LITERATURĂ | EMANUEL BARON KAPRI : RUDELE VIN LA NUNTĂ

Partea a IX-a din romanul inedit al familiei Kapri

În sfârșit, a sosit și timpul dorit de mult: ultima zi în casa părintească!! Serbarea burlacilor astăzi, nunta mâine, și apoi… Marie simțea cum îi ard obrajii și cum o dulce plăcere îi cuprinde tot trupul. “Edi” – realizarea tuturor viselor ei, era aproape. Fața lui pistruiată, mustața roșiatică blondă, buzele palide și umede, aplecat către ea. Toți puteau vedea cât de aproape își erau! Dar Marie nu se sfia deloc. Chiar dacă respirația lui și paharul pe care-l ridica zâmbind, miroseau puternic a tărie. Asta făcea parte din el, din firea unui bărbat și îl făcea să se simtă puternic și sigur de sine.

Edi sosise cu o oră înainte împreună cu mama și unchiul său din Brno. Mătușa Helene cu vărul Stefko venise din Liov și unchiul Valesko cu soția, cu trenul rapid din Cernăuți. Trei trăsuri îi așteptau pe oaspeți în Dornești. Unchiul Dominic li se alăturase pe drum, venind din Negostina. Ce spectacol! Patru trăsuri impunătoare care deschideau drumul nuntașilor. Curând erau așezați la masa de mic dejun, bucurându-se de toate atențiile prietenoase.

Când oaspeții începură se se retragă pentru a se face comozi, Edi o luă de braț pe Marie și o conduse deoparte. Acum stăteau amândoi încă în sufragerie, în timp ce se strângea masa, sprijiniți pe de o parte unul de altul și de bufet pe de alta. Ea îi asculta vorbele ștrengare, râsul ușor răgușit după fiecare înghițitură de rachiu. Ea răspundea avansurilor sale stângace cu un zâmbet fericit.

I se părea că datora acest soț doar istețimii ei. Aștepta o căsnicie plină de bucurii. Cu satisfacție se gândi la pretextele pe care le folosise pentru a scurta perioada logodnei. Transferul lui Edi la guvernul regional ajutase la avansarea datei nunții. Ea se vedea deja în poziția unei doamne respectate în cea mai bună societate din Cernăuți în propria ei casă confortabilă din oraș, eliberată de regulile stricte ale casei părintești.

Ochii ei se pierdeau în verdele suculent al vestei lui Edi. Alunecară în sus și în cele din urmă, întâlniră ochii lui veseli. Culoare lor albăstruie i se păru precum cerul adevărat. Atunci simți brațul lui în jurul taliei ei, permițând dar și opunându-se totodată cu un râs zglobiu. Râsul ei era senzual, aproape lipsit de rușine și îl provoca. Dar nu era nici timpul, nici locul pentru a lăsa vocea sângelui să vorbească desfrânat.

Să fi fost doar servitorii! Dar mereu trecea câte un membru al familiei cu o vorbă de încurajare, un zâmbet complice sau, când era necesar, privind cu discreție în altă parte. Desigur, fetele și Andreas, băiatul precoce al unchiului Dominic, o făceau din curiozitate sau pentru a surprinde vreo intimitate a cuplului. Dar ceilalți erau obligați să treacă pe la ei pentru a ajunge în camerele de oaspeți deoarece sufrageria era situată între salon, camera de biliard și fumoar.

Camerele de oaspeți erau două încăperi mari în cele două turnuri în colțurile casei. În cel nordic, mai accesibil, erau cazați bărbații iar în cel sudic, femeile. Această despărțire făcea necesară separarea bagajelor comune ceea ce provoca uneori neînțelegeri și certuri și, pentru cei uituci, constatarea în ultimul moment a lipsei unui articol de lenjerie sau de toaletă. În plus, această separare nu privea doar bărbații și femeile ci și statutul și vârsta lor. În fiecare dintre cele două turnuri camera de la parter era rezervată căsătoriților mai în vârstă, iar camera de deasupra celor necăsătoriți mai tineri. În special în turnul femeilor urcarea și coborârea grăbită pe scările înguste în spirală care legau camerele de jos cu cele de sus și mamele cu fiicele, era destul de incomodă, obositoare, chiar uneori enervantă.

