LITERATURĂ | EMANUEL BARON KAPRI : UN CRĂCIUN STRĂLUCITOR ȘI UN AN NOU PROMIȚĂTOR

Partea a VIII-a din romanul inedit al familiei Kapri

21 Decembrie 1882

Crăciunul bate la ușă. Astăzi, contabilul Feigel s-a întors acasă cu o sania bine încărcată de la cumpărăturile de Crăciun din Cernăuți. Și-a făcut treaba mult mai bine decât aș fi crezut. Nu ai crede cât de multă înțelegere și bun gust poate avea un om atât de simplu. Îi dădusem o listă detaliată cu multe explicații. Dar încearcă să faci un om de starea lui să cumpere țesături, pantofi, dantele, panglici și toate nimicurile necesare pentru a împodobi fete de măritat. Feigel a reușit cu un zâmbet detașat.

Grație neobosiților Grünbaum, Rosenstock, Itzigsohn sau cum s-or mai numi ei, strălucirea modei occidentale și a șic-ului vienez a ajuns în cele mai îndepărtate orașe provinciale ale monarhiei. Iar calitatea serviciilor este la fel de bună ca la Viena! Atunci când nu erau siguri de ceva din comandă, trimiteau două sau trei modele diferite, dintre care alegerea era în cele din urmă satisfăcătoare. Ce s-ar face Austria, mai ales provinciile sale estice, fără acest ferment unic al civilizației: evreii?!

Baronul Mihael zâmbi mulțumit când am lăudat priceperea angajatului său și mi-am exprimat uimirea față de eficiența comercianților din Cernăuți. El are un patriotism local pronunțat și se identifică cu tot ceea ce privește provincia sa natală. Am sugerat să organizăm pentru fete o serbare de Crăciun în stil occidental și el, cu cea mai amabilă bunătate, a pus la dispoziție o sumă generoasă, lăsând la alegerea mea folosirea acestor bani. Recunosc din ce în ce mai bine adevărata natură a acestui om. Este gata să bucure pe alții din adâncul inimii, dar se teme să se aproprie de oameni. De ce? – Din timiditate?!

23 Decembrie 1882

Domnul von Schnirch a trimis printr-un mesager o selecție bogată de dulciuri de Crăciun întrebând dacă ar fi potrivit să ne viziteze în prima zi de Crăciun. El l-ar fi întâlnit pe contabilul Feigel în drum spre Siret, scrie el, și a aflat de la acesta că va fi împodobit un pom de Crăciun, primul din Șerbăuți. Acesta este un obicei încă rar pe aici, dar, pentru el, familiar de acasă și iubit. S-ar considera norocos să petreacă o oră plăcută sub pomul de Crăciun cu mine și „baronesele amabile și vesele”. Dulciurile trimise sunt de la „Kucharczek”, ceea ce înseamnă: „Bucătăraș”, cofetarul polonez al societății bune din Cernăuți. A comandat special și câteva figurine de marțipan, amintind de vânătoarea atât de reușită. Din păcate, figurinele vânătorilor seamănă mai mult cu niște grenadieri, domnișoarele cu niște precupețe iar iepurii și vulpile cu niște creaturi antideluviene. Dar, roagă el, mai ales pe baroneasa Marie, să nu râdă de bunele sale intenții, ceea ce făcu în timpul vânătorii, când el rata vânatul în mod repetat.

Bineînțeles că am mulțumit călduros pentru dulciuri și anunțul vizitei. Dulciurile au fost puse deoparte ca o surpriză specială de Crăciun pentru cui erau destinate. Deci totul merge conform planului meu. Feigel mi-a raportat de această întâlnire cu von Schnirch. Fiind dezghețat la minte a remarcat ce se joacă și l-a încurajat pe von Schnirch să vină în vizită spunând că Baronesa Marie tot vorbește de vânătoare și de el și desigur s-ar bucura să-l revadă.

