LITERATURĂ | EMANUEL BARON KAPRI : O NUNTĂ CA ÎN BASME
Partea a X-a din romanul inedit al familiei Kapri
O rază de soare pătrunse în camera lui Marie trezind-o ușor. Astăzi este ziua nunții ei! Este de necrezut. Viața ei se va schimba complet, așa, dintr-o zi pe alta. Sări din pat și fugi la fereastră. Cerul era senin și albastru iar soarele lumina natura înfloritoare. Pe un suport strălucea rochia ei de mireasă din mătase albă, un simbol al purității și inocenței. Dantela și perlele care o împodobeau, sclipeau în lumina soarelui. Dori să o îmbrace imediat. Oare îi va veni bine? se întrebă cu neliniște, deși o probase deja de atâtea ori. Îmbrăcatul nu era ușor. Cu ajutorul cameristei ei, reuși totuși. Îi venea perfect! Rochia avea o talie strânsă, care îi punea în evidență bustul generos, cu care o înzestrase natura din plin. Jos larg evazată și lungă până la podea se termina într-o trenă majestuoasă. Marie se simțea pe deplin femeie, pregătită să-l fericească pe Edi.
Ceremonia avea loc în capela dedicată mamei ei decedate. Asta o neliniștea pe Marie. Mihael a asigurat-o că va transforma capela astfel încât să nu fie doar un loc de comemorare, ci și unul de bucurie al unui început nou. Când Marie văzu capela, aceasta, proaspăt vopsită, strălucea într-un alb viu. Noi covoare de flori, în culorile roșu, pentru dragoste, și albastru ceresc, pentru căsnicie și fidelitate, duceau spre intrare. Florile umpleau aerul cu un parfum dulce.
Și în interior capela înflorea. La capătul fiecărui rând era așezat un buchet de flori. Un covor în ton de burgund ducea prin mijloc până la altar. Și acesta era înconjurat cu flori. Pe altar ardeau lumânări groase în suporturi de argint, ale căror flăcări pâlpâiau ușor creând o atmosferă solemnă. Orga umplea capela cu acorduri melodioase, adăugând o aură de seninătate și înălțare.
La altar Edi privea plin de așteptare spre intrare. Purta un frac cu papion. Cămașa albă, bine apretată, îi limita puțin libertatea de mișcare. Ușa grea a capelei se deschise. Intră Marie, însoțită de Mihael. Un voal lung, prins în spatele capului, îi cădea pe umeri până la podea. Părul prins sus era împodobit cu o coroană de flori. Un strop de roșu îi conferea feței o aură angelică și în același timp senzuală. În mâini ținea un buchet delicat de flori. Pe măsură ce înainta spre altar, condusă de tatăl ei, un zâmbet îi înflorea pe buze, iar ochii îi străluceau de fericire.

Preotul, un bătrân înțelept, care cunoștea bine familia, a deschis ceremonia într-un fel mișcător. Aminti de mama decedată și declară că bucuria nunții urma să înlocuiască acum tristețea anilor doliului. Când Edi și Marie își rostiră jurămintele, o adiere blândă i-a învăluit, de parcă o mână invizibilă i-ar fi binecuvântat. Marie simțea că mama ei era cu ea în acea clipă, nu ca un spirit îndurerat, ci ca o însoțitoare fericită la începutul acestei noi etape a vieții ei. Când și-au schimbat verighetele, Marie a călcat ușor pe piciorul lui Edi. Asta l-a surprins. Nu cunoștea acest obicei bucovinean. Cel dintâi dintre miri care reușește să calce pe piciorul celuilalt urmează să aibă cuvântul în căsnicie. S-au îmbrățișat strâns dându-și sărutul nupțial care pecetlui uniunea lor pe viață. Capela, care fusese un loc de tristețe, era acum plină de bucurie și fericire. Viața învinsese, dragostea triumfase.