Desigur, toate acestea nu erau plăcute dar așa era, inevitabil și obișnuit în timpul recepțiilor mari în toate conacele. Nimeni nu avea suficiente camere pentru a primi mai comod numeroșii oaspeți care, din cauza distanței, trebuiau găzduiți cel puțin o noapte. Aici, în comparație cu majoritatea celorlalte case, camerele erau chiar luxoase. Fiecare oaspete avea un pat moale cu perne pufoase. Paturile erau plasate de-a lungul pereților încăperilor. Ce mai puteai cere? Domnii aveau la dispoziție o baie cu aburi. Și deși facilitățile de spălat pentru doamne erau foarte modeste, ele aveau în folosire exclusivă noul și fascinantul closet cu apă – un lux nemaiauzit, într-o vreme când în general erau încă obișnuite colibele în aer liber din curtea din spate. Cel mai plăcut era că nu trebuiau traversate curți întunecate. Conacul oferea suficient spațiu și pentru numeroșii oaspeți care mai erau așteptați.

Ceea ce vedea Gabriele aici nu corespundea deloc cu ideile ei despre petrecerile strălucitoare în casele boierești. Cazarea somptuoasă din imaginația ei era, în realitate, destul de simplă. Și oamenii…? Văduva consilierului von Schnirch și cumnatul său, locotenentul-colonel pensionar, puteau fi trecuți cu vederea. Erau provinciali modești, foarte preocupați de păstrarea convențiilor.  „Rudele” lui Mihael, pe de altă parte, fură o surpriză neplăcută.

Mai ales Helene von Rudnicki, sora apropiată în vârstă cu Mihael și fiul ei Stefko. Ce aroganță insuportabilă, ce teatru unsuros! Ea, în rolul aristocratei poloneze mereu plictisite, mereu suferinde, condescendentă față de toată lumea, în admirație doar față de fiul ei. Acesta ținea să demonstreze superioritatea clasei sale prin observații voit înțelepte, mereu ironice care iritau pe ceilalți. Justificarea pentru această aroganță era titlul nobiliar moștenit de la tatăl său, proprietatea mai multor moșii în regiunea Liov și în special, calitatea de membru al Dietei Galiției obținută automat pe baza statutului său.

Apoi era Dominic, fratele mai mare al lui Mihael, senil, obez, neîngrijit și grosolan. Vocea sa deranja orice ureche sensibilă. Era stridentă, răgușită și incapabilă de orice modulație. Deoarece participarea la conversații părea să-l obosească, vorbea rar dar când o făcea, era surd la argumente și intolerant. Comportamentul obraznic al băiatului său adolescent Andreas nu primea nicio atenție din partea lui. Acest băiat care avea abia treisprezece ani, afișa o îndrăzneală care trăda lipsa de implicare părintească sau de educație. Disprețul său vădit față de femei și fete arăta clar că nu cunoscuse atenția unei mame.

Valerian, numit „Valerko” în cercurile poloneze din Cernăuți cărora li se alăturase, era al unsprezecelea și ultimul copil al părinților lui Mihael. Era cu aproape 20 de ani mai tânăr decât Mihael, semănând fizic cu acesta, dar având un caracter complet diferit. Avea o veselie desfrânată, mulțumit de sine era întruchiparea unui bon viveur fără griji. Își revendicase de mult partea sa de moștenire din averea părintească. Cheltuia venitul său, uneori și mai mult, pe mese îmbelșugate, jocuri de cărți, dar mai ales pe aventuri amoroase fade.

„Dar de ce sunteți atât de absentă, stimată domnișoară?” auzi Gabriele pe Valerian, care se apropiase vorbind cu o politețe afectată. „Imaginile strămoșilor noștri par să vă acapareze complet. Pot să îndrăznesc să vă deranjez?” Într-adevăr, Gabriele se cufundase, fără să-și dea seama, în contemplarea portretelor strămoșilor familiei. Până atunci trecuse nepăsătoare pe lângă aceste relicve. Acum căuta în trăsăturile înaintașilor cauzele contrastelor care i se păreau atât de izbitoare la urmași.