Crăciun 1882

Ultimul meu Crăciun, acasă la părinți, cât de îndepărtat! Și totuși amintirea este atât de aproape! Mama mea, ca întotdeauna, împodobise un pom de Crăciun minunat iar tata, generos cum îi era felul, a strâns sub el daruri bogate. Dar, când am intrat în cameră, mama stătea singură sub pomul de Crăciun strălucitor. Lacrimi îi curgeau pe obraji și reflexele lumânărilor pâlpâiau în ochii ei sticloși. Vai, ce ochi plini de deznădejde! A doua zi dimineața i-am văzut închiși pentru totdeauna.

De atunci nu am mai avut un Crăciun al meu adevărat. Am fost doar oaspete sub brazi de Crăciun, o străină la masa cu daruri. Și totuși, deși Crăciunul a fost momentul în care copilăria mea s-a terminat într-un mod sfâșietor, iubesc această sărbătoare mai mult decât pe oricare alta. De fiecare dată când mă simțeam singură înconjurată de lumânările de Crăciun, aprinse pentru alții, oferind cadourile mele neînsemnate și primind rușinată ceea ce venea în mod convențional pentru mine, îmi lăsam imaginația să sărbătorească Crăciunul: să împodobească pomi de Crăciun, să împartă daruri și să primească recunoștința exuberantă a sufletelor copilărești.

Astăzi visele mi s-au împlinit! Am împodobit un pom mai frumos decât mi l-aș fi putut imagina. Am împărțit daruri care au depășit cele mai îndrăznețe așteptări și care au dus la o uimire mută. În schimb am primit bucurie în recunoștință, ceea ce mi-a încălzit inima. Am avut din nou Crăciunul meu! Nu doar reînvierea amintirilor copilăriei, ci mai mult decât atât, darul ceresc de a bucura și de a fi iubită pentru aceasta. Așa ceva poate oferi doar această sărbătoare plină de lumină. Da, acum pot spune din toată inima: Sunt fericită că am venit în această casă!

Într-un simbolism simplu, amintind de locul nașterii lui ISUS, sufrageria a fost aranjată după vechiul obicei. În colțurile camerei erau așezați snopuri din spice de cereală: grâu, secară, orz și ovăz. Dedesubt și în jurul mesei cinei era așternută paie. Un postav gros țesut de mână acoperea masa. Pe ea erau așezate lumânări în sfeșnice de lut și farfurii și vase fără podoabe, iar în mijloc, înconjurat de o coroană de spice, era un vas mare, rotund, cu terci de grâu.

Baronul Mihael aprinse lumânările. Apoi fetele au cântat o colindă de Crăciun în limba poloneză, care, mi-a explicat ulterior micuța Albine, începea cu cuvintele: „Îngerul a vorbit păstorilor” Colinda preferată a mamei ei. Apoi baronul Mihael a luat o ostie, a rupt-o, pentru a o împărți cu noi. Când mi-a oferit prima bucată a murmurat câteva cuvinte de urare, l-am privit în ochi. Străluceau de lacrimi reținute.

Masa a fost luată aproape în tăcere. Fetele erau într-o așteptare nerăbdătoare și eu ascultam neliniștită. În spatele ușii salonului, parcă se auzeau pași precauți, șoapte secrete. În decursul zilei împodobisem bradul cu ajutorul lui Feigel și a lui Gheorghe și aranjasem cu grijă cadourile. Doar lumânările mai trebuiau aprinse. Și tocmai asta făceau acum cele doua ajutoare ale mele.

