LITERATURĂ | EMANUEL BARON KAPRI : FELIX BUCOVINA
Partea a XI-a din romanul inedit al familiei Kapri
Agitația se răspândește în toată casa. Se freacă, se perie și se șterge praful. Mobilierul este retapițat, se lipesc tapete noi, se văruiesc pereții exteriori, iar grilajele verandelor sunt vopsite. Totul trebuie să strălucească. Puțin se regretă totuși pierderea patinei familiare. Efortul este însă pe deplin justificat. Pregătirile se fac pentru un eveniment extraordinar, am putea spune „istoric“, pentru acestă mică localitate.

Excelența sa Președintele Ducatului Bucovinei,
Hieronymus Baron von Alesani,
Cavaler al Ordinului Imperial Austriac Leopold și al Ordinului Coroanei de Fier, clasa a II-a, Cavaler al Ordinului Imperial Rus Sf. Stanislav, clasa I, Ofițer al Ordinului Regal Italian Maurițiu și Lazăr, purtător al Ordinului Persan al Leului și Soarelui, deputat al Dietei, Cetățean de Onoare al orașelor Cernăuți și Arco, și deținător al multor altor onoruri și distincții …
va sosi pe 28 mai 1883, venind de la Suceava, în jurul orei 11 dimineața la Șerbăuți.
Guvernatorul ținutului, reprezentantul personal al Majestății Sale Împăratul, va vizita această fermă model cu ocazia unei inspecții oficiale a districtelor sudice ale Bucovinei. În timp ce la Viena, orașul imperial, oamenii sunt de mult obișnuiți cu simbolurile puterii imperiale și le privesc cu o anumită indiferență, aici, în cel mai tânăr și estic ducat al monarhiei, vizita deosebită stârnește un mare entuziasm.
De la primele ore ale dimineții, trăsurile vecinilor sosesc una după alta. Fațada principală a conacului, împodobită cu steaguri, ghirlande și flori, oferă o imagine festivă. Spectatori nu lipsesc. De ambele părți ale terasei, sătenii s-au strâns în grupuri dense. Afluxul din cătunele învecinate face ca mulțimea să crească neîncetat. Toți au venit îmbrăcați în cele mai bune straie de duminică. Cămășile de in imaculate și cojoacele albe, bogat brodate cu motive florale în culori vii, strălucesc în lumina soarelui de mai. Nici un cuvânt prea tare, nici o îmbulzeală nerăbdătoare nu tulbură adunarea solemnă. Mulțimea, crescută acum la câteva sute de persoane, se aliniază fără îndrumare de la sine. Emoția în așteptarea înaltului oaspete este palpabilă.
Cu mult înainte de ora stabilită pentru sosirea marelui oaspete, toate delegațiile din comunele îndepărtate ale districtului ajunseseră deja. Mihael făcu un tur pentru a saluta delegații acestor sate. Salută în mod deosebit și pe demnitarii diferitelor religii. Ortodocși, catolici sau evrei, toți veniseră să-l întâmpine pe guvernator.
Baronul Ioan îi arăta lui Gabriele grupul de muzicanți pe care îl adusese din Iacobești, moșia sa. La prima vedere aceștia nu se deosebeau de ceilalți țărani. Erau îmbrăcați la fel. Un individ ieșea totuși în evidență: purta haine civile, dar pieptul îi era împodobit cu numeroase medalii militare. O impunătoare barbă tipică imperiului austro ungar îi încadra fața. „Acesta,” explică Baronul Ioan zâmbind, „este sergentul muzician Nepomuk Drafta din Regimentul de Infanterie Nr. 63, ‘Regele Țărilor de Jos.’” Cu o oarecare admirație, Ioan adăugă: „Nepomuk nu doar că mi-a dat lecții de muzică mie și fratelui meu, dar i-a învățat și pe muzicienii țigani de pe moșie să citească notele și să cânte la instrumente moderne. Datorită talentului și disciplinei sale de fier, a reușit să transforme acești muzicieni talentați, dar dezorganizați, într-o adevărată capelă militară.” „Totuși,” spuse Ioan râzând, „nu vreau să ascund cel mai mare eșec al sergentului. Oricât s-a străduit, nu a reușit să facă din fratele meu Georg un muzician.”
Sătenii erau în grupuri. În partea stângă a fațadei casei se adunaseră sătenii din Șerbăuți, de naționalitate ruteni, iar în partea dreaptă, cei din Calafindești, români. Deja de la prima vedere, se recunoșteau diferențele dintre cele două grupuri – nu doar după forma pălăriilor, ci și după croiala cămășilor și a cojoacelor. În mod deosebit, însă, erau remarcabile culorile și motivele broderiilor bogate de pe hainele lor care reflectau tradițiile lor etnice. Costumele rutene prezentau mai degrabă motive geometrice în nuanțe intense de roșu și albastru, în timp ce românii purtau ornamente florale colorate, adesea cu accente aurii care străluceau în lumina soarelui.