„Într-adevăr aveți dreptate, am privit cu mare interes portretele părinților dumneavoastră. Dar asta nu înseamnă că vă acord dumneavoastră și celorlalți mai puțină atenție dimpotrivă. „Am căutat o explicație,” răspunse Gabriele. „O explicație? Pentru ce anume?” se miră Valerian, care în general nu își prea făcea probleme și care nu avea nevoie de explicații. Îl fascina însă zâmbetul de pe fața încântătoarei străine. Ezită, apoi își trecu degetul peste mustața sa groasă. „Hm, da…; și ce legătură are asta cu mine, cu noi?”

„Sincer, m-ați surprins. Dumneavoastră, fratele dumneavoastră și sora dumneavoastră. Atât de diferiți unul de altul… Aceiași părinți și complet diferiți. Dar, totuși, la dumneavoastră găsesc anumite asemănări cu baronul Mihael. Dar ca frați, nu v-aș fi recunoscut niciodată.” „Asta cred și eu,” râse Valerko. „Slavă Domnului că nu sunt ca ei! Nici măcar ca Mihael. Acest om veșnic trist! Probabil îl găsiți mai reușit decât pe mine: mai zvelt, cu nas mai fin, cu o barbă distinsă, pe deplin aristocrat! Dar în spatele acestei aparențe nu e însă nimic! Eu sunt așa cum sunt și nu aș vrea să mă  schimb niciodată. Hm, da…;” și își trecu mustața între degetul arătător și degetul mare, răsucind vârfurile alungite în sus. „Într-un singur caz, bineînțeles, într-un caz special, aș dori să fiu în locul lui,” spuse cu un zâmbet ambiguu și jucăuș uitându-se la ea. „Orbul nu vede norocul pe care-l are.”

Gabriele zâmbi îngăduitor. „N-ați încercat nici măcar să dați o explicație. Nu vă supărați dacă vă întreb direct: Cine dintre dumneavoastră seamănă cu tatăl, cine cu mama sau cu vreunul dintre ceilalți strămoși din galeria de portrete? De unde provin aceste contraste în familia dumneavoastră?” O întrebare dificilă, gândi Valerian. Oare merită discuția cu o femeie așa de cultivată? Apoi, după ce o privi scurt, i se păru totuși păcat să renunțe la joc. „În ceea ce mă privește, se pare că sunt un copil ratat, cel puțin așa cum îi place fratelui meu venerabil, Dominic, să mă prezinte. Dar eu mă simt foarte bine așa cum sunt. Și vreau să mulțumesc duhurilor rele sau mamei mele bune sau lui Dumnezeu pentru pielea în care m-am născut. Tata și mama ar refuza cu indignare să le atribui lor trăsăturile de care mă bucur. Și cu siguranță nu le-am moștenit de la ei. Uitați-vă doar,” și arătă râzând către portretele părinților săi, „niciodată nu l-am înțeles pe bătrân. Trebuie să fi arătat destul de bine ca tânăr. La 24 de ani a luat de soție o fată de 14 ani. Nu era un început rău. Dar a continuat cu ea! Da, uitați-vă! Aproape patruzeci; atât de bătrână trebuia să fi fost mama când a fost pictat tabloul. La patruzeci de ani, chiar și cea mai fermecătoare femeie nu mai poate fi atât de atrăgătoare.” Și el, încă la poalele ei, tânărul bătrân. Probabil că mai dorea să-i câștige favoarea. Acestei dorințe îi datorez existența mea.”

„Valerian!” răsună, ca un corn spart, vocea fratelui Dominic. „Încetează de a vorbi așa lipsit de respect. Nu voi tolera ca în prezența mea și în fața străinilor să defăimezi amintirea părinților noștri pioși.” Bătrânul, nemulțumit de mobilierul modern, strâns arcuit, stătuse până atunci indiferent față de împrejurimile sale și moțăise apatic. Nu înțelesese bine despre ce era vorba în discuție. Dar își auzise numele și înțelesese că Valerian intenționa să-l necăjească. La aceasta se opuse tare și răgușit: „Și pe mine, dragul meu, nu mă amesteca în jocul tău rușinos. Aș putea să-ți fiu tată. Ar trebui să respecți asta!”