Porțile capelei s-au deschis larg. Marie și Edi au pășit afară, în soarele strălucitor, ca soț și soție. Oamenii, adunați din satele vecine, i-au aclamat și le-au aruncat boabe de grâu pentru a le spori rodul. Edi a luat o floare din buchetul de mireasă al lui Marie și și-a prins-o la butonieră. Apoi, Marie s-a întors și a aruncat buchetul de mireasă peste umăr. În spatele ei erau adunate domnișoarele de onoare emoționate. Când buchetul a zburat prin aer au sărit în întâmpinarea lui. Helene, sora mai mică a lui Marie, l-a atins, dar nu reuși să-l prindă. Buchetul a căzut la pământ. Micuța Albine l-a ridicat și i l-a înmânat cuminte lui Helene. Unii s-au întrebat dacă acest incident ar avea o semnificație specială. Dar în scurt timp, toți intrară în rândurile „Horei Mari”, dansul popular românesc. Dansatorii se țineau de mâini și se învârteau în cerc, exprimând așa unitatea și comuniunea lor. Ritmul plin de energie al dansul îi antrena pe toți.
Gabriele stătea deoparte. Zâmbea în sinea ei mulțumită că reușise să ajute puțin destinului.
Edi și Marie au pornit pe jos prin parc spre conac. Susurul blând al unui pârâu le însoțea pașii. Se opreau din când în când și se îmbrățișau. Drumul nu avea să fie însă atât de ușor. Tinerii căsătoriți trebuiau să depășească obstacole pentru a-și întări legătura. Pe un traseu cu șapte sticle, așezate una după alta, Edi, legat la ochi, trebuia să „culeagă” trandafirii bacara cu tulpini lungi care erau înfipți în fiecare sticlă. Marie îl dirija cu îndemnuri de la o sticlă la alta. Toți se amuzau de bâjbâiala lui Edi. În cele din urmă reuși sa strângă toți trandafirii și îi înmână lui Marie primind în schimb un sărut plin de patimă.
Intrarea în casă era baricadată cu un trunchi de mesteacăn. Din fericire, era pregătit un fierăstrău. Edi și Marie s-au pus la treabă. Nu fu ușor, deși trunchiul nu era prea gros. Trebuia ținut bine, iar tinerii căsătoriți trebuiau să tragă fierăstrăul în tact. Prietenii puteau să ajute, astfel și acest obstacol fu înlăturat. Apoi, Edi o ridică pe Marie în brațe și trecu cu ea pragul. Când în casă o așeză din nou pe podea ea dispăru imediat. O bătrână cu înfățișare de vrăjitoare apăru în locul ei pretinzând că ea este soția legitimă a lui Edi. Încercă să-l sărute. Acesta putu să scape de ea doar dându-i o sticlă de rachiu. Marie reapăru, îmbrăcată într-o ținută mai ușoară, căzând imediat în brațele lui Edi.
Seara, oaspeții se adunară în sufrageria somptuoasă. Candelabrele de cristal luminau masa strălucitoare cu tacâmuri de argint și porțelan fin. Mâncarea era o simfonie de delicatese. Râsete și conversații vesele umpleau toată încăperea. Un fel de mâncare urma altuia. Doar Dominic mai putea ține pasul mâncând, și mâncând. Vinul curgea din abundență. Acum venise momentul culminant – tortul de nuntă! Acesta fu așezat în mijlocul camerei, pe un piedestal ridicat. Cu cele șapte etaje ale sale domina totul. Pe etajul de sus, un E albastru și un M roșu, inițialele mirilor, se împleteau artistic într-o inima. Flori de primăvară formate din perle încadrau acest simbol al dragostei. Acum, Edi și Marie trebuiau să taie această operă de artă împreună. Edi cuprinse mâna lui Marie și hotărați tăiară tortul cu un cuțit de argint. Gustul era delicios.
Și deodată se auziră din salon acordurile unui preludiu. Muzica era plină de viață. Ritmul accelerat atât de vivace și de impetuos, încât îți tăia respirația. Era cea de-a doua rapsodie a lui Liszt. Doar un artist cu adevărat binecuvântat de Dumnezeu, se gândi Gabriele, este în stare să încheie un astfel de joc vioi într-o explozie de bucurie exuberantă.
