BEDROS HORASANGIAN :   Diasporă, nediasporă, suntem armeni

De multe mii de ani, de când au apărut pe scara istoriei armenii au fost un singur popor. Au trăit într-un teritoriu care s-a configurat cumva de la sine, în Podișul Armeniei, pe lângă Tigru și Eufrat, trei mari lacuri – Van, Sevan, Urmia – sub cupola veșnic înzăpezită  a unui vulcan cu două capete, micul și marele Ararat. Nu facem aici o paranteză de geografie fizică, ci încercăm să situăm un popor, o civilizație și o cultură într-un areal în care s-au intersectat numeroase interese politice și militare. Cum necum armenii au rezistat în fața atâtor provocări – unele teribile, cutremure/Genocid – și sunt prezenți pe harta lumii contemporane. Ca armeni.  Că reprezintă entitatea statală Armenia de azi, că sunt cetățeni-reprezentanți ai altor națiuni din care, prin voia lor sau nevoia de a supraviețui, au ajuns să  facă parte. Mai zilele trecute la Olimpiada de la Paris se luptau de zor doi sportivi. Unul – i-am reținut numele Aram Vardanyan, reprezenta Uzbekistanul, celălalt, Malkhas Amoyan,  Armenia. Ce chestie mi-am zis și am ținut cu Malkhas. Care după ce a condus cu 4-0 a câștigat greu cu 6-5. La puncte. Am apreciat politețea celui de la Erevan, care, pe lângă faptul că și-a făcut cruce la sfârșitul meciului – ca și Djokovici, sârbul de 37 de ani care a bătut în finala de la Paris pe Carlos Alcazar, un spaniol viforos de 21 de ani – s-a dus să dea mâna și cu toată echipa învinsului său. Greu-de-uitatul William Saroyan are o povestioară  care se numește De unde vin eu  oamenii sunt politicoși. Sună bine. Vremurile s-au schimbat. Or fi fost, acum a devenit ceva rar. Politețea. Parcă a uitat lumea să mai zâmbească. Dincolo de necazuri și belelele care nu ne ocolesc. Care mai de care nervos, iritat, ocupat chiar și când nu are de făcut nimic. Dacă dai bună ziua la Mega Image – un lanț de magazine de care te izbești peste tot, cam cum erau pe vremea comunismului românesc Alimentara și Aprozar – când intri, lumea se uită chiorâș la tine: ”Ăsta ce mai vrea?”. Dacă Armenia istorică n-a rămas decât prin cărțile de istorie – bunicii noștri mai visau la Merin hogheră ( pământurile noastre) precum românii la  americanii care n-au mai apucat să vină după WW2, armenii, cum necum mai viețuiesc. Simpatici sau mai puțin – ursuz, ar fi spus bunicul meu, am cunoscut și eu destui din specia asta de armeni la viața mea  – îi găsim pe unde nu ne aștepți mai puțin. Sunt. Există. Milioane multe, răsfirați pe unde au apucat prin zeci de țări de pe toate continentele. Frații mei, nu? Bravo lor că țin steagul sus și îi învață de copii să spună Hair Mer pe armenește. Chestia asta ne ține tari și împreună. De armenii din  Armenia-Armenie, ce să mai vorbim. Capitala Erevan, o bucățică dintr-un teritoriu obținut de ruși după în război cu iranienii de azi, e bine cunoscută pentru bancurile cu faimosul lui post de radio  și fabrica de coniac Ararat. Licoare dragă lui Churchill căruia, se știe mai puțin, autoritățile sovietice îi trimiteau lunar o duzină de recipiente cu prețioasa licoare. Ne emoționăm când aflăm de una alta – ceva de bine, ne întristăm – când apar necazuri pe capul bieților armeni. De pretutindeni. Urmărim cu emoție și interes tot ce se întâmplă prin lume cu armenii. Diasporă – tot grecii care se bagă peste tot au inventat cuvântul – nediasporă, ăștia suntem. Buni, răi, cum or fi. Sunt ai tăi. Nu poți fi armean de unul singur. Nu-ți alegi tu neamul din  care faci parte. Și dacă te superi pe toți și vrei musai să fii elvețian. În bazarul din Istanbul la întrebarea puștilor Where are you from? care voiau să adulmece pe ce picior dansează cu mine răspundeam la derută Swizerland ca să scap de insistența lor de a deveni musai client. Puah, venea răspunsul neîncrezător. Nu pot să vă descriu mutra puștilor la acel Swizerland care nu prea se potrivea cu barba mea de mujahedin afgan.  Elveția? Ăia cu neutralitatea și Roger Federer. Faimosul tenismen. Elegant și politicos, cum pomenea și Saroyan de neamurile lui mai mult certărețe prin California lui natală. Oare n-o avea și Federer ăsta vreo bunică Macruhi? Mai știi. Sare iepurele și armeanul de unde și când nu te aștepți. Una peste ala, interogația rămâne. Sunt mai multe feluri de armeni? Și da și nu. Atunci cum? Hoskă pohe ( Schimbă vorba) spunea bunica mea, când soțul ei spunea și ce nu trebuie.

by Bedros Horasangian