„La înfățișare și voce, seamănă mai degrabă cu mama mea,” șopti Valerko, înclinându-se către Gabriele și profitând de ocazie pentru a-i chicoti confidențial la ureche. Dar cu voce tare și neîncetat vesel îi răspunse fratelui său: „Nu te supăra, bătrâne. Am citat doar opinia ta despre mine. Domnișoara von Ivicici vrea să știe cum e posibil ca eu, pe lângă tine și ceilalți, să aparținem aceleiași familii. Domnișoara pare să fie interesată, nu știu dacă în special sau în general, de genealogia noastră.”

Dar Dominic nu-l mai băga în seamă. Intervenția sa îl obosise vizibil și părea acum mulțumit de răspunsul conciliant al fratelui său mai tânăr. Reafirmarea demnității sale și a propriei importanțe nu mai era necesară. În schimb, o voce cu un accent polonez se făcu auzită din fundal. „Într-adevăr, ai observat foarte bine, dragă Valerko, nu este clar dacă întrebarea este adresată în general sau în special. Și asta este crucial. Există un interes teoretic sau practic? De aceasta depinde ce fel de informații trebuie să îi oferim distinsei domnișoare.” Ștefan von Rudnicki vorbise.

Cu o indiferență plictisită, purtase tocmai o conversație banală cu doamna von Schnirch, era suficient de abil încât să nu piardă nicio ocazie de a interveni critic în discuțiile altora. Și acum avea ocazia cea mai binevenită. Această guvernantă atotștiutoare, cu un titlu nobil! Cine a verificat asta? Și intruzivă, care juca rolul principal în casa unchiului său, acesta fiind complet străin de lume, era pentru el un adevărat spin în ochi. El însuși o persoană care folosea orice mijloc pentru a-și atinge scopurile, îi suspecta intențiile. Deoarece nimeni nu înțelegea sensul viclean al cuvintelor sale, ba chiar Gabriele părea să nu fi prins provocarea obraznică, el continua cu un regret ironic, ca și cum s-ar simți obligat să ofere o informație jenantă: „Probabil că v-a scăpat, distinsă domnișoară, că opiniile și obiceiurile familiei în care vă desfășurați activitatea inestimabilă sunt exclusive și strict conservatoare. În consecință, doar membrii familiei și cei care pot pretinde să poată deveni membri pot să ceară informații în chestiuni de familie. Un interes pur teoretic în astfel de chestiuni este considerat nepotrivit, așa cum regret cu adevărat, distinsă domnișoară, că trebuie să constat.”

„Exagerezi, Stefko, dragul meu,“ șopti mama sa distinsă, de fapt mulțumită. Căci și ei îi displăcea Gabriele și înțelegea foarte bine că fiul ei dorea să împiedice de la bun început „pretențiile” prea înalte ale acestei guvernante pribegite. „Nu pune domnișoara în dificultate!” Mihael se înroși. Înțelese intenția, însă tăcu. Locotenent-colonelul von Schnirch mormăi nehotărât sau indignat sau cine știe, amuzat? „Na, așa ceva – așa ceva …!” Dominic moțăia impasibil. Ce-i păsa lui de vorbăria asta? Doar Gabriele înțelesese intenția. Cine o cunoștea bine ar fi putut observa că devenise mai palidă. Ochii ei îl fixară pe atacant. Cu un zâmbet rece, convențional, spuse: „Mulțumesc pentru explicație. Trebuie să-mi cer scuze și să recunosc că, într-adevăr, nu sunt familiarizată cu obiceiurile celei mai îndepărtate provincii estice ale monarhiei noastre.” Urmă un moment de tăcere stânjenitoare. Dar, după un timp, conversația în salon își reluă cumva cursul. Se așteptau rudele din Moldova.

Și deodată răsună un zgomot strident. Da, ei erau, moldovenii! Trei atelaje înalte, construite în stil francez, se opriră atunci în curte. Vizitii, îmbrăcați în mantale lungi de catifea, în stil rusesc, legate dezordonat în jurul taliei cu șerpare colorate, cu căciuli de blană înalte împinse nepăsător pe ceafă. Caii, patru unul lângă altul, erau zbârliți, coamele și cozile neîngrijite și, pe deasupra, stropiți din cap până-n picioare cu noroi din cauza condusului îndrăzneț. Erau împodobiți cu clopoței și zurgălăi, care tocmai le anunțaseră sosirea.