În cele din urmă, baronul Mihael servise un ultim fel, terci de grâu. Atunci veni Gheorghe și îmi șopti la ureche că totul era gata. Am dat din cap aprobator. Terciul de grâu, o mâncare tradițională de Crăciun, preparată cu miere, nuci, mac și stafide, nu-mi plăcea. Se putea observa că nici fetele nu erau încântate. Mestecam și sfărâmam bob cu bob între dinți, fără tragere de inimă…

Deodată, la început de departe și timid apoi crescând cu îndrăzneală și voioșie, răsună clopoțelul de argint. În același timp, ca și cum împinse de mâini invizibile, ușile salonului se deschiseră și un flux cald de lumină și un miros de brad se revărsară în semiîntunericul încăperii noastre. Era ca și cum cerul s-ar fi întins cu toate minunile unei lumi fermecătoare. Aveam imaginea în fata ochilor – păstorii în grajdul din Betleem, aplecați adânc și pierduți în adorație deasupra ieslei Pruncului Mântuitor, apoi, pășind în dimineața zorilor, cu încredere reînnoită, spre soarele care răsare.

Am luat-o pe micuța Albine de mână și am condus-o la pomul de Crăciun. Ce moment solemn și de neuitat pentru acest copil delicat și hipersensibil! Dar și eu eram profund emoționată de strălucirea feerică a simbolului Crăciunului – bradul strălucitor. Mă simțeam nespus de fericită să pot planta lumina sărbătorii mele iubite într-o inimă tânără care, an după an, poate chiar generație după generație, va reînnoi adularea Domnului aprinzând lumânările pomului.

Pomul era nespus de frumos! Se afla în mijlocul camerei somptuoase, ridicând-se de la podea până la tavan. Ramurile sale inferioare se întindeau aproape până la oglinzile înalte de pe pereți. În cercuri uniforme, din ce în ce mai înguste, ramurile se aliniaseră pe trunchi, ușor înclinate sub greutatea ornamentelor și dulciurilor, care atârnau de fire lungi argintii. Nenumărate lumânări răsăreau din ramuri, strălucind cu flăcări vioaie în acest basm al unei lumi verzi, înflorită în mod divin. Un voal eteric de beteală argintie curgea în șuvițe disipate de la vârf în jos.

Bradul respira adânc, iar ramurile lui se legănau ușor. Ici și colo, foșnind prin grosimea ramurilor, sub povara ei o mică podoabă se desprindea din această abundență, căzând la pământ. Foarte liniștit, dar în mod constant, stropuri de ceară, de neoprit, picurau undeva. Cât de familiar îmi era acest șoptit misterios al bradului. Am stat în liniște o vreme. Mă gândeam la mama mea, la ochii ei plini de durere, la privirea ei disperată. Și pentru prima dată vroiam să o iert, să nu mai fiu amară. Dar ea era departe, departe, ca o stea care se estompează, la care privești pierdut, ca un simbol al unei dorințe neîmplinite. Acum eram aici, în cercul acestor oameni care mă îndrăgeau, putând să le dăruiesc bucuria de Crăciun.

Am cuprins-o pe Albine de umeri și am împins-o către locul unde sub brad se aflau cadourile ei. Parcă mă aplecam eu însămi la pământ pentru a ridica unul sau altul dintre obiectele magice ca într-un vis, temându-mă că ar putea dispare. Un strigăt de bucurie! Micuța găsise păpușa în umbra adâncă a ramurilor de brad, îmbrăcată după dorințele ei speciale. Acum puteam să mă adresez și celorlalte fete indicându-le mesele lor cu cadouri. Nu îmi fu greu să le stârnesc încântarea! Fiind obișnuite cu simplitate, chiar și cel mai modest lux al hainelor li se părea feeric.

Rămânea Baronul Mihael. Am făcut tot posibilul să-i găsesc cadouri care să iasă cât de cât din obișnuit și să exprime mai mult decât o recunoștință convențională. Dar nu am găsit nimic nici eu, nici fetele. Nu mi-a rămas altceva decât să îndemn fetele să confecționeze acele nimicuri inutile care de obicei maschează goliciunea meselor de cadouri ale taților. Când m-am desprins din îmbrățișările pline de mulțumiri ale fetelor am realizat cu jenă, că îmi erau adresate doar mie. Baronul Mihael stătea deoparte sprijinindu-se de cadrul ușii sufrageriei. Aparent rămăsese acolo unde intrase în salon. Expresia lui era meditativă, dar luminată de un zâmbet liniștit.. Părea ca un gospodar care își privește câmpurile coapte, mulțumit de propria sa recoltă și totuși smerit în fața bogăției neașteptate.