Toți se grăbiră în salon. Acolo, foarte relaxat, stătea un bărbat îmbrăcat exotic. Purta o sutană de mătase albastru închis, lungă până la glezne, strânsă la mijloc cu un șal oriental roșu și galben. Deasupra, purta un mantou negru din mătase, ale cărui margini dezvăluiau o căptușeală aurie. Ar fi putut fi luat drept un preot oriental de rang înalt sau un alt demnitar distins al Orientului, dacă nu ar fi ținut cu degete îngrijite, lungi și subțiri o vioară și un arcuș . Fața sa era maronie, fruntea brăzdată de riduri adânci. Barba albă îi conferea un aer distins. Era un lăutar țigan, pasional, excesiv, acum și marcat de numeroasele excese senzuale din trecutul său. Doar ochii săi căprui rămăseseră proaspeți și limpezi, ochii veșnici ai unui artist genial.

Era Moş Melod. Nu se știa dacă numele Melod îi fusese dat de părinții săi sau îl luase el după sfântul Melod. Acesta fusese un călugăr pe care Maica Domnului îl trezise în noaptea Crăciunului înmânându-i o foaie. Melod se puse imediat să compună cele mai frumoase cântece pentru a slăvi pe Dumnezeu, pe Isus Cristos și pe Maica sa. Moş Melod jucase deja la nunta lui Michael. Era cunoscut în lung și-n lat, din Moldova până în Basarabia și Galiția. Cânta orice, de la doine și cântece de ciobani români, dansuri populare românești, csárdás, mazurci și chiar dansuri și cântece evreiești. Găsea întotdeauna expresia muzicală specifică fiecărui popor.
Moş Melod se apropie de muzicanții săi, care stăteau înghesuiți în colțul dintre pian și ușa închisă care ducea la aripa domnească. Țineau cu venerație instrumentele lor, printre care suflători de lemn, un nai, o țimbală și un instrument cu coarde, asemănător unei lăute, care era ciupit cu un plectru. Acum, Moş Melod își acorda vioara, în timp ce ochii muzicanților săi îl urmăreau cu un devotament deplin.
Între timp, toți oaspeții se adunaseră în salon și stăteau sau ședeau acum înghesuiți într-un arc în jurul muzicanților. O liniște plină de așteptare domnea în încăpere. Doar scârțâitul întârziat al unui scaun, șoaptele unei rochii mătăsoase, sau clinchetul fin al unei brățări de aur se mai puteau auzi ici și colo. Flăcările numeroaselor lumânări păreau să murmure încet, iar bilele de cristal strălucitoare ale candelabrul somptuos, mișcate ușor de aerul din încăpere, păreau să fâșăie misterios.
Încet, Moș Melod ridică vioara la bărbie. Privirea lui alunecă gânditoare de-a lungul viorii până la degetele sale bine conturate, care se arcuiau peste corzi. Apoi, pleoapele i se lăsară. Arcul trezi instrumentul la viață și vioara începu să „vorbească“. La început încet, aproape cu sfială, ca o trezire ce se afla încă între vis și realitate. Însă în tonalitate se simțea un cântec, care devenea din ce în ce mai clar, o melodie, și în cele din urmă, un ritm apăsat al unui dans unguresc.
Muzicanții cu pielea măslinie ascultau cu o atenție încordată jocului său, cu instrumentele pregătite. Privirile lor erau fixate hipnotic pe vioara maestrului. Când acesta, reluă tema și variind-o, lăsând arcușul să alunece jucăuș, pentru a-l balansa din nou peste vioara sa – atunci! Ca un singur om – s-au alăturat și ei, urmându-l. Apoi, când a părăsit melodia simplă și ritmul legănat al csardașului, pentru a se dedica unor acrobații în stilul lui Liszt, i-au pregătit un covor sonor țesut armonios, pe care s-a întors jucăuș la cântecul de dans. Un moment de reflecție. Și dintr-o dată, cu un arc sonor, a prins din nou ascultătorii. Împingând, învârtind, rotind, cu ritmuri din ce în ce mai strânse. Cu sincopuri biciuitoare i-a vrăjit, uluitor, până la culmea extazului. Cu o dezlănțuire triumfătoare al viorii sale, s-a oprit brusc și… i-a lăsat amețiți.