Prima care coborî fu o doamnă cu statură dreaptă, slabă, mai în vârstă. Un nas ascuțit de vultur pe un chip alungit și o voce adâncă, răgușită, dar care nu lipsea de tonuri binevoitoare, îi dădeau prezenței sale o greutate masculină. Era Marie, cea mai mare soră a lui Mihael. Ea era autoritatea de necontestat în familie. Sora și mătușa foarte respectată era căsătorită cu unul dintre cei mai bogați latifundiari din Moldova, care nu avea copii, dispunând prin aceasta de o avere interesantă ca moștenire. Mihael se grăbi să o întâmpine. Marie îl îmbrățișă scurt: „Lasă asta. Vezi să-i cazezi repede pe toți.” În timp ce ceilalți se îmbrățișau, râdeau, plângeau, puneau întrebări, răspundeau, urau și mulțumeau, sora Marie stătea ca o stâncă în vâltoarea acestei bucurii . Îi lăsa pe cei care o salutau să se aproprie de ea doar unul câte unul, având pentru fiecare o privire severă și, pentru unii, un cuvânt bine intenționat.

„Domnișoara von Ivicici, nu-i așa?” întrebă ea, mângâind pe micuța și timida Albine, pe care tocmai o sărutase pe frunte. Observase că Gabriele așteptase modest deoparte, în timp ce celelalte nepoate trecuseră să-i sărute mâna respectos cum se cuvine. „Fratele meu mi-a povestit multe bune despre dumneavoastră. Mă bucur…” În timp ce îi întindea mâna lui Gabriele, care se înclina cuviincios, respinse hotărât zvonurile care ajunseseră la ea. Nu, aceasta nu era aventuriera vanitoasă, exagerat de modern îmbrăcată, arogantă și dominatoare, așa cum fusese descrisă, ci mai degrabă o tânără doamnă de lume bine educată, rafinată, chiar fermecătoare. Prea bună pentru oamenii necizelați și neînvățați, care erau destul de numeroși aici. Ea însăși se considera printre cei educați. Fusese de multe ori și pentru timp îndelungat, din cauza sănătății soțului său la Viena. Admira și iubea cultura austriacă. „Veniți,” spuse ea, luând-o pe Gabriele de braț, „Trebuie să-mi povestiți multe despre iubita mea Vienă, despre Burgtheater, Opera de Curte.”

Desigur, a durat o vreme până când conținutul celor trei echipaje, până când boierii, servitorii și bagajele au fost repartizate și distribuite. Așa ceva nu merge, cum se știe, ușor. Fiecare trăsură a unei familii transporta femei, bărbați, copii și câte un servitor. Valiza comună necesita decizii privind împărțirea conținutului în momentul separării, decizii care nu puteau fi luate întotdeauna în unanimitate și nu mulțumeau pe deplin pe cei implicați. Dar, în cele din urmă, fiecare a găsit locul destinat și lucrurile sale necesare.

Sora Marie o păstrase pe Gabriele în preajma sa. În conversația cu ea, găsise o oportunitate binevenită de a ține familia la distanță. Nu-și aprecia prea mult frații și surorile, iar copiii acestora îi erau indiferenți. Doar pentru Michael, mai ales de la moartea soției sale, simțea ceva asemănător unei griji materne. De aceea, o întâmpinase pe Gabriele ca pe o aliată în luarea măsurilor benefice pentru binele lui.

„Vă interesează familia,” spuse sora Marie Gabrielei. „Uitați-vă, suntem răspândiți în trei țări: Bucovina, Galiția și Moldova. De-a lungul anilor și în medii diferite, am devenit destul de străini unii de alții, nu ne înțelegem și nu aprobăm întotdeauna obiceiurile sau opiniile celorlalți, dar totuși rămânem uniți. Suntem și rămânem o familie! În ramura mea suntem unsprezece frați și surori: patru băieți și șapte fete. Din păcate, în linia noastră predomină elementul feminin. Chiar și în caracter, oameni mai pasivi, mai molateci. Chiar și dragul meu Michael… Eu, bineînțeles, sunt o excepție. Mai degrabă asemănătoare cu descendenții lui Ioan, nu ai străbunicului meu Andrei, fratele mai mic și neînsemnat al celui care a dobândit titlul de baron austriac. Dar despre asta să vă povestească mai detaliat Simon. Istoria familiei este pasiunea lui.”