Zâmbind binevoitor, a urmat invitația mea la masa cu cadouri și a mulțumit stânjenit, ca un băiat timid, pentru micile prostii. Apoi, ca și cum i-ar fi venit brusc în minte, s-a adresat fetelor cu întrebarea ce cadou de Crăciun au găsit pentru mine. Spuse foarte serios că ar fi de neconceput ca tocmai cea care s-a străduit atâta să rămână fără o surpriză de Crăciun. Eu însămi eram la fel de stânjenită ca și fetele care nefiind obișnuite cu obiceiurile de Crăciun occidentale, nu se gândiseră să pregătească ceva pentru mine. El a văzut asta și a râs, un râs ștrengar pe care nu l-aș fi așteptat de la el. Apoi îmi oferi brațul conducându-mă la ușa sufrageriei.

Ce am văzut m-a lăsat fără cuvinte! Pe o masă mica în fața mea era o țiteră! Nu obiectul în sine, oricât de binevenit era, m-a bucurat aproape până la lacrimi. Era bunătatea plină de grija și bunăvoința sensibilă a acestui om retras și timid, care m-a mișcat profund. Undeva, cumva menționasem cântatul meu la țiteră și că seara, când sunt singură, îmi lipsește ocazia de a-mi exprima sentimentele pe acest instrument delicat. Cu siguranță fusese doar o mențiune întâmplătoare. Să o rețină și să o realizeze, mi-a dovedit o afecțiune cu adevărat mișcătoare. Resimțeam o recunoștință caldă și dorința de a dărui din inimă mai mult decât ar putea exprima cuvinte.

25 decembrie 1882

Astăzi este prima zi de Crăciun. Eduard von Schnirch și-a anunțat vizita. Să-l numim Edi, pentru că nu este exclus să devină membru al familiei. De fapt, a sosit la ora 15, ca un funcționar punctual. Casa era plină de bucurie și strălucire festivă. Dar Edi părea puțin înfrigurat de lunga călătorie prin peisajul de iarnă. Ochii săi albaștri străluceau plini de așteptare. Apoi veni dezamăgirea. Marie nu era de văzut nicăieri. Asta aranjasem eu. Nesiguranța este sarea din supa dragostei, nu-i așa? Un mic obstacol ajută întotdeauna intensificării sentimentelor. Bucuria va fi cu atât mai mare când ființa dorită va apare.

Edi s-a îndreptat spre baronul Mihael, care stătea sprijinit de șemineu. Desigur, discutasem totul cu tatăl lui Marie. Edi făcea parte din nobilimea funcționărească. Aceasta era nobilimea inferioară, introdusă de Austria pentru a lega birocrația de monarhie. Nu era bogat. Avea un salariu mic, dar sigur, dacă monarhia va dura. Asta puteam să presupunem. Doar Bucovina aparținea Austriei deja de mai bine de o sută de ani. Voiam să o căsătorim pe Marie. Edi era un băiat simpatic și Marie părea să-l iubească. Baronul Michael era dispus să ofere o zestre generoasă pentru ca perechea să poată trăi la un nivel corespunzător stării lor la Cernăuți.

Cei doi bărbați timizi s-au salutat cu o oarecare reținere. „Bine ați venit, von Schnirch! Mă bucur că ați găsit drumul spre noi,” spuse Mihael. „Apropiați-vă de șemineu și încălziți-vă un pic. Păreți cam înghețat.” „Mulțumesc mult, Baroane. Este o onoare pentru mine să fiu aici,” răspunse Edi politicos.