Publicul fu încântat și complet captivat. Aplaudau, băteau din picioare și strigau de bucurie. O atmosferă nemaipomenită pentru începutul unei petreceri de seară. Multe dintre doamne l-au îmbrățișat și sărutat pe bătrân. Domnii l-au copleșit cu monede de aur. Răsunau cereri pentru șampanie, prea devreme însă, căci nu se făcuse încă urarea de bine mirelui și miresei. În cele din urmă, cineva reuși să găsească o sticlă și Moș Melod trebui, sub incurajările generale, să golească un pahar spumos.
Bătrânul țigan acceptă furtuna de entuziasm cu o recunoștință servilă și totuși degajată. Docilitatea pe care o afișa era o mască prin care el observa totul și își calcula fiecare gest. Observase că stăpânul casei, Mihael, arunca des priviri reținute către Gabriele. Când ochii Moșului întâlniră pe cei ai Gabrielei, se opriră o clipă. Îi zimbi într-un fel complice. Bătrânul nu era doar un muzicant sensibil, ci și un fin cunoscător al oamenilor. Se apropie de ea, se înclină adânc și rosti câteva cuvinte în română, ceea ce ei era de neînțeles. Cei din jur explicară: „Moșului Melod îi place să i se cânte o melodie iar după o singură ascultare încearcă să o reproducă. Sunteți respectuos rugată să-i dați o astfel de sarcină.”
Fața Gabrielei era ușor înroșită, ochii îi străluceau de emoție, dar rămase calmă. Nu era în firea ei să facă figuri și să se lase rugată. Cu un zâmbet grațios, acceptă invitația neașteptată. Ridicându-se pentru a lua loc la pian, își scoase mănușile lungi și albe. Disponibilitatea ei tăcută îi făcu pe ceilalți să tacă respectuos. În curând se răspândi vestea despre ce urma să se întâmple. În timp ce oamenii luau loc sau încercau să-și găsească un loc printre cei care stăteau în picioare, se șopteau diverse comentarii.
Printre oaspeți, multe dintre femei erau pline de suspiciuni și invidie față de această intrusă. Majoritatea bărbaților însă, erau curioși și fermecați de această străină. Astfel simpatiile și antipatiile creau o tensiune nervoasă, aproape palpabilă.
Gabriele decise ce să cânte aproape în același timp în care își dăduse acordul, urmând o inspirație de moment. Fără să-și dea seama, mâinile i se ridicaseră, iar degetele ei atingeau clapele pianului. Sunetele ieșeau melancolice, dintr-o adâncime interioară, spontan, irezistibil, dureroase în profunzimea lor, dar și alintătoare în lumina difuză a amintirilor. Răsuna o melodie simplă, emoționantă fără a tulbura, liniștitoare. Bătrânul Melod asculta atent privind-o pe Gabriele plin de simpatie. Numai el văzu că ochii ei erau acum închiși ca și cum s-ar fi lăsat ghidată, ca o oarbă. Chiar și zâmbetul acela voalat al unui nevăzător înflorea chipul ei cu o bucurie ascunsă. Moș Melod nu auzise niciodată ceea ce ea cânta, suna atât de simplu încât ar fi putut începe să o acompanieze de la primele măsuri. Dar știa că nu conta atât de mult redarea unei melodii, cât mai ales acordarea atentă a culorilor tonale și a ritmului, și că nu va putea să le reproducă. Curiozitatea îl făcu să observe comportamentul ascultătorilor.