Tocmai atunci s-a invitat la masă. Sora Marie se lăsă condusă de Gabriele și vărul Simon în sufragerie. Domnii își terminară în grabă inevitabila serie de păhărele de rachiu, pe măsura fiecăruia, și urmară, politicoși doamnelor la masă. Nu fusese stabilită o ordine de așezare, fiind o problemă destul de greu de rezolvat. Prin urmare, cu ceva agitație a durat până când toți, mai mult sau mai puțin mulțumiți, găsiră locurile lor. Marie hotărâtă îi oferise lui Gabriele locul lângă ea, îl așezase pe vărul Simon lângă Gabriele și îl lăsase pe fratele ei greoi, Dominic, întârziat de rachiul consumat, în mijlocul mulțimii care își căuta locul.

Sora Marie preluă organizarea programului și anunță: „Cu ocazia întâlnirilor familiare, se cuvine să ne amintim de strămoșii noștri. Vărul Simon trebuie să-i prezinte scurt. Recomand dragilor mei frați și surori, nepoți și nepoate să asculte cu atenție, pentru a înțelege de unde ne tragem.” Vărul Simon răspunse cu un zâmbet. Chipul său tineresc era într-un contrast puternic cu părul său alb ca zăpada. Firea sa degajată îi câștigase repede simpatia ascultătorilor prezenți: „Mă puneți în dificultate, iubită verișoară. Nu ar trebui ținute discursuri în timpul unei mese festive. Comesenii se concentrează mai degrabă pe mâncarea bună: Totuși, voi încerca. Poate reușesc să le stârnesc pofta.”

„Primul dintre strămoșii noștri comuni, despre care se cunosc detalii, este Nicoară, șambelan la curtea voievodului moldovean Ștefan Gheorghe. El a trăit pe la mijlocul secolului XVII în Suceava și se bucura de mare respect, atât în Moldova, cât și în Transilvania, ca lider al conaționalilor săi armeni. Într-una din călătoriile sale oficiale, în timp ce traversa un râu de munte, a fost atacat și ucis de tâlhari în apropierea localității Dorna,. Fiul său Grigorie a construit acolo, unde tatăl său și-a găsit sfârșitul, un pod de piatră în memoria lui, care și astăzi este numit de către localnici „Podul Armeanului”. Grigorie, nu mai puțin respectat și onorat ca tatăl său, a murit prematur în anul 1735. A lăsat în urmă doi fii minori, Ioan și Andrei.”

Ioan, la moartea tatălui său avea abia de 14 ani, a dat dovadă încă din copilărie de o inteligență remarcabilă, ambiție extraordinară și voință de neclintit. Pe lângă acestea avea o credință profundă și o pronunțată fidelitate față de obiceiurile și tradițiile strămoșilor săi, precum și un puternic simț familial. Aproape încă copil, a reușit să obțină ca tatăl său să fie înmormântat la loc de cinste în fața bisericii Sfânta Cruce din Suceava. El însuși a scris inscripția în limba armeană, care poate fi citită și astăzi pe piatra mormântului. De mic, l-a luat sub protecția sa pe fratele său cu patru ani mai tânăr, Andrei, mult mai puțin energic, și i-a oferit o grijă aproape paternă pe tot parcursul vieții.

De tânăr, a dezvoltat un comerț en-gros pe mari distanțe de mare succese. Renumele sau depășea cu mult granițele patriei sale. Averea sa era atât de remarcabilă încât poporul l-a numit „Ioan cel Bogat”. Frecventele călătorii comerciale l-au dus în țări îndepărtate și l-au ajutat să stabilească contacte, să dobândească cunoștințe și să învețe limbi străine, ceea ce în acele vremuri se întâlnea destul de rar. În labirintul intrigilor de la Înalta Poartă se descurca la fel de sigur, ca și în birourile corupte ale administrației române sau ruse. Cunoștea aproape la fel de bine Constantinopolul, Leipzigul, Kievul, Liovul și Cracovia.