Deși costumele lor pitorești predominau în peisajul general nu veniseră doar români și ruteni. În fața casei, într-un arc larg, era postat un alt grup de bărbați îmbrăcați în haine întunecate. Aceștia erau ungurii, cu pantalonii lor strâmți, cu vestele scurte și înguste din ale căror umeri ieșeau mânecile largi ale cămășilor albe. Cizmele lor erau negre și luceau. Nicio altă culoare. Chiar și cravata din mătase, legată sub gulerul cămășii, era neagră.
Și acolo, inconfundabili, stând în rând erau țăranii nemți, îmbrăcați ca pentru slujba de duminică. Greoi și cumpătați. Purtau jachete lungi din stofă neagră sau albastră, sub care se vedeau veste din mătase. Fiecare purta un ceas masiv cu lanț ca semn al bunăstării bine meritate. Nici batista colorată cu vârful ieșind din buzunar nu lipsea. „Sunt șvabi bucovineni”, explică baronul Ioan, „nepoții și strănepoții celor aduși de împăratul Iosif al II-lea din Franconia și de pe Rin, purtători de cultură, cei mai harnici agricultori și crescători de vite din țară.”
Vizibil retrași de ceilalți în umbra brazilor care flancau fațada casei spre drumul de acces din nord, se vedea un grup de bărbați înalți cu umeri lați. Păreau să păstreze în mod deliberat distanța de parcă nu ar fi aparținut pe deplin festivității. Purtau cămăși lungi dintr-un material simplu și aspru, care ajungeau până la genunchi. Picioarele lor erau înfășurate în jambiere lungi, iar în picioare purtau cizme grele din piele de iurtă. Remarcabile erau bărbile lungi și dese, care le încadrau fețele serioase. Absenți cu ochii lor de un albastru deschis, păreau să privească nepăsători la tot ce se întâmpla în jur.
Baronul Ioan oferi imediat explicațiile necesare. „Sunt ruși adevărați, așa-numiții staroveri, care nu recunosc învățăturile Bisericii Ortodoxe Ruse reformată în secolul al XVII-lea și nu au acceptat să-și taie barba, un simbol al credinței lor, la porunca țarului Petru I. De aceea, în Rusia, au fost numiți ‘Raskolniki’ – ‘Răzvrătiți’. Ei au fost persecutați și și-au căutat, dincolo de granițele imperiului țarist, un refugiu pentru a-și păstra credința. Luminatul împărat al Austriei, Iosif al II-lea, i-a primit în Bucovina. Sunt oameni modești, onești și muncitori, pe deplin devotați credinței lor. ‘Lipoveni’ se numesc ei înșiși, după râul Lipovka, de unde provin mulți dintre ei. Nu doar sufletul, ci și trupul lor îl păstrează curat. În baia rusească, banja, transpiră abundent în aburi , apoi se bat cu ramuri de mesteacăn. În final, sar în apă rece, ceea ce nu doar le revigorează trupul, dar și le curăță spiritul.” Baronul Ioan se entuziasmase și probabil că ar mai fi povestit multe despre particularitățile religioase și lumești ale acestor oameni, dacă nu ar fi fost anunțată tocmai apropierea înaltului oaspete.
Deja se auzeau sunetele copitelor pe strada pietruită care ducea la conac. În trap vioi avansau călăreții purtând sus steagul președintelui ducatului. Erau conduși de Hanus, cel responsabil de grajdurile moșiei, îmbrăcat în uniforma sa de sergent de paradă, care îi devenise ceva strâmtă. Călărea un armăsar lipițan de o frumusețe deosebită. Pieptul lui era umflat de mândrie. Ce bucurie să își poată arăta rangul cu ocazia acestui eveniment unic. Îl urma o mulțime impunătoare de călăreți. Mihael așezase cei mai voinici flăcăi din sat pe cei mai buni cai pe care îi avea. Fiii țăranilor mai înstăriți se alăturaseră călărind proprii lor cai. Pălăriile călăreților erau împodobite cu frunze de stejar și cioburi de oglinda care sclipeau. Steaguri mari, negre-galbene și albastru-roșii, în culorile Imperiului Austriac și ale Ducatului Bucovinei, fluturau în vânt.
Trăsura trasă de patru cai sosește. Caii se opresc în tact. Se așterne o liniște solemnă. În trăsură stau doi domni în uniforme verde-închis, ale căror borduri aurii bogat ornate strălucesc în soare. Zăbovesc o clipă. – Apoi se ridică cel din stânga, adjutantul, și se grăbește cu zel să deschidă ușa din dreapta. O deschide, își trage sabia, face trei pași măsurați, – se oprește, își ridică sabia în dreptul feței în semn de salut. Calm, în felul unui om versat, președintele provinciei se ridică și coboară fără grabă. Își aruncă privirea peste mulțimea adunată, de parcă pentru o clipa le-ar privi în suflete. Toți se înclină. – – Și în acel moment răsună primele acorduri puternice ale imnului imperial copleșitor.