Această muzică era plăcută, deși nu copleșitoare. Melod știa că trebuiau folosite efecte mai puternice pentru a mișca acest public. Privirea lui se opri la ușa de intrare. Acolo stătea un om care părea profund mișcat. Mâinile sale încleștau cadrul ușii, iar corpul îi era plecat înainte, uitând de sine. Ochii îi străluceau de o emoție profundă. Era stăpânul casei, Mihael. Și, ca și cum ar fi jucat în lumina împăciuitoare a soarelui de seară, melodia reveni … ultimul acord se stinse, moale ca o mângâiere, în amurgul liniștitor.
Bătrânul Melod își pregăti vioara. Cu siguranță ar fi putut transforma și această melodie într-un spectacol muzical răvășitor. Dar nu dorea un triumf nemeritat. Mai presus de toate, dorea să-i placă ei. Urmându-și înclinația, va cânta pentru ea: melodia ei, cu expresia ei, cu nota ei personală. Pentru aceasta avea nevoie de conducerea ei. Aștepta un semn de la ea. Ea era încă visătoare, dar cu o licărire jucăușă își ridică ochii către el. El răspunse cu o mișcare blândă a arcușului. Ea îi ceda melodia, dar nu și libertatea mișcării ritmice care l-ar fi exaltat prin temperamentul său neîmblânzit. În mâinile ei rămânea inițiativa pentru a păstra spiritul compoziției lui Schumann. Dar sunetul viorii era mai convingător decât cel al pianului, melodia pătrundea mai puternic în urechi și mai adânc în suflet. Și astfel, în final, a fost vioara bătrânului care a condus compoziția și interpreta ei spre culme.
Aplauzele fură, deși nu atât de zgomotoase ca înainte, sincere și emoționate. Moș Melod avu grijă ca acestea să fie dedicate doar Gabrielei. A refuzat orice recunoaștere a meritului său și fu un exemplu pentru ceilalți în exprimarea laudelor și admirației față de partenera sa.
Gabriele era ușor buimăcită de aplauzele care o înconjurau. Deodată îl văzu pe Mihael încă stând la ușa de intrare. Expresia feței lui era tensionată, ca și cum ar fi avut în suflet o imagine dragă pe care dorea să o păstreze pentru totdeauna, știind însa că nu va dura. Arăta distins în costumul său negru de seară, cu cămașa albă strălucitoare, cu panglica roșie a ordinului împăratului Franz Joseph – Crucea de Merit de Aur cu Coroană, pe care îl primise pentru ferma sa model. Părul său des și strălucitor îl făcea să pară tânăr, iar tâmplele argintii și mustața fină, îl făceau atrăgător. Dar numai ea îi cunoștea durerea, doar ea era chemată, doar ea putea să-l elibereze. Toate acestea se întruneau într-o singură clipă a unei gândiri fulgerătoare. Gabriele se strecură cu ușurință prin cercul oaspeților și traversă cu pași dansanți și ușori podeaua lucioasă spre Mihael. Apropiindu-se de el, se înclină politicos și îi spuse atât de încet încât numai el putea auzi: „Mă doare să vă văd trist,” și în timp ce se îndrepta, „un zâmbet, vă rog, și brațul, ca semn al bunăvoinței dumneavoastră!” El urmă îndemnării ei fără ezitare, ca și cum ar fi fost o poruncă fără alternativă. Împreună la braț se întoarseră în mijlocul serbării. Ceilalți au perceput aceasta ca un gest grațios de politețe. Într-adevăr, cât de sensibil a reușit Gabriele să-l aducă pe stăpânul casei, izolat și lipsit de bucurie, în cercul oaspeților, cât de înțelegătoare și abilă a fost în asigurarea continuării petrecerii.