„Trebuie să vă felicit pentru succesul la vânătoare. O vulpe este un mare succes pentru un tânăr vânător ca dumneavoastră,” spuse baronul Mihael cu un zâmbet de apreciere. „Oh, vă mulțumesc mult,” răspunse Edi, puțin stânjenit. „Mă tem că a fost mai mult noroc decât pricepere.” Baronul Mihael zâmbi. „Asta spun toți vânătorii de succes. Dar se spune că vulpile sunt atrase de vânătorii vorbăreți, ca dumneavoastră. Ați vorbit neîncetat cu Marie. Oricum, ați format o echipă bună de vânătoare împreună cu ea.”

Edi râse nervos. „Ei bine, sper că asta este adevărat și pentru alte domenii ale vieții.” Baronul Michael zâmbi. „Sunt sigur, dar fiți atent, femeile au ceva din viclenia vulpilor.” De îndată ce vorbise, desigur că a regretat că fusese atât de direct. Atunci am intervenit: „Baroane, pot să vi-l răpesc pe domnul von Schnirch pentru un moment?” „Desigur, Gabriele,” răspunse baronul Mihael.

L-am condus pe Edi la uriașul pom de Crăciun. Acesta era impresionant și la lumina zilei. Împodobit cu globuri strălucitoare și lumânări emana căldura unui cămin fericit.. Edi era profund impresionat. „N-am mai văzut un astfel de brad!” spuse emoționat. În acel moment intră Marie. Privirile lor se întâlniră . Pentru o clipă, timpul părea să stea pe loc. Nu se putea spune că Marie era o frumusețe orbitoare. Dar avea tot ce-i trebuia unei femei pentru a atrage un bărbat. Era împodobită cu toate firlefanțurile pe care le comandasem din Cernăuți. Este de necrezut cum poți face din aproape orice femeie o mică atracție. Nici Edi nu era un bărbat deosebit de impunător. Deși era înalt, avea umeri cam înguști. Dar primordial era că se găsiseră și se fermecaseră reciproc. Nu-i de crezut cum îndrăgostiții se desprind de realitate și intră într-o lume a fanteziei. Pierd contactul cu anturajul, dar sunt extrem de fericiți. Să le fie de bine! Dar eu nu doresc să ajung într-o astfel de stare.

Tăcerea domnea deja de ceva timp. Îndrăgostiții se priveau fascinați. Atunci am luat inițiativa și m-am adresat lui Edi. „Ați trimis un cadou pentru Marie. L-am păstrat aici sub pomul de Crăciun. Ar fi cel mai bine să i-l oferiți personal.” Edi a luat cutia cu marțipan și i-a înmânat-o lui Marie. „Să ne amintească de vânătoarea noastră împreună.” Marie o deschise curioasă și nu se putu abține să nu chicotească când văzu figurile diforme. „Oh, este atât de drăguț din partea ta, Edi! Figurile sunt cu adevărat… unice.”

Edi râse nervos. „Da, mai ales vulpea seamănă mai degrabă cu un teckel eșuat. Sper că nu te deranjează.” Marie râse cu poftă. „Voi prețui întotdeauna aceste mici opere de artă, pentru că vin de la tine.” Edi aminti: „Dar la vânătoare am tras mereu pe lângă!” „Da, dar în final ai reușit să răpui o vulpe,” spuse Marie cu un zâmbet voios „Nu ai renunțat și ai încercat mereu din nou. Asta m-a impresionat foarte mult.”

Un avânt deosebit păru să-l cuprindă pe Edi. Privi scurt la baronul Mihael. Acesta părea să fi dat ușor din cap în semn de aprobare. L-am încurajat pe Edi: „Vreți să-i mai spuneți ceva lui Marie?” Edi trase adânc aer în piept. „Marie,” începu el îngenunchind în fața ei, „Ești steaua strălucitoare din viața mea. Fiecare clipa cu tine este minunată. Vrei să fii soția mea și să fim pentru totdeauna împreună?” Marie, copleșită de fericire, îl privi pe Edi cu lacrimi în ochi. „Da, Edi. Nimic nu m-ar face mai fericită.” Am zâmbit mulțumită. Munca mea era terminată, cele două inimi erau unite.