Dumnezeu să păstreze, Dumnezeu să protejeze,
Împăratul nostru și țara noastră!
Melodia este măreață și impunătoare. Tonurile adânci și solemne, tactul puternic ale tobelor – toate se unesc și cuprind pe cei prezenți. „Mulțumesc ție, Sfinte Nepomuk!”, gândi Gabriele. Ea crezuse că doar o fanfară militară austriacă ar putea cânta imnul național cu adevărat într-un ritm strict și într-o bucurie înălțătoare. Dar muzicanții țigani din Iacobești reușiseră nu doar să cânte cu precizie, ci și cu pasiune. Fiecare notă părea pătrunsă de o forță pasională, care făcea inima Gabrielei să bată mai tare. Înaltul oaspete își ridică mâna cu respect la bordul pălăriei. Bătrânul sergent-maior de muzică, ca și cum ar ține un baston de tambur ferm în mână, își ridică pumnul sever și apoi îl coborî într-o singură mișcare puternică pentru a marca ritmul. Voința și ritmul său invocă în aceste momente prezența mărețului monarh în mijlocul mulțimii. Mica localitate este legată strâns de marele imperiu.
Gabriele îi dădu Albinei un mic imbold. Ca o păpușă delicată în rochia ei albă dantelată, aceasta avansă în fața președintelui, făcu o reverență grațioasă și cu obrăjorii înroșiți recită cu entuziasm versurile patriotice pe care Gabriele le compuse pentru ea :
Împărate, dat nouă din harul lui Dumnezeu,
Tu îți ocrotești poporul și îl aperi.
Ne conduci cu înțelepciune cu mâna ta puternică.
Dumnezeu să te binecuvânteze o nobile bărbat care înfăptuiește tot ce e bun!
Oferi buchetul de flori președintelui și acesta îl primi cu un gest binevoitor de recunoștință.
Mihael înaintă. Cu o voce emoționată, dar plăcută, își începu discursul:
„Excelență, au trecut mai bine de o sută de ani de când Austria a preluat acest ținut sărăcit de la Înalta Poartă. Ceea cea ce fusese odinioară un teritoriu subpopulat și neglijat s-a transformat într-o regiune înfloritoare și plină de viață. Populația a crescut de la atunci 86 000 de suflete la aproape 600 000 în prezent. Sunt multe grupuri etnice: români, ruteni, germani, evrei, armeni, ruși, unguri, țigani, cehi, slovaci, croați, sârbi, sloveni, bulgari, greci, turci și alții. În ciuda origini și culturii lor diferite, toți trăiesc împreună în armonie, prietenie și prosperitate. Sunt liberi să-și păstreze identitatea, să-și celebreze tradițiile și să-și trăiască credința. Diversitatea este o putere. Toți oamenii acestui ținut, oricât de diferite ar fi originea și credințele lor, se unesc în omagiul plin de iubire și recunoștință pentru monarhul nostru, în al cărui nume, Excelența voastră, domnule Președinte, guvernați. Să celebrăm împreună Bucovina, mica Europă, ca simbol a ceea ce este posibil atunci când oamenii își deschid inimile și trăiesc împreună în respect și prietenie. BUCOVINA FELIX să trăiască veșnic în pace !”

ACEASTĂ CLIPĂ DE FERICIRE ÎI CUPRINSE PE TOȚI.
Dar clipa nu zăbovește. Savurați-o din plin! Căci după fericire urmează jalea. După patruzeci de ani veni Marele Război urmat de unul și mai îngrozitor. Bucovina, această mică Europă, patria multor naționalități și culturi diferite, fu împărțită și sfâșiată. Germanii, care de generații lucraseră câmpurile și formaseră orașele, fură „aduși acasă în Reich“, în teritorii poloneze străine de unde fură goniți la sfârșitul războiului. Și celelalte mici grupuri etnice, parte integrantă a acestui mozaic colorat, au fost dezrădăcinate. Cu un pumn de fier, comunismul a preluat puterea. Conacul din Șerbăuți a dispărut fără urmă, de parcă nu ar fi existat vreodată. Doar capela Apolloniei, unde s-a sărbătorit nunta fermecătoare a Mariei, stă singuratică deteriorându-se din ce în ce mai mult. Este o umbră palidă a unei lumi cândva atât de pline de viață și diversitate.
Ecoul acestei vremi se stinge.
traducere din limba germană de Peter von Kapri, Corina Derla și Dr. Răzvan Anghel