Se aduse șampanie și se închină în cinstea mirilor. Și deodată valuri năvalnice ale unui vals vienez acoperiră uralele și clinchetul entuziast al paharelor de cristal. Edi și Marie au deschis dansul. Valsul este dansul clasic al nunții, acel moment magic în care cuplul își pune în mișcare bucuria, visele și dorințele. Pașii se împletesc elegant exprimând emoțiile, unitatea și armonia îndrăgostiților. Fiecare mișcare, fiecare pas reflectă cum cei doi se întregesc și pornesc împreună în călătoria vieții. Este o clipă care poate părea efemeră, dar care va rămâne veșnic vie în amintirea lor. Armonia și emoțiile pe care Edi și Marie le radiau îi inspirau pe ceilalți. Domnii înclinându-se pentru a invita doamnele la dans și acestea dând ușor din cap pentru a-și exprima acordul. Din ce în ce mai multe perechi se desprindeau din mulțime, mai repede, mai hotărât, până când în cele din urmă parchetul aparținea în întregime dansatorilor. Cei nehotărâți fiind împinși la margine sau retrăgându-se în alte camere. Michael îndrăzni și el. Făcu o plecăciune adâncă în fața Gabrielei invitând-o la dans. Armonios s-au avântat în valurile muzicii mișcătoare.
Și apoi, într-o succesiune aproape neîntreruptă, un dans a urmat după altul. Publicul nu-l lăsă pe Moș Melod să respire. Încă un vals, o polcă și din nou alt vals și așa mai departe, într-o explozie de bucurie. Și Moș Melod știa cum să antreneze dansatorii, să-i prindă și să-i învârte în melodii desfrânate. Ai fi putut crede că era o competiție pentru a vedea cine poate rezista mai îndelung, bătrânul cu tovarășii săi bruni sau tineretul cu pofta sa nesățioasă de a dansa. Dar bătrânul nu se epuiza. Mai degrabă vedeai din când în când o frumoasă năucită oprindu-se la mijlocul valsului sau altă frumusețe epuizată refuzând fără suflare următorul dans. Și când în cele din urmă nu mai rămăsese aproape nicio dansatoare capabilă să țină pasul cu ritmurile accelerate, Melod se opri brusc, – doar pentru a începe din nou.
Și se întrecu pe sine jucând o „Sârbă”, cel mai aprins dans popular românesc. Acest îndemn fu acceptat curajos de bărbați cu strigăte de încurajare. Cu brațele pe umerii vecinului, umăr la umăr, legându-se în lanțuri scurte și drepte dansatorii exprimau aceeași voință. Primul lanț de dansatori cu torsul răsucit spre dreapta, picioarele încrucișate în lateral, bătându-și gleznele, adunându-se, răsucindu-se din nou, despărțindu-se și adunându-se, iarăși într-un cerc. Și fără întrerupere urma un al doilea lanț, mânat de un ritm îndrăzneț, și al treilea la fel.
Fluierături șuierătoare urmară schimbării ritmului de la un pas greu la unul ușor. Aceasta creând un avânt, crescând în dinamică. Bărbații din capul rândurilor își mișcau umerii mai violent, ca și cum s-ar fi pregătit pentru un atac sălbatic, lăsându-și picioarele să zboare, să se întindă, să lovească ritmic, până când capetele lanțurilor de dansatori au început să se clatine, să se rupă. Într-un vârtej aiuritor jocul fu încheiat, dansatorii oprindu-se amețiți. Așa ceva reușea doar Moșului Melod! Dar, bineînțeles – bucuria nemaipomenită trăită într-un astfel de moment nu este apreciată destul. Așa și în acea seară. Se dansase din plin, până la epuizare, dar zgomotul farfuriilor și clinchetul paharelor din camera alăturată atrăgeau acum spre alte plăceri.
Sala se goli și deveni tăcută. Slujitorii închiseră ușa spre sala de mese deschizând ferestrele și stingând lumânările arse aproape până la capăt, pentru a le înlocui cu altele noi. Moș Melod puse vioara deoparte. Tovarășii săi se relaxau pe scaunele lor. Unul sau altul își răsuci câte o țigară și ieși afară pe terasă. Salonul, care fusese plin de zgomot și lumină, deveni sobru, sumbru și rece. Bătrânul își împinse scaunul într-un colț lângă pian, își trase mantaua mai strâns și se așeză drept, ca și cum dorea să-și păstreze demnitatea. Și stând astfel cu cotul sprijinit de pian, cu capul ușor aplecat ca și cum și-ar fi contemplat mâinile sale expresive, care se relaxau una lângă cealaltă, simți deodată o atingere ușoară.