Pe lângă limba maternă armeană, stăpânea limba română și poloneză și vorbea cu ușurință utilă germană și rusă. Astfel, nu depindea doar de rapoartele și mijlocirile agenților săi, pe care le avea în așezările armenești din majoritatea orașelor comerciale menționate, ci își forma opiniile pe baza contactului direct cu reprezentanți ai tuturor claselor sociale, precum și prin lectura atentă a documentelor în diversele limbi. Chiar înainte ca Bucovina să fie cedată de Înalta Poartă Austriei în 1775, admirația sa se îndrepta către Monarhia Habsburgică, atunci atât de exemplar guvernată. El a sprijinit autoritățile austriece din prima zi, fiind un prieten și consilier al primului administrator de lungă durată al țării, Generalul Baron von Enzenberg, și de două ori, în anii 1783 și 1786, l-a găzduit pe împăratul Iosif al II-lea în casa sa. Ca recunoaștere a meritelor sale, împăratul i-a conferit titlul nobiliar în 1785, la doar zece ani după anexarea țării, iar șase ani mai târziu i s-a acordat titlul de baron, acest ultim titlu fiind, la cererea sa insistentă, acordat și fratelui său Andrei.”

Simon se opri. Vorbise cu însuflețire și, în acest timp, neglijase complet mâncarea. Acum făcu o pauză. De această ocazie profită Stefko, care își recâștigase aroganța între timp, pentru a se prezenta ca avocat nepoftit al familiei mamei sale. „Cu permisiunea dumneavoastră, dragă unchiule, dacă acceptați această adresare familială, vă rog să mă iertați! Dar sună de parcă ați fi de acord cu zvonurile conform cărora Andrei, străbunicul mamei mele, nu ar fi meritat de fapt titlul de baron.”

„Ah, Stefko, lasă micile tale înțepături,” spuse mătușa Marie iritată, „nimeni nu îți va lua ceva din propriul titlu. Este atât de nou. Simon a relatat doar fapte. Noi toți, cei care purtăm sau am purtat numele Kapri, știm foarte bine că titlul și statutul nostru se datorează incomparabilului Ioan. El a fost un adevărat bărbat. Da, întotdeauna există un fruntaș plin de energie care își ridică familia ca  aceasta să-și piardă apoi puterea în prosperitate. Ioan a fost negustor și antreprenor. El a construit mori, distilerii, fabrici de bere și alte industrii. Și ce s-a ales de noi? Mari proprietari, comozi, care nici măcar nu își cunosc granițele moșiilor. Și ce facem? Ne căsătorim fiicele între noi, pentru ca pământurile să rămână în familie. Avem nevoie de sânge proaspăt! Aceasta este o bună alianță. Monarhia o face posibilă: un tânăr din Silezia se căsătorește cu o bucovineancă de viță veche. Dar îmi fac totuşi griji. Mihael mai are patru fete. Niciun moștenitor bărbătesc… Ce se va alege de frumoasa moșie Șerbăuți? Da, dragă Mihael, cel mai bine ar fi să încerci din nou, să ai un fiu.” Mihael înroși și coborî privirea, ca un băieţaş rușinat. Tăcerea îi fu trecută cu vederea. Toată lumea îl cunoștea și îl lăsa în pace.

Viitorul aparține tineretului, dar el nu se prea preocupă. Tinerii n-au participat la reflecțiile părinților, ci după terminarea mesei s-au refugiat acolo unde nu mai puteau sa fie văzuți sau auziți, în sera de iarnă. Acolo domnea o zarvă nemaipomenită, chicoteli și râsete într-o amestecătură de limbi germană, poloneză și română. Cel mai important era spargerea porțelanului, pentru a asigura succes în căsnicie. „Cioburile aduc noroc.” – se spune. Se sparg vasele vechi pentru a începe o nouă viață. Trebuie să se facă un zgomot puternic pentru a îndepărta spiritele rele și demonii de cuplul ce urma să se căsătorească. De asemenea, zgomotul trebuia să anunțe tuturor că urma să aibă loc o căsătorie ireversibilă. Edi a insistat ca o pereche de pantofi ai Mariei să fie bătută în cuie de un copac, așa cum se făcea în Silezia lui natală. Acesta trebuia să asigure că ea nu va putea fugi de el. Petrecerea a continuat, dar la sfârșit logodnicii au trebuit să adune împreună cioburile de porțelan și toate deșeurile. Aceasta arata că vor rezolva împreună toate dificultățile în viață. Și din păcate, aveau să fie destul de multe.

traducere din limba germană de Peter von Kapri, Corina Derla și Dr. Răzvan Anghel

by Mihai Stepan Cazazian