Bucuria izbucni! Surorile, care visau la o fericire ca al lui Marie, s-au apropriat și au îmbrățișat-o cu strigăte de bucurie. Baronul Mihael i-a felicitat pe amândoi. „Cred că ar trebui să sărbătorim acest eveniment,” am spus eu veselă. „Ce ar fi să gustăm împreună figurinele din marțipan și să servim ceva punci?” Marie fu de acord strângând mâna lui Edi. „Da, sună minunat. Edi, sunt sigură că aceste figurine vor fi mereu însemnate pentru noi.” „Sper că au un gust mai bun decât arată,” spuse el zâmbind. Marie râse din nou. „Sunt sigură că au. Pentru că vin din inima ta.”

Și așa începu marea călătoria comună a lui Edi și Marie, nu doar prin pădurile înzăpezite ale Bucovinei, ci și prin viața care îi aștepta. În fiecare Crăciun își vor aminti de figurinele din marțipan și de ziua în care dragostea lor fu pecetluită printr-o amintire dulce.

13 ianuarie 1883.

Tocmai terminasem cina și eram gata, așa cum făceam aproape în fiecare seară, să mergem în salon pentru muzică și să citim cu voce tare, când pocnetele de bici din curte ne-au surprins. Fetele schimbau priviri pline de înțeles și păreau să fie în complicitate jucăușă cu tatăl lor. Baronul Mihael dădu o scurtă instrucțiune lui Gheorghe. Apoi, zâmbind mulțumit, mi s-a adresat mie. “De data aceasta v-am lăsat intenționat neinformată. Sper că ne veți ierta. Am învățat de la dumneavoastră să pregătim surprize. Astăzi nu vă putem oferi ceva ieșit din comun. Dar avem impresia că v-au plăcut obiceiurile și tradițiile noastre și vă veți bucura și de aceasta. Conform calendarului vechi, pe care biserica și poporul îl păstrează, astăzi se sărbătorește Anul Nou. Veniți, ascultați și vedeți cum poporul român își exprimă urările de Anul Nou.”

În vestibul Gheorghe aștepta cu mantii și șaluri pentru a ne îmbrăca călduros. Afară pocniturile de bici continuau neîntrerupt, iar reflexiile roșiatice ale torțelor luminau aproape amenințător geamurile încrustate cu gheață. Era ca și cum niște oaspeți îndrăzneți cereau accesul, fie voluntar, fie forțat, rămânând necunoscuţi și zgomotoși pentru a-i face pe locuitori să iasă din casă din curiozitate sau mânați de teamă.

În timp ce Gheorghe debloca zăvoarele, pentru a deschide ușa, zgomotul biciurilor se opri brusc și se făcu liniște. Baronul Mihael mă luă de braț și ieși cu mine pe terasă. În jurul treptelor stăteau înghesuite ființe mascate, unele aplecate ca și cum ar conduce câini cu lese scurte. Flăcările fumegânde ale torțelor luminau difuz această grupă. Lumina lor tremurătoare se revărsa pe suprafața înzăpezită a curții, unde se pierdea încet în ceața înghețată. Acolo în curte erau câteva pluguri trase de boi, plugarii ținându-și mâinile pe mânerele plugurilor. Băieții cu biciurile stăteau lângă perechile de boi. Totul era pregătit pentru a trage prima brazdă.

Din grupul bărbaților îmbrăcați în cojoace și căciuli din piele de oaie, unul ieși înainte, își descoperi capul și toți ceilalți făcură la fel. Apoi se întoarse către mulțime, zvâcni un clopoțel și începu să rostească versuri într-o rimă ritmică. Era un fel de cântec câmpenesc, despre sădirea și îngrijirea pământului, bucuriile și poverile vieții la țară, într-o formă poetică și tradițională.

Aho, aho, copii și frați,

Stați puțin și nu mânați,

Lângă boi v-alăturați

Și cuvântul-mi ascultați.

Mâine anul se-nnoiește

Plugușorul se pornește

După fiecare strofă, toți bărbații izbucneau într-un cor răsunător: “Hăi – Hăi!”

După ce ultimul vers fu rostit, începură cu strigăte și pocnituri puternice de bici să îndemne animalele să tragă plugul înainte.

Vocile se stinseră, biciurile odihniră și murmurul se liniști. Apoi vorbitorul începu din nou, sunând clopoțelul, rostind versurile într-un ritm de cântare și chemând din nou corul la strigăte unite. În fața noastră stăteau bărbați în perechi, aplecați peste butoiașe lungi, numite buhai, închise cu o membrană din piele de vită prin care erau trase fire de păr de cal. Trăgând în mișcări ritmice ale ambelor brațe de firele de păr se producea un sunet asemănător mugetului unui bou. De cealaltă parte a curții înzăpezite, băieții își mânuiau biciuirile cu mânere scurte și tăiau aerul rece al iernii cu lovituri seci.

Baronul Mihael îmi explică că vorbitorul și corul se vor schimba de mai multe ori. Fiecare strofă sărbătorea o fază a vieții de la țară, de la trasul primei brazde până la degustarea terciului de grâu de Crăciun. Fiecare termina cu o urare și strigătul de încurajare: “Mânați, flăcăi, hăi!”, după care toți răspundeau cu strigătul: “Hăi – Hăi!” Sunetul distinctiv al buhaiului amintea de mugetul boilor, fie la ieșirea pe bogatele pajiști de primăvară, fie sub povara jugului la arat. Mi se păreau simboluri neîndoielnice ale impulsului timpului și fertilității mereu reînnoite.

După ce ultima strofă fu rostită izbucni un adevărat val de strigăte, pocnituri și bubuituri. Doamna Mathilde și Gheorghe apărură în fruntea unui grup de servitori, aducând coșuri pline cu sticle de țuică, pâine albă, afumătură și mere. Au fost distribuite pahare, iar Baronul Mihael a urat tuturor un An Nou fericit. Apoi a ajutat să umple din nou paharele. Acestea, după câteva urale, au fost repede golite și trecute mai departe în cerc, cu o expresie de aprobare a tăriei băuturii. Se mergea și se venea, urări de bine erau date și primite de la unul la altul, și toată lumea părea mulțumită, că totul era bine și din belșug. Chiar și boii somnoroși în fața plugurilor primeau acuma fân.

După ce acești oaspeți nocturni se retraseră, noi am mai rămas de vorbă în salon. Baronul Mihael a explicat, cu o satisfacție evidentă, că această sărbătoare populară datează probabil din timpul romanilor, deoarece în unele dintre versurile rostite, conform tradiției vechi este menționat “Împăratul Traian”, împăratul care a cucerit și colonizat vechea Dacie.

În satele mai mari, se formau mai multe grupuri, în general din tineri, fiecare cu un vorbitor, un plug și un “buhai”. Aici, în curtea moșiei, toate grupurile din sat veniseră împreună, înainte de a porni ulterior separat, continuându-și drumul de la casă la casă toată noaptea, deseori până dimineața. Și era o onoare deosebită că aici, nu băieții, ci personalitățile cele mai respectate ale satului aduceau urările de Anul Nou. Și în mine, această festivitate autentică a trezit spiritul unui nou început. Aș fi ieșit afară în noaptea înghețată de iarnă cu toți acei strigători de plugușor veseli pentru a oferi și primi urările de Anul Nou.

traducere din limba germană de Peter von Kapri, Corina Derla și Dr. Răzvan Anghel

by Mihai Stepan Cazazian