Nu-i venea să creadă. Dar curând simți din nou, și mai insistent, de sub pian o tragere a mânecii sale. Uimit, se dădu deoparte și văzu un cap de copil cu păr castaniu ondulat care îl privea de sub marginea pianului. Și auzi o voce blândă, rugând ceva insistent: „De ce nu mai cânți, nene? Cânți așa de frumos. Te rog, te rog, cântă mai departe, tot mai departe …” „Ce faci acolo?” mormăi bătrânul în șoaptă, întrebându-se dacă nu era o farsă. „Pssst – pssst, nu mă da de gol. Vor să mă trimită la culcare. Eu vreau să rămân cu tine.”
„Dar cine ești tu?” întrebă bătrânul mai încet. „Albine, cea mai mică fiică a casei. Vrei să cânți, nene? Te rog!” „Cum spui tu, micuță domnișoară!” șopti acum bătrânul zâmbind părintește, și ca și cum nu ar fi avut încredere în vorbele ei, adăugă, testând-o: „Dar nu mai vrei să dormi deloc?” Dar micuța insistă. „Ar trebui să dorm, doar eu să dorm. Te rog, încă un cântec, doar unul, și apoi mă duc…” Bătrânul dădu din cap, se ridică, își trase scaunul deoparte și așeză alături un taburet. „Aici, domnișoară, domnișoarele nu se ascund. Ia loc, te rog. Voi cânta doar pentru tine.” Și luând vioara, trase micuța lângă el pe scaunul pe care îl pregătise pentru ea, o învălui în mantaua lui largă de mătase, și-i mângâie căpșorul până ce acesta își găsi odihna pe genunchiul lui.
„Așa, micuță prințesă, acum nu te vede nimeni și voi cânta încet, ca doar tu să mă auzi.” Ea dădu din cap învăluită de basm fericită. Iar el își sprijini vioara de bărbie, închise ochii și începu să cânte încet, aproape fără a mișca arcușul. La început, sunetul venea de departe, de foarte departe: un fluier, un suflu de amurg, o seară blândă de vară. Apoi, mai aproape și mai clar: un păstor pășind în fața turmei sale. Tălăngile sunau domol, oile se grăbeau spre pășune pierzând-se curând în umbrele care se întindeau peste câmpie. Cu triluri mângâietoare fluierul le îndruma.
O văpaie pâlpâie dincolo de dealurile ondulate la orizont. Luna răsare. Din strălucirea pământească se arcuiește bolta cerească, tot mai sus, mai întinsă, mai luminoasă, până când devine un disc strălucitor care plutește fără greutate deasupra umbrei pământului. Sunete ritmate și ușoare, iubire doar de dragul iubirii, nu este asta fericirea cerească?! În triluri se înfiripă „Doina”, cântecul trist al dorului. Căpșorul micuței se odihnea adânc adormit pe genunchiul bătrânului. El cânta încet, dar limpede. Era un sunet ciudat. Cine dormea putea să-l audă în vis fără să se trezească, cine îl auzea ar fi vrut să danseze ușor, fie în stare de veghe, fie în vis.
Ușa s-a deschis. Gabriele înțelese imediat situația. Mihael voia să înainteze. Gabriele îl prinse de mână. Momentul era de basm. Simțea o emoție profundă. „Încet,” șopti ea, „nu o trezi.” Cu un zâmbet l-a încurajat pe bătrânul violonist să continue. Pășind pe vârfuri, ca într-un dans, l-a condus pe Mihael mai aproape. Cu o tandrețe maternă se aplecă peste copilul adormit luând-ul în brațe. Apoi întorcându-se, păși încet spre ieșire. Mihael o urma ca într-un vis. Gabriele ținând copilul, acompaniată de Mihael și bătrânul Melod care, așa cum se cuvine, însoți necontenit oaspetele de onoare, Albine, cântând, până la ieșire.
traducere din limba germană de Peter von Kapri, Corina Derla și Dr. Răzvan Anghel