturisesc că este o carte care m-a luat, cumva, prin surprindere pentru că este o colecție de amintiri din copilărie care, însă, treptat, se umple de Sisifi. Cele 31 de povești curg în cea mai mare parte nostalgic și tihnit, dar brusc apare crăpătura catastrofei care răstoarnă lucrurile, care spulberă firescul. Cu toate acestea oamenii se străduiesc să își continue viețile și unii dintre ei reușesc, cu toată urâțenia cicatricilor sau a rănilor războiului care încă supurează. De unde această capacitate de reziliență uluitoare? Ce e ea mai mult decât încăpățânare și instinct, răspăr față de absurd și de suferință?

Narine Abgarian: Probabil că cel mai simplu ar fi să explicăm această reziliență drept un instinct de autoconservare, dar nu ar fi adevărat. Dorința de a zâmbi, de a întinde o mână de ajutor, de a îmbrățișa și de a alina nu este un instinct, ci o muncă zilnică și deloc ușoară. Nu este ușor să-ți păstrezi umanitatea, iar dorința de a fi o persoană omenoasă este, în opinia mea, una dintre realizările remarcabile ale gândirii și voinței umane. Eroii cărții mele reușesc, de bine, de rău, să o facă. Sau nu reușesc deloc.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Mă gândesc că această dreptate mai mare a vieții (cum sugerează și titlul) vine și din faptul că fericirea, mulțumirea, liniștea au existat și atunci „dreptatea” vieții face posibilă continuarea ca o recuperare, ca o întoarcere acasă, ca o regăsire. Se poate vindeca un om sau un spațiu care n-au cunoscut dulceața? Nu este Berdul acestor povestiri (și Berdul dumneavoastră natal) un „paradis pierdut”, dar și un „timp regăsit”?   

Narine Abgarian: Berd este propriul meu Yoknapatawpha, un loc în mare parte semi-mitic, deoarece nu este doar orășelul în care m-am născut și am crescut, ci și un spațiu care a reușit să rămână neschimbat de-a lungul anilor. Berdul real este foarte diferit de cel care apare în multe dintre cărțile mele. Fiecare scriitor își creează propriul refugiu literar, un loc în care, în ciuda amărăciunii evenimentelor pe care le descrie, se simte confortabil. Berd este un astfel de loc pentru mine. 

Ați subliniat pe bună dreptate că, pentru a gusta din nou fericirea, trebuie să o fi simțit înainte. Viața noastră nu este o continuă mișcare înainte. Este și o întoarcere acolo unde toți pe care i-am iubit și care ne-au iubit sunt în viață. Acolo unde am fost fericiți din toată inima.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Pe de altă parte simt că fiind un spațiu mic, o comunitate (cu tot sistemul său strâns de relații), acest Berd are o șansă mai mare de recuperare decât un oraș mare; cu alte cuvinte o comunitate are mai multe șanse de a se vindeca și la fel și omul din interiorul ei, pentru că există această plasă de siguranță relațională. Cum simțiți toate acestea mai ales că acum locuiți în Germania, dar de fapt spațiul dvs. intim este acest loc al copilăriei?

Narine Abgarian: Comunitățile mici au propriile lor probleme. Îndepărtarea de orașe face viața mai dificilă, deoarece multe programe sociale și de reabilitare, create de stat pentru persoane cu sindrom de stres posttraumatic, ajung la acestea în ultimul rând. Și aici trec atunci pe primul plan acele legături patriarhal-comunitare, pe care vremurile noi nu au avut timp să le elimine complet. Uneori, o pâine de casă pe care ți-o dă vecina are o putere de vindecare mai mare decât o întreagă cură medicamentoasă. 

Cât despre șederea mea în Germania, o văd ca pe o oportunitate de a învăța lucruri noi. Sunt foarte recunoscătoare țării care m-a primit și datorită căreia sper că devin un om mai bun și mai înțelept.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Rămânând în orizontul întrebării de dinainte putem spune că străinul este „scăpat” (și-a găsit un refugiu), dar poate să nu fie „salvat” (el nu are un acasă). Dumneavoastră ați părăsit Berdul suferind al copilăriei, iar în 2022, după 26 de ani, ați părăsit din cauza războiului și Moscova, un alt acasă. Să fie scriitorul/artistul un om-melc? Un ins care își poartă casa cu sine, mai ales dacă și-a trecut-o în scris? 

Narine Abgarian: În cazul meu, aceasta este o definiție foarte potrivită, deoarece Berd mă însoțește peste tot. El este prezent în viața mea, vizibil sau invizibil. Se poate spune chiar că, într-un fel, el este alter ego-ul meu.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Dar dacă ați făcut dreptate Berdului mărturisind despre rănile din oamenii lui și despre ororile războiului, nu se cade oare să faceți dreptate și Moscovei? Pe când un roman despre prietenii și apropiații dumneavoastră rămași captivi într-o societate închisă (ați trăit aici 26 de ani)?

Narine Abgarian: Nu sunt sigură că aș fi în stare să scriu despre asta, fie și numai pentru că nu sunt acolo și nu am idee prin ce încercări trec prietenii mei. Mi se pare că un astfel de roman ar trebui scris de cineva care a rămas la Moscova. Nu acum, desigur, ci mai târziu, când va putea să o facă în siguranță. Ca să poți descrie în mod autentic suferința, trebuie să te afli în epicentrul ei.

citește tot interviul pe blog.libris.ro

by